marți, 12 octombrie 2010

România văzută din Franța - cronica patetică a unui meci

Am fost și noi acolo. Am fost să-i vedem pe-ai noștri.

Cînd am intrat pe stadion ne-am făcut dintr-o dată mici. Nu cred să mă mai fi simțit atît de mic vreodată.
Si totuși eram atît de entuziaști. Era pentru prima oară cînd eram în altă parte, departe, și îi puteam vedea pe ai noștri de-aproape. În fapt era ca și cum ei ar fi venit pentru noi acolo și nu invers.

Peste tot erau mii de steaguri roșu-alb-albastre.
- Allez les bleus!

Steagurile roșu-galben-albastre erau în partea diametral opusă. Cîteva sute.

La un momentdat un român care era chiar lîngă noi a strigat tare, spre amuzamentul stadionului:
- Allez les jaunes!


Roșu-alb-albastru


Am cîntat imnul emoționați pentru că era greu să ignori privirile intrigante ale francezilor din jur. Nu aveam vocea încălzită, nu băusem nimic înainte. Venisem la stadion nepregătiți.
Să fi fost acolo plutonul 3 de transmisiuni al Academiei Tehnice Militare de acum 10 ani, cu totul altfel ar fi stat lucrurile.
Tot stadionul ar fi auzit imnul, toate cele 4 strofe pe care le cîntam atunci pînă simțeam că ne plesnesc timpanele.

Același român avea să strige, să încurajeze, să gesticuleze, să aplaude tot meciul. El dădea tonul, iar noi ceilalți încercam să-l susținem.
- Rooomâniiia !

Avea vocea încălzită, venise la stadion pregătit, nimic nu-l impresiona.

După ce s-au terminat toate astea, după ce ne-am obișnuit cu atmosfera, a început meciul.
România văzută din Franța trebuie să fi fost mai mică decît mă simțeam eu în stadionul acela imens.

La sfîrșit, după ce s-a terminat, nu cred să mă mai fi simțit atît de mic vreodată.

Nici nu știm cît de mici începem să fim.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Aranjament de scoici melancolice


Scoici melancolice - Mise en scène

Urmele lăsate pe nisip arată cît se poate de clar că este vorba de o "mise en scène".
Sunt urmele mîinilor mele încercînd să ascundă urmele picioarelor mele.

Cînd eram mic strîngeam scoici în ultima zi de stat la mare. Ultima zi mereu.
Erau scoicile care trebuiau să îmi aducă aminte de mare pînă în anul următor.
Ultima zi de stat la mare era evident cea mai dureroasă, iar scoicile strînse în acea zi erau scoicile durerii, ale melancoliei zilelor ce trecuseră atît de repede.
Le culegeam, le puneam într-o pungă și cînd o deschideam odată ajunși acasă, sentimentele erau mai mereu confuze. Tristețe amestecată cu bucuria de a mai simți încă o dată nisipul fin în mînă.

Le aranjam pe covor, alegeam cîteva mai frumoase și le așezam în vitrină sau pe rafturile bibliotecii.
Îmi aduc aminte că am scris cu creionul pe spatele unor scoici anul în care le-am strîns. După care nu îmi mai aduc aminte nimic.

Scoicile din fotografie le-am cules de pe plaja Pléneuf-Val-André. Atunci cînd le-am strîns nu am simțit nimic special, nu am avut nici o tresărire melancolică.
Le-am luat pentru că mi s-au părut frumoase și ajungînd în dreptul frînghiei înverzite și avînd aparatul foto legat la gît trebuie să mă fi trecut un fior artistic. Sau poate două doi.

Mi-ar fi plăcut ca, asemenea madeleinelor lui Proust, odată ce le-am luat în mînă să fi simțit un fior melancolic și să fiu teleportat pe loc douăzeci de ani în urmă. Nu am fost.

Explicația trebuie să fie aceea că, fiind niște scoici ale tristeții, ale ultimei zile de mare, ele au fost scoase din memoria mea afectivă.
Pentru că noi fugim de tristețe.

Singurii care par a nu fugi de tristețe, ba dimpotrivă, par a se hrăni din ea, cred ca sunt artiștii artriștii.

După ce am făcut poza, mi-am luat scoicile și am plecat acasă în pași de artist, mîndru de prima mea mise en scène.

Povestea coloanelor infinitului

Coloanele banale ale infinitului

Găsite în abația din Mont Saint-Michel coloanele acesteau au atras imediat atenția tuturor fotografilor, fie ei de ocazie, entuziaști ca mine sau poate chiar profesioniști. La capătul celălalt al culoarului infinitului se aflau mereu alți doritori de a capta aceste coloane. Am stat mult timp cu degetul pe declanșator pînă să îmi vină și mie rîndul de a prinde un culoar liber. M-am tot învîrtit în jurul lui precum un vultur care își urmărește prada.

- Haide, ce faci, nu mergem mai departe?
- Stai puțin să prind și eu liber culoarul ăsta infinit.

Cînd l-am prins, am apăsat repede pe "trăgaci" fără să mai stau mult pe gînduri și pe setări.

Ar fi fost interesant un cadru cu un fotograf de partea cealaltă, dar de fiecare dată cînd în acest cadru se interpunea o siluetă umană, mă dădeam într-o parte rușinat și nu declanșam.

Potențialul acestui cadru a fost deci descoperit de o multitudine de oameni.
Privind astfel lucrurile, cadrul a devenit un loc comun, ineditul lui s-a spulberat, s-a banalizat, și-a pierdut din valoare.

Tot ce mi-a mai rămas în aceste condiții a fost să-i găsesc un titlu inedit. Ironic.
Valoarea unui lucru este mai mereu dată de raritatea lui, de inaccesibilitatea lui.
Frumusețea lucrurilor rămîne în ochiul celui care o privește.
Povestea coloanelor infinitului nu este o poveste valoroasă, ea este cel mult o poveste frumoasă.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Liniște în grădina Annevoie

Clipe de liniște în grădina Annevoie.

Castel plutind pe apă


Grădină

Flori de cîmp


Mac


Rățuște grăbite


Stăpîna castelului

Nemișcare în grădina Annevoie

În grădina Annevoie pe lîngă mișcarea rațelor și lebedelor, pe lîngă viul verde al ierbii, al florilor și al copacilor, am văzut și nemișcare gri și ruginie.

Scaune din lemn ruginit


Vitraliu

Dincolo de vitraliu

Cu capul în nori

Cu capul pe umeri

Cei doi, un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri poate au stat cîndva pe scaunele din lemn și au privit fîntîna arteziană prin grilajul de fier arcuit.
Acum stau neclintiți la cîțiva pași distanță unul de celălalt și privesc în continuare fîntînile care le plăceau atît de mult cîndva.
Scaunele sunt acum pentru vizitatori, adesea un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri care privesc mișcați frumusețile grădinii.

Din unghiul opus, toată nemișcarea recompusă într-o singura imagine arată așa.

Nemișcare recompusă


sâmbătă, 4 septembrie 2010

Lebădă plimbîndu-se cu pluta pe lac

Pe unul din lacurile grădinilor din Annevoie, Belgia, trăiește un cuplu de lebede negre. Cei doi și-au construit cuibul pe o plută din lemn care a fost prinsă de mal prin intermediul unei frînghii groase. Pluta trebuie să o fi primit moștenire de la părinții lor deoarece era suficient de veche încît să fie la a 4-a generație de lebede.

Tot timpul cît am observat-o a stat în cuib pe ouă mișcăndu-și încontinuu gîtul pentru a aranja cu ciocul bucățile de lemn dimprejur.
La un moment dat a prins cu ciocul bucata de frînghie cu care era prinsă pluta și a văzut că o poate mișca.
Cred că materialul flexibil din care este făcută o frînghie i-a atras atenția pentru că poate fi un material foarte bun de a construi un cuib. Dacă aș fi fost în locul ei și eu aș fi gîndit la fel.


Lebădă pe plută pe lac

Întrucît frînghia nu dădea semne că vrea să se alăture cuminte celorlalte bucăți de lemne care formau deja cuibul, s-a dat jos din cuib și s-a apucat de treabă.
A prins ferm frînghia și a început să tragă zdravăn de ea cu putere.

Lebădă cu pluta pe lac

A tras cu suficientă putere încît să deplaseze pluta cîteva zeci de centrimetri, provocînd astfel mici valuri pe suprafața lină a lacului. Mișcarea plutei era perceptibilă cu ochiul liber dacă priveai suficient de atent, iar în vizorul aparatului foto era cît se poate de evidentă.
Devenise cît se poate de clar că lebăda se plimba cu pluta pe lac.


Lebădă acostînd pluta la mal

Dacă ar fi continuat efortul cîteva minute s-ar fi apropiat suficient de mal cît să mă pot sui și eu.
Epuizată sau presimțînd pericolul, s-a oprit.

În tot acest timp partenerul ei se plimba liniștit pe lac. Fără plută. Nu părea să fie impresionat de inițiativa ei și nu s-ar fi încumetat să dea și el un cioc de ajutor.
Plimbarea lui liniștită era stricată din cînd în cînd de o lebădă albă cu care împărțeau lacul și care nefiind încîntată de culoarea lui neagră îl alerga mereu atunci cînd se apropia de ea.
Culoarea "pielii" este deci discriminatorie și pentru lebede.

După ce am plecat de pe banca de pe care am privit mișcările ei, el s-a suit pe mal și a început să facă un mic exercițiu de stretching. Acela trebuie să fi fost locul lui preferat.


Lebădă pe mal

Poate că imediat urma să înceapă tura lui de stat pe cuib și își făcea ultimele exerciții de pregătire.

sâmbătă, 28 august 2010

Ultimele amintiri verde turcoaz

Ultimele amintiri din Croația. Parcul național Plitvice.
Gri. Verde. Turcoaz.

Înnorare gri verzui

Turcoaz verde

Verde turcoaz

miercuri, 18 august 2010

Încercare de amurg lapidar în Dubrovnik

Amurg lapidar. Gravat în piatră. Poligonal.

Încercare de tăiere a fotografiei, de a o șlefui tăind din fiecare latură. Încercare de tăiere din zidurile laterale pentru a scoate în evidență crepusculul. Conturul acoperișului secționează planul cerului dîndu-i o formă poligonală. Pe cer, păsări grăbite să prindă ultimele raze de soare. Pe pămînt, oameni liniștiți care nu se grăbesc niciunde. Oameni ce au fost tăiați la montaj pentru că erau viu colorați și nu se asortau cu pereții gri.


Amurg lapidar

Amurg lapidar. Vertical.

Amurg lapidar vertical

Dacă aș fi o perioadă a zilei aș fi amurg și m-aș asorta cu pereții gri-albăstrui.

marți, 17 august 2010

Expoziție de fotoamintiri tridimensionale


Din fiecare călătorie pe care o facem luăm cu noi amintiri, fotoamintiri și suveniruri.
Una din fotoamintirile luate din Croația a fost o suită de suveniruri înșirate liniar pe o bucată de ață, la taraba unui vînzător din Dubrovnik.
În planul îndepărtat se întrevăd siluetele clădirilor în binecunoscutul stil mediteranean precum și silueta interpusă a unui pin care estompează albastrul deschis al cerului, cum altfel decît mediteranean.
Din suvenirurile înșirate pe ață lipsesc cele cu marea și pereții stîncoși abrupți care o înconjoară, acele suveniruri vînzîndu-se repede ca berea rece.


Fotoamintiri unidimensionale pe ață


Fotoamintirea următoare are o dispunere bidimensională, rupestră, suvenirurile crescînd practic direct pe pereții palatului Dioclețian din Split ca niște plante agățătoare extrem de colorate.


Fotoamintiri bidimensionale rupestre


Aceeași expoziție de amintiri în aer liber am întîlnit-o și la Rovinj.
De data asta suvenirurile au fost grupate, aranjate, curatorul expoziției fiind mult mai elaborat în așezarea fotoamintirilor pe "simeze". Faptul că toate au fost înrămate arătă o dată în plus atenția pentru detaliu, știut fiind că rama îi conferă unui tablou impresia de obiect desăvîrșit, terminat iar ochiul poate percepe mai ușor și mai profund spațiul vizual încadrat.



Fotoamintiri bidimensionale pe simeze

Dintre toate aceste amintiri, preferata mea este suita de fotoamintiri liniare care se mișcă ușor în adierea blîndă a vîntului. Această mișcare face ca în mintea mea, ele să devină tridimensionale.
Sunt amintiri care stau să zboare, să se desprindă de frînghia de care sunt legate.
Din păcate mișcarea este doar în mintea mea, fotografia neputînd reda impresia de mișcare.

O fotografie reușită este o fotografie care vorbește de la sine și care nu mai are nevoie de nici o explicație. Eu nu am fost în vacanță să iau fotografii, că abia știu să țin noul aparat în mînă.
Eu am fost în vacanță să iau fotoamintiri.

luni, 9 august 2010

Cu trăsura la furat de amintiri

Ultima oară cînd am fost în Brugge, a treia oară, ne-am plimbat cu trăsura. Bănuiesc că este cel mai frumos și mai scump mijloc de transport local. Atît de frumos încît am fi vrut să ne întoarcem cu trăsura înapoi în comuna noastră și atît de scump, încît, după calculele mele, ne vom mai da a doua oară peste 3 ani, imediat după ziua de salariu.
După ce m-am dat jos din trăsură și am achitat onorariul și bacșișul vizitiului am simțit că trebuie să mai iau ceva ca să fim chit. Așa că am pus mîna și am furat ceva.
Deși nu am obiceiul să fur prea des, de cele mai mult ori furîndu-mi doar propria căciulă, de data asta nu m-am putut abține.
Într-un moment de neatenție, în timp ce vizitiul își căuta, zîmbind, următorul client în mulțimea de turiști, am pus mîna ...pe aparat ...și am furat următoarea fotografie.

Vizitiu în Brugge

Nu este o fotografie făcută, nu este o fotografie luată, ci este o fotografie furată. Furată pe furiș. Furișată. La un timp de expunere de 1/125 toată operațiunea nu trebuie să fi durat mai mult de 8 ms, atît de rapid am fost. Vizitiul nici nu a apucat să clipească.
Imediat după ce am săvîrșit infracțiunea am știut atunci, pe loc, că am furat ceva prețios. O amintire.

După ce am prins puțin curaj am vrut să reeditez isprava și să fur și privirea calului care a avut amabilitatea să ne plimbe prin oraș preț de vreo jumătate de oră și 40 de euro. Din păcate acesta știa foarte bine năravul turiștilor cu aparate foto legate de gît și avea puși ochelarii de cal. Nu a fost chip sa-l păcălesc, nu am putut să-i fur privirea ascunsă mereu în spatele ochelarilor de protecție.

Ochelari de cal

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, mergeam uneori cu bunicul cu trăsura să împărțim colete și scrisori oamenilor din satul Ghigoiești și alte sate vecine. Trăsura nu era nici pe departe atît de impozantă, nu era acoperită, nu avea frîne, nu avea lumini, avea doar un felinar pe care îl lăsam noaptea atîrnat în spate să nu dea mașinile peste noi, avea roți din lemn cu fier pe margine și fără cauciuc care să amortizeze șocul. Mai avea un cal care se numea Mișu.
Era singura trăsură din sat.
Seara, cînd intra pe poartă, era cea mai frumoasă trăsură din lume. Abia așteptam să mă sui, să mă plimb puțin cu ea pînă la capătul curții și să văd dacă nu cumva în lada trăsurii se ascundeau mere, pere sau ciocolată. Bunicul era poștaș iar eu aveam funcția de nepot de poștaș, funcție care era mai mereu răsplătită cu cîte un măr, o pară sau o ciocolată.
Trăsura aceea vopsită în albastru deschis există și acum. Ea stă ascunsă în fundul ogrăzii, martor tăcut al treceri timpului. Fiecare poveste despre ea începe cu
- Îți mai aduci aminte cînd erai mic și mergeai cu bunicul cu poșta.
......
- Da, îmi mai aduc aminte.
Așa se termină de fiecare dată povestea.

Norocul vizitiului din Brugge a fost că nu a mai stat mult pe acolo, că altfel, la următorul moment de neatenție aș fi luat hățurile în mîna dreaptă, biciul în mîna stîngă și ... diiii Mișule. Dus aș fi fost. Să mă dau și eu cu trăsura de restul banilor și mai ales ... de restul amintirilor.

luni, 14 iunie 2010

Underwater love

Am primit astăzi următorul link http://www.feeder.ro/2010/06/12/underwater-base-jump/ de la o sursă anonimă care ține să fie citată drept D. Mulțumesc, Dragoș.
Videoclipul îl arată pe fostul campion mondial la scufundări Guillaume Nery scufundîndu-se și apoi escaladînd Dean's Blue Hole, cea mai adîncă groapă albastră din lume, așa cum apare în majoritatea surselor, nu și în wikipedia.



Genul acesta de sport este unul extrem, în care trebuie să fii mereu într-o continuă luptă cu propriile limite umane. Ca orice domeniu, free diving-ul își are regulile si categoriile și recordurile lui. Dar acest videoclip nu este despre așa ceva.
Videoclipul este ficțiune așa cum o arată și descrierea, iar starea pe care ți-o transmite imersiunea în abisul gropii albastre care devine treptat treptat întunecată este extraordinară.
Fundalul sonor e abisal ca fundalul acvatic.
În adîncuri singura muzică pe care o auzi e cea a timpanelor care încep să cedeze sub presiunea apei și care încep apoi să îți apese parcă pe creier. Nu este o muzică plăcută pentru că nu este muzică, sînt doar unde sonore care circulă de 4 ori mai repede decît în aer și care se lovesc de timpanele și așa istovite de durere.
Fundalul sonor Archive - You make me feel te transpune în altă lume, într-o lume de poveste, și te face să simți că totul vibrează în perfectă armonie cu gîndurile din mintea ta.

Your love is like no other
I want no other lover
Our love will be forever
You make me feel (bis bis Abis Abis)

Ești transpus fără să vrei într-o lume în care totul pare atît de ușor, fundul abisului e atît de ușor de atins, trebuie doar să te lași purtat de val și de muzică și de abis și o să ajungi acolo. Și odată ajuns acolo vei găsi resursele să te cațări înapoi, cu mîinile goale, dintr-o singură încercare, singur și vei ajunge să iei acea gură de oxigen de care ai atîta nevoie.
Trecînd peste conotațiile comerciale ale clipului, el spune o poveste. Free fall.
Este o poveste de dragoste. Underwater love.

miercuri, 9 iunie 2010

Oameni și locuri. Stări. Echilibru.


Citind ce caută și ce vrea Ioana am încercat să-mi dau seama care este legătura dintre oamenii și locurile pe care le căutăm pe de o parte și stările sufletești proprii, aferente lor, de cealaltă parte.
Am încercat astfel să stabilesc legătura dintre ele prin intermediul unor relații simple mijloc-scop și cauză-efect.
Căutăm oameni și locuri care ne vor da apoi anumite stări care ne fac plăcere, stări de bine, stări de liniște, stări de împlinire.
Accentul cade pe căutarea oamenilor și a locurilor, acestea sînt scopul și cauza, efectul este acela că odată găsite, vor veni și stările aferente, ca o recompensă binemeritată.
Căutăm oameni pentru ei înșiși și locuri pentru ele însele pentru că sîntem dependenți de oameni și locuri. Aceasta este o interpretare mai degrabă altruistă a relației.

Există însă și situația în care căutam starea însăși, în forma ei pură, prin intermediul unor oameni și locuri.
Accentul cade pe găsirea stării, ea este atît scop cît si cauză, iar oamenii și locurile sînt doar mijlocul prin care starea poate fi găsită. În acest caz sîntem dependenți de o stare proprie care are o interpretare egoistă.

La un anumit nivel, undeva în adîncul sufletului nostru, totul este stare. Cu cît ne afundăm mai mult în universul interior, diferențierea dintre oameni/locuri și stările aferente nu mai este atît de ușor de făcut. Ele se pot identifica una cu cealaltă și se pot substitui una alteia, cauza și efectul se confundă și relația de cauzalitate se alterează, dacă nu dispare cu totul.
Gîndind în termenii ăștia oamenii și locurile pe care le căutăm devin una cu stările noastre sufletești. Le căutăm pe toate deopotrivă sau pendulăm rapid între ele încît e greu să stabilim care e finalitatea precisă, care e cauzalitatea precisă și ce anume are întîietate și ce anume contează în viață.

O analiză lucidă a ceea ce căutăm nu face decît să suspende una din ele în defavoarea celeilalte.

Asta îmi aduce aminte de ce suntem noi doi aici, acum. Concret.
Prietena mea a venit aici, în Franța, pentru a găsi o stare materială mai bună. Nu a venit pentru oamenii și locurile de aici, ci a venit pentru a-și găsi o împlinire materială și profesională. Pentru asta s-a folosit de sistemul de aici, de contextul format din oamenii și locurile acestea.
Eu am venit aici pentru ea, pentru a găsi o stare sufletească. Fiind împreună putem profita de starea materială și sufletească nou creată. Cele două stări pot fuziona, se pot completa, se pot substitui una alteia. Ele nu sunt stări opuse ci stări complementare, ceea ce este important este echilibrul dintre ele.

Simplificat radical, starea materială înseamnă bani iar starea spirituală înseamnă iubire.
Toate în căutarea fericirii. Care fiind formată din stări nu poate fi decît un altfel de stare.
Francezii îi spun "le bonheur", iar mie mi se par nu numai niște teoreticieni extraordinari ai fericirii ci și niște practicanți respectabili. Nu cred că sunt cei mai fericiți oameni de pe pământ, departe de ei starea asta, dar par să aibă un cult al fericirii, al plăcerii în principal, cu care fericirea cred că s-a și confundat cîndva. Dacă nu se mai confundă încă.

În acest context, secretul fericirii pare a fi păstrarea echilibrului. Relațiile reducționiste mijloc-scop, cauză-efect și altele asemenea care mai mult încurcă decît descurcă dispar și sunt înlocuite de echilibru.
Echilibrul nu înseamnă tern, linie dreaptă continuă, plictiseală, ci înseamnă tocmai pendularea între stări, oscilația continuă, cînd amplă pe termen scurt, cînd mică pe termen lung.
Echilibrul înseamnă sumă de astfel de stări care ajung să armonizeze, să conveargă și să dea stabilitate. Interesant cum mișcarea la un anumit nivel determină stabilitatea la nivelele superioare.
Echilibrul înseamnă lipsa excesului unei anumite stări.
Echilibrul poate fi definit și prin ceea ce nu înseamnă, prin opusul lui, echilibrul nu înseamnă incertitudine și nu înseamnă oscilație haotică și nici divergență.
Echilibrul adică găsirea lucrurilor care contează, găsirea măsurii lucrurilor, a armoniei, așa cum am gîndit atunci cînd am citit metoda Klarei de a controla furia.

În fizica mecanică exisă 3 stări de echilibru - instabil, indiferent și stabil. Ele pot fi ușor vizualizate luînd o bilă și 3 tipuri de suprafețe: plană, concavă si convexă.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață plană, echilibrul este unul indiferent, bila este în echilibru în orice punct al planului.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață convexă, echilibrul este unul instabil, doar în punctul superior bila se poate afla în echilibru.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață concavă, echilibrul este unul stabil, oriunde ai așeza bila ea va reveni către punctul inferior de echilibru.

Per ansamblu echilibrul nostru uman poate fi privit ca fiind construit din aceste 3 stări.
În toate celelalte stări, omul este în dezechilibru, este în căutarea echilibrului.

Concret, de acum înainte de fiecare dată cînd o să mai fim întrebați ce căutăm aici în Franța - mulți bani, oameni civilizați, locuri frumoase, stări - o să răspund simplu și la fel de ambiguu.
- Echilibrul.

Și dacă va fi să ne întoarcem înapoi în România și vom fi întrebați ce căutăm înapoi - bani, oameni frumoși, locuri, stări familiare - o să răspund, cum altfel, simplu.
- Echilibrul.

Atîta timp cît poți oscila, cît poți urca munți convecși și coborî văi concave și cît poți merge drept înainte, e bine. Mai devreme sau mai tîrziu îți vei găsi echilibrul. Răzbind.

Nu sînt într-atît de naiv încît să cred că lucrurile sunt chiar atît de simple pe cît le-am scris.
Îmi place să mă amăgesc că sînt într-atît de echilibrat.

vineri, 4 iunie 2010

Sînt un trîntor !!!


În școala generală, prin clasa a 2-a sau a 3-a, probabil la una din orele de Compunere sau Scriere, doamna învățătoare I. mi-a scris pe caietul de teme următoarea propoziție - Ești un trîntor !!!
A scris sentința asta cu cerneală roșie, așa cum o făcea mereu, cu 3 semne de exclamație la sfîrșit. Trei. !!!.
Puteam mirosi acea cerneală roșie. Nu știu ce se punea în ea, dar mirosea diferit față de cea albastră cu care scriam noi, elevii de rînd.

Mă întrebam adesea, oare roșul miroase diferit față de albastru?

Era o doamnă bine aranjată și mereu parfumată, iar mirosul ei îl asociam uneori cu mirosul cernelei roșii. Mirosea a roșu.
Cînd capul ei aplecat să îmi corecteze tema se afla în dreptul capului meu, îi puteam simți respirația rece. Era rece ca sufletul ei și îi simțeam mirosul de cafea. Mirosea a maro.
Avea o caligrafie impecabilă iar sentința parcă era puțin îndulcită de faptul că îmi scrisese atît de frumos.
A scris-o pe pagina din dreapta a caietului, în partea din stînga sus a foii. Parcă pot vizualiza și acum cu ochii minții acea pagină. Eram în banca a doua sau a treia pe primul rînd de la perete, în partea dreaptă. Nu mai știu cine îmi era coleg(ă) de bancă.
Dînsa avea un anumit mod de a scoate un sunet puternic de undeva din străfundul gîtului, ca și cum ar fi înghițit în gol. Mie îmi părea un tic nervos și mă scotea din minți. Nu o să uit acel sunet niciodată.

"Ești un trîntor!!!" este un calificativ deosebit față de celelalte obișnuite, Foarte bine, Bine, Satisfăcător și Nesatisfăcător. Acestor calificative li se mai adăugau, după gust, un semn minus(-) sau plus (+), pentru o diferențiere mai fină, care era menită să accentueze extremele, de cele mai multe ori . Foarte bine cu plus era maximul pe care cineva îl putea obține, era excelența însăși, iar Nesatisfăcător cu minus era dezastrul de la polul opus. Nu am luat Foarte bine cu plus niciodată.
În cazul meu niciunul din calificativele astea nu erau suficient de precise pentru a descrie tema pe care o făcusem.
"Ești un trîntor!!!" este mult mai mult decît un calificativ aplicat cu roșu pe caietul de teme, calificativ care în mod normal reprezenta o evaluare a unei simple teme ce nu conta pentru nota din catalog.
"Ești un trîntor!!!" reprezintă un adevăr dureros despre sine, direct în plex. Era o lecție simplă de viață, iar eu l-am perceput atunci ca pe o rușine uriașă.
Drept consecință firească în momentul în care l-am văzut scris m-am înroșit imediat. Roșeam foarte repede și faptul că îmi conștientizam această stare mă determina să roșesc și mai tare, într-un efect de avalanșă.

Semnele acelea de exclamație parcă erau 3 săgeți înfipte în mintea mea. Nu am putut să îmi mai ridic ochii din caiet și simțeam că învățătoarea încerca să îmi fixeze privirea. Îi simțeam răsuflarea rece, maronie în gulerul de la uniformă și îi puteam auzi acel sunet din gît, amenințător. Nu vroiam să ridic capul din caiet, vroiam să îmi consum rușinea în liniște, privind cît de frumos îmi scrisese acele cuvinte urîte. În acel moment mi-aș fi dorit ca toată lumea din jur să dispară și să rămîn doar eu și cu caietul meu și să stăm puțin de vorbă.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb, ia spune-mi, că tu mă știi cel mai bine, chiar sînt un trîntor?

Am închis imediat caietul după ce dînsa a plecat să corecteze temele celorlalți.
Acum nu mai era vorba doar despre note mici, despre obrăznicii, despre teme nefăcute, despre poezii neînvățate. Acum era vorba despre mine, despre caracterul meu.
Și trebuia să iau o decizie în privința asta.

Sentința roșie din caiet, rușinea că fusesem descoperit, toate trebuiau șterse. Mai ștersesem note proaste, mai rupsesem foi din caietul umplut pînă la refuz de sîngele roșu al cernelei corectoare.
Nu eram începător. Știam ce aveam de făcut. Repede.
Decizia fusese luată.

Acum mă gîndesc că nu aveam cum să le șterg, nu o puteam nega, acolo eram eu. Cum aș fi putut să mă șterg pe mine însumi? Dacă ștergeam acele urme ar fi rămas oricum amintirile, ar fi rămas adevărul, ar fi rămas cauza. Degeaba ștergi toate efectele, cauza e cea care trebuie analizată și îndepărtată, de la rădăcină.
Dar atunci nu gîndeam în termenii ăștia. Aveam să o fac, așa cum îmi este obiceiul, mult după.
La 8 ani nu ai amintiri, nu ai multe remușcări introspective, nu problematizezi. Ai doar lucruri de făcut. Repede.
Acea foaie înroșită cu rușinea mea trebuia să dispară, acel caiet trebuia să dispară cu totul. Nimeni nu mai avea voie să-mi vadă caietul de teme.

- Ce ti-a pus ?
Asta era întrebarea pe care ne-o adresam unii altora ca să aflăm ce calificative a primit celălalt.
- Mi-a pus Bine, am luat Nesatisfăcător, cam astea erau raspunsurile mele atunci.

Calificativele, notele în mod special nu spuneau nimic în mod direct despre om, despre caracterul său, ci erau folosite în mod indirect pentru a-i judeca și eticheta pe ceilalți, pentru a-i așeza confortabil într-o ierarhie a valorilor.
Eu eram atunci pe la mijlocul clasamentului și aveam să rămîn așa mult timp.
Atunci puteam număra pe un deget cîți FB luasem la Compunere. Nu îmi păsa atît de mult de cîți FB luasem, așa cum se întîmpla cu multe fete din clasă, ci îmi păsa de cîți NS luasem. Fetele își numărau cu invidie FB-urile, iar noi, băieții, ne lingeam rănile proprii numărîndu-ne unii altora NS-urile.

- Ce note ai luat azi, ce ai făcut azi la școală ?
Aceasta era întrebarea pe care ne-o adresau părinții. Nu le puteam arăta părinților că fiul lor iubit și atît de cuminte, cumințenia întruchipată a clasei, era un trîntor.

"Ești un trîntor!!!" spunea în mod direct ceea ce sînt și nu ceea ce știu. E de o mie de ori mai ușor să înveți, să ajungi să știi, decît să schimbi ceea ce ești. Iar oamenii nu vor să se schimbe, cu atît mai puțin să fie schimbați.

Mi-ar fi plăcut să aflu dacă și ceilalți au primit vreodată lovitura asta de imagine, dar nu puteam întreba pentru că m-aș fi dat de gol. Trebuia să tac și să încerc să îngrop în mine acest adevăr usturător. Listei de adevăruri dureroase, care mai cuprindea printre altele bătăile pe care le primeam drept învățătură de minte de la doamna învățătoare, i se adăugase acum cel mai cumplit adevăr.
Deși știam ce înseamnă trîntor, cred că atunci cînd am ajuns acasă m-am uitat imediat în DEX-ul acela cu coperți verde închis, așa cum făceam de fiecare dată cînd citeam un cuvînt nou sau auzeam un cuvînt nou în clasă. Poate că totuși situația nu era atît de gravă, poate erau niște portițe de scăpare, niște interpretări ale cuvîntului trîntor în dicționar.
Nu mai erau!

Acum mi-ar plăcea atît de mult sa regăsesc acel caiet și să-mi aduc aminte că uneori, dar doar uneori, asta sunt ! Un trîntor.
Atunci eram un trîntor deoarece copiam temele de la ceilalți nefiind în stare să mi le fac singur. Eram un trîntor pentru că nu trudeam, ci trîndăveam cît era ziua de lungă. Eram un trîntor pentru că toată ziua mă jucam și atunci cînd îmi făceam temele tot la joacă mă gîndeam.
Mă gîndeam ce să fac ca să mă ascund mai bine la "De-a v-ați ascunselea", mă gîndeam unde să ne mai jucăm cornete și ce strategii să aplic ca să îi împușc pe toți, singur împotriva tuturor, mă gîndeam unde să dau atacul la furat de flori și cireșe, mere și struguri, mă uitam la punga cu cartobele (cartonașele de la cutiile de chibrituri) și la punga cu tăvăluțe (capacele de bere), mă gîndeam cu cine să joc miuța în echipă ca să îi batem pe ceilalți și să rămînem mereu pe teren.
Mă gîndeam să termin repede lecțiile ca să ies în lumea care mă aprecia și adora și care mă aștepta să mă joc cu ea.
Acolo, în lumea jocului, eram mai mereu primul, eram în centrul atenției, toată energia mea acolo era consumată, toată inteligența mea, atîta cîtă era, acolo era investită. Doar acolo luam Foarte bine cu plus.
Acolo nu discutam decît foarte rar despre teme și cărți citite în vacanță, acolo școala era un subiect tabu.
Acolo eu făceam echipele sau eram ales primul, eu dădeam calificative, eu arătam cu degetul către cei mai mici si slabi, acolo eu îmi exersam sunetul acela atotputernic din gît.
Eu hotăram cine vine cu noi să "dăm atacul la bancă". A da atacul la bancă însemna a da atacul la grădina de meri din fața băncii din cartierul nostru.
Acolo nu eram trîntor, acolo eram copilul intransigent care semnala fiecare greșeală și își vărsa inconștient frustrările de la școală pe cei mai mici.

Acolo nu eram trîntor, acolo eram tartor.

Anii au trecut și am reușit, încet, încet, să mă schimb. Am început să trudesc și au ajuns să copie alții temele de la mine.
Nu mai eram un trîntor.

Se mai întîmplă însă ca, din cînd în cînd, să redevin un trîntor.
Nu e nevoie să îmi dau palme după cap sau să mă dau singur cu capul de tablă cum se mai întîmpla în școala generală. Oare pentru că am făcut toate astea la timpul lor ? Sper că nu.
Acum mi-am format deci reflexul de autoanaliză și nu după mult timp realizez faptul că devin un trîntor. Acum îmi scriu singur cu roșu - Ești un trîntor !!!

De cînd am ajuns în Franța am început, încet dar sigur, să devin un trîntor. Franța este locul ideal pentru a trîndăvi. Totul este frumos, totul este liniștit aici în comuna Maubeuge și e atît de plin de trîntori că aici mă simt în siguranță că nu o să fiu descoperit, că nu o să ies în evidență.
Acum în loc să muncesc mă uit pe fereastră printre florile de pe pervaz care tocmai au înflorit, aproape că le pot vedea cum cresc. Au crescut sub ochii mei, am trîndăvit sub frunzele lor. Curios cum florile de la pervazul din dreptul mesei la care stau au crescut mult mai mult decît cele de la pervazul din spate.
Oare pentru că am fost eu lîngă ele, s-or fi hrănind și din bioenergia mea de trîntor?
Acum în loc să muncesc citesc bloguri și tot citind mi-a venit și mie pofta de scris și nicicînd nu e mai prolific să scrii decît în timpul programului de așa-zisă muncă.
Interacțiunea prin intermediul blogului și mai nou a Facebook-ului e un substituent pentru lipsa comunicării și socializării directe cu ceilalți. Și mai e și un substituient ideal pentru muncă.
Mediile astea de socializare își găsesc în mine trîntorul perfect care să umble în zig-zag din blog în blog.

Acum în loc să muncesc mă gîndesc să comentez ce au scris alții, să scriu tot ce îmi bîzîie prin cap, să dau formă unor jumătăți de idei, de cele mai multe ori unor amintiri. Acum port în cap discuții și comentarii cu alții în loc să mă concentrez la ceea ce am de lucru.
Metoda de a trîndăvi a evoluat enorm față de cea din copilărie.
Atunci cele două erau bine determinate în spațiu, nu puteau fi confundate. Munca era înăuntru, joaca era afară. Ceea ce le separa era o ușă bine definită și o cheie bine legată la gît.
Acum munca și trîndăveala sînt periculos de apropiate, doar un simplu click le mai desparte, totul e la o fereastră depărtare. Totul se defășoară înăuntru.
Atunci nu te-ai mai fi dat adus înăuntru, acum nu te mai dus afară. Odată prins înăuntru cu greu mai scapi.

Reușind să ies afară am imortalizat mai jos un bondar în diferite ipostaze. Inițial l-am privit ca pe un trîntor care frunzărește niște flori. Observîndu-l mai atent am înțeles că nu stătea nicicum pe trîndăveală și îsi lua munca foarte în serios.
Părea că muncește și nu cred că o facea doar pentru că se simțea filmat la locul de muncă.
Adevăratul trîntor din pozele astea sunt eu, evident.


Bondărind

Bondar muncindu-se

Bondar ducîndu-se

Ce mi-ar fi plăcut să mi se fi scris - Ești un bondar!!! Tare mîndru aș mai fi fost de mine, așa drăgălaș și ștrengar.

Dar eu sunt sigur că și aici în Franța există trîntori în sensul consacrat, figurat, al cuvîntului și abia aștept să îi cunosc și să facem un schimb prețios de experiență în acest domeniu.
Pentru asta trebuie să mai aștept pentru că încă nu am început să lucrez în sistemul public francez de trîndăvit și încă lucrez de la distanță în sistemul privat românesc .
Așa politicoși și simandicoși cum sunt francezii, o să-i iau pe ocolite și o să-i întreb inocent, în franceza mea aproximativă:
- Monsieur, nu vous supărați, îmi stă sur limbă cuvîntul, comment se spune en français atunci quand stai toute la ziua și nu faire mai nimic.
Nu de alta, dar acolo, de unde vin eu, i se spune mai mereu muncă.

Și acum, ca și atunci, cuvintele, fie ele scrise caligrafic ireproșabil cu o cerneală roșie care nu se duce niciodată, nu sînt suficiente. Sunt doar necesare.
Dacă despre gîndurile proprii nu poți scrie decît tu însuți, și e chiar indicat să o faci, despre faptele proprii cred că e bine să-i lași pe ceilalți să o facă.
Chiar dacă scrisul pare a fi cel care rămîne, pînă la urmă faptele sunt cele care contează.

vineri, 21 mai 2010

În zbor de fluture

Cîțiva ingineri foarte atenți la detalii, deci japonezi, au încercat să reproducă zborul unui fluture construind un fluture artificial, așa cum se arată în articolul de pe think.hotnews.ro.

Un fiziolog cu un puternic simț critic constructiv, deci american, a combătut în cunoștință de cauză subiectul, confirmînd realizarea tehnică și apoi adăugînd că mai sunt niște aspecte aerodinamice și biologice ce ar trebui îmbunătățite.
Același fiziolog a adăugat că zborul unui fluture pare a fi misterios pentru că traiectoria descrisă este una iregulată, haotică, care duce la un consum mai mare de energie decît în cazul unei traiectorii drepte, optime.


Zbor de fluture

Ceea ce nu se spune în articol, dar este prezentat în articolul original de pe www.wired.com , este faptul că acest tip de zbor este justificat prin mecanismul eficient de apărare împotriva prădătorilor. Astfel, animalele aflate pe treptele superioare ale lanțului trofic nu s-ar încumeta să-și risipească energia atacînd o țintă a cărei traiectorie este imposibil de prezis și deci de urmărit.

Un inginer naiv, deci român, aflat și el pe treptele "cele mai superioare" ale aceluiași lanț trofic nu a putut să rămînă insensibil la un articol atît de interesant, astfel încît a decis că merită să îi acorde jumătate de oră din timpul său semi-prețios în care, în mod normal, nu ar fi făcut altceva decît să privească pe geam cum zboară timpul, la fel de iregulat.

Primul lucru care mi-a revenit în cap citind articolele, au fost studiile făcute de Da Vinci legate de biomecanica zborului păsărilor care l-au făcut mai apoi să deseneze și să construiască aparate de zbor care să imite zborul păsărilor.
Japonezii sunt deci un urmaș demn, care, în bunul spirit nipon, lucrează la o scară mult mai mică, pe care doar ochii lor microscopici par să o vadă și să o înțeleagă.

De multe ori credem că înțelegem prin simplul fapt că avem rațiune și putem raționa. La o privire mai atentă a detaliilor, observăm că sunt lucruri care ne scapă. Si atunci ne așezăm frumos la masa de lucru și ne apucăm de ... înțeles.
E important ca toată cercetarea să plece de la premiza că "nu înțelegem" și nu "știm, deci înțelegem".
A-i spune unui om rațional faptul că nu înțelege un lucru, poate fi privit de multe ori ca o insultă.
A nu ști pare a fi de multe justificabil, mai ales atunci cînd ține doar de exercițiul mecanic al memorării.
A înțelege, în acest context, înseamnă a ști cum se leagă lucrurile pe care le știi.
In școală nu îmi aduc aminte să mi se fi spus vreodată:
- Vacariu, nu înțelegi nimic! Stai jos, patru!

Mi se spunea însă destul de des:
- Vacariu, nu știi nimic! Stai jos, patru!

Si uite așa cred că mi-am pierdut eu copilăria încercînd să știu, cînd de fapt ar fi trebuit să încerc să înțeleg.

Revenind la subiectul zborului fluturelui, toți știm cum zboară un fluture, nu toți înțelegem de ce zboară așa și doar micii japonezi par să înțeleagă cum zboară un fluture și mai ales pot să-l și reproducă într-o oarecare măsură. Reproducedere, care, de altfel, sigur necesită un studiu amănunțit și o tehnică deosebită.

Cînd eram mic, nu înțelegeam de ce zboră fluturii așa. Ceea ce știu e că atunci cînd încercam să-i prind, pur și simplu nu puteam și iroseam o grămadă de energie pentru asta, zeci de minute în șir. Eram mic și aveam de unde. Și timp și energie.
Acum nu aș putea face lucrul ăsta mai mult de cîteva minute fără o trusă de primă urgență la îndemînă.

Cu mintea mea de copil de atunci și de acum, eu cred că fluturii zboară așa, în zig-zag, ca să nu îi poată prinde copiii. Pentru că adevărații prădători știu sigur că nu au nici o șansă și nici nu mai încearcă.
Dar ca să ajungi la concluzia asta infantilă trebuie să încerci să îi prinzi cel puțin 30 de minute în șir.
La aceeași concluzie au ajuns și cercetătorii cu pricina, care au pus risipa de energie, atît de nespecifică naturii, pe seama mecanismului de apărare.

Si uite așa, în loc să alerg 30 de minute pe cîmpii plini de fluturi de la țară, am bătut cîmpii în 10 paragrafe asupra teoriei zborului impredictibil al fluturilor.

luni, 10 mai 2010

Patru litri de pălincă și un vot. Pe care l-am...beut.

- Uitați Domnule Politician, vă dau acest mic vot al meu ca să puteți judeca și lua decizii în locul meu pentru că am încredere în dumneavoastră. Aveți grijă de el, că e tot ce am eu mai bun. E un vot mic, dar el vă poate face puternic.
- Sigur că da doamnă, vă mulțumim mult pentru votul dumneavoastră mic și pentru fapta bună pe care ați făcut-o. Ați ales bine! Si ca orice faptă bună, vă asigurăm că ea nu va trece nepedepsită neobservată.
- Vă mulțumesc din suflet, Domnule dragă! Să vă dea Dumnezeu sănătate!
- Si dumneavoastră, stimată doamnă. Sperăm ca peste 5 ani cînd ne vom mai interesa de dumneavoastră sa fiți sănătoasă pentru că o sa avem din nou nevoie de votul dumneavoastră mic. Să vă dea Dumnezeu pensia la timp, că noi nu știm dacă o să putem, și să nu care cumva să vă pună necuratu' să muriți fără să lăsați votul în Testament, că vă tăiem pensia!
- Vă mulțumesc din suflet, Domnule dragă! Să vă dea Dumnezeu minte, că sănătate aveți!
- Vă mulțumim din suflet, stimată doamnă!

Nu, Domnii nu sunt atît de naivi încît să vorbească sincer.
Dialogul ăsta nu a avut loc niciodată. Si nici nu o să aibă. Acest dialog, după toate regulile științelor politice, nu poate avea loc pentru că nu există.

Ca orice știintă, politica vorbește în cifre pentru că "unitatea ei de măsură"și de referință este banul. Nu omul.
Politica nu se măsoară în oameni și nici nu se referă la ei decît poate într-un singur moment, atunci cînd se iau decizii cu privire la ea însăși, cu ocazia alegerilor.
Si doar dacă procentele sunt atît de apropiate încît oamenii chiar încep să conteze.

- Ne-au lipsit 20.000 de voturi și am fi pus mîna pe tot. Iți dai seama, 20.000 de oameni. Vanghele, ia mai adună-i bă încă o dată pe toți!
- Doi la primărie, doi la prefectură, unu' la școala de fete...

Eu nu am dat votul meu mic nimănui. Eu nu am știut ce să fac cu el, așa că nu l-am mai dat. L-am ținut pentru mine, pentru că e al meu și am dreptul ăsta. Decît să-l arunc în urnă în voia sorții, mi-am zis că e mai bine să-l țin.

Am trecut granița cu vot cu tot, chiar în data de 6 Decembrie 2009 cînd se desfășura al doilea tur de scrutin. Așa s-a nimerit să fie. Nu eu am pus alegerile atunci.
La granița cu Ungaria, la Borș, vameșii unguri nu ne-au întrebat dacă avem voturi în portbagaj, ci ne-au întrebat dacă avem - palinca.
Le-am răspuns naiv că da, am arătat cu degetele în semn de victorie că avem doi litri și apoi ni i-au confiscat pe motiv că nu i-am declarat înainte. Era prima oară cînd treceam granița cu mașina și cu doi litri de pălincă în ea și nu știam ce trebuie declarat și unde anume. Noi am dat o declarație verbală la fața locului cînd am fost întrebați și am crezut că am scăpat cu tot cu pălincă. Noi am scăpat, pălinca nu.
- Să-i fie tăria ușoară!

Si am plecat.

Am plecat mai departe cu gîndul mai mult la pălincă decît la alegerile care oricum nu aveau să schimbe nimic, oricine ar fi ieșit învingător. Pălinca aia nu avea să mi-o dea nimeni înapoi. Nici unii, nici alții.
Nu m-am uitat o secundă înapoi la ce am lăsat în urmă. Aveam tot timpul să o fac după.

Cînd am ajuns în Franța aveam să citim știrile și să aflăm cine era să cîștige.
Stirile au continuat apoi cu cazul de la vama Borș unde doi vameși au intrat în comă alcoolică după ce au băut pălincă de Bihor. Stirea nu spunea dacă au băut de fericire sau de necaz. Eu cred că prima sticlă au băut-o de fericire, înainte, și cea de-a doua de necaz, după rezultatul final al alegerilor. Sau invers.
- Să le dea Dumnezeu sănătate vameșilor!
Că altfel intram în comă alcoolică noi doi, imediat dupa programul de știri.

Si aici nu știu dacă medicii francezi cunosc procedura de intervenție în cazul unei come alcoolice de pălincă de Bihor, care e cu totul alta decît coma alcoolică de șampanie cu care sunt ei obișnuiți.

- Să le mai dea Dumnezeu încă o dată sănătate vameșilor și pe lumea Cealaltă, că nu ne-au întrebat dacă avem jos lîngă bancheta din spate 3 borcane de dulceață (unul de gutui, unul de cireșe și unul de căpșuni), 4 borcane de zacuscă( 2 de vinete, 2 de ciuperci), 3 borcane de murături , 2 litri de lapte acru de la tanti Cici, un borcan de miere de albine și 2 litri de borș de la bunica.
Pentru că dacă ne-ar fi întrebat le-am fi spus fără să clipim că nu avem. Decît poate ăia doi litri de borș. Să facă borș cu ei.
Lîngă bancheta din spate duceam cu noi în borcanele alea o lume întreagă de amintiri și de povești pe care aveam să ni le spunem toată iarna, dimineața, lîngă o cană de ceai. Gusturile alea nu se mai găsesc nicăieri, cît îi Lumea asta de lungă. Si nici amintirile pe care le trezesc.

Si acum mai am votul ăla la mine și mă uit din cînd în cînd la el atunci cînd revin în actualitate efectele alegerilor făcute în trecut.
- Ce să fac mă cu tine, îl intreb.

Am mai primit tot de la tata socru alți doi litri de pălincă de care nu ne-am atins încă.
Cînd văd ce se întîmplă în țară îmi vine să dau votul pe gît, cu apă.
Că e păcat să strici bunătate de pălincă.

Mă tot gîndesc că am fost la graniță, aș fi putut fi unul din cei din Diaspora care se pare că au schimbat cursul victoriei. Aș fi putut să-l dau, să scap de el și să scriu istorie cu votul meu mic.

Dar apoi mi-a venit toată mintea la cap.
Eu decît să-mi dau votul meu, mai bine îl beu. Hîc.

marți, 4 mai 2010

Puțini oameni în parc, mulți români în metrou

Intr-o frumoasă zi de aprilie aparatul de fotografiat a surprins un cuplu de oameni stînd liniștiți pe iarbă în parc.

Oameni în parc


Discutau verzi și înflorite despre cît de frumoasă este primăvara în parc, despre cît de important este să ai în viață momente de liniște atît la propriu cît și la figurat și alte lucruri asemenea care se discută în parc.
Ușor, ușor au ajuns la concluzia că există un anumit gen de discuții care se poartă în parc sau și mai exact există un anumit gen de discuții care nu se face să îl porți în parc.
Este bine știut faptul că atunci cînd discută despre lucruri urîte, oamenii devin ei înșiși urîți.

Atunci cînd intri în parc, în natură deci, îți intră natura în tine de fapt și devii puțin mai bun, mai conciliant, mai zîmbitor, mai liniștit.

Intr-un parc civilizat în care îți este permis să te așezi pe iarbă ar trebui puse plăcuțe în care să fie interzise discuțiile despre lucrurile urîte precum criza de exemplu. Sau România, ar adăuga subversiv unii mai cîrcotași.
Nu și pentru mine întrucît România e un subiect frumos interesant mai ales acum cînd, departe fiind, încep, paradoxal poate, încet, încet să o înțeleg puțin mai bine.
Asta pare să se întîmple cu toți cei plecați, nici nu ajung să-și desfacă toate bagajele că și încep să înțeleagă.

La un moment dat liniștea le-a fost tulburată de un alt cuplu care a binevoit să stea și el în parc la cîțiva metri distanță de ei.
Acest cuplu era puțin mai neobișnuit pentru că doar ea s-a așezat pe iarbă, el preferînd să rămînă nepoliticos înăuntru, în poziția șezut. Imediat ce s-a facut comodă, ea a început să cînte la comanda lui o melodie francezo-maghrebină cu o voce foarte puternică, groasă, aproape masculină.

Cuplul ăsta era format dintr-un om și o mașină.
Adică dintr-un el care a venit însoțit de o ea, o mașină luată pe persoana fizică pe care a condus-o să stea direct pe iarba din parc ca să poată sta apoi comod deasupra și fundul lui de persoană fizică .
Practic mașina era o extensie artificială a fundului, un accesoriu aflat mereu la purtător, sub fund, care se asorta mereu cu acesta. Sunt absolut sigur că acel om, pentru că era un om pînă la urmă, nu-și mișca fundul pînă în mașină ci își băga mașina direct sub fund.
Cuplul era practic un trio om-fund-mașină, în care mașina îi conducea pe ceilalți doi.

El era de origine arabă, second-hand iar mașina era un Golf de naționalitate germană avînd cetățenie franceză. Sau o fi fost invers, mașina era second hand, nu mai rețin exact ca nu mă prea pricep la mașini. Ca dovadă, ne-am cumpărat Toyota.
El nu știu dacă avea cetățenie franceză, știu doar că nu avea civilizație franceză.


Probabil că acel om vroia sa își marcheze teritoriul din parc într-un mod cu puțin mai civilizat decît ar fi făcut-o acasă la mama lui și totodată să iși etaleze poate apartenența la:
a) un curent muzical
b) o naționalitate
c) o religie
d) o ne-simțire
e) o ne-educatie
f) o ne-civilizație


Intrucît nu era chiar genul nostru de muzică și nici de masină am ales să ne mișcăm posterioarele puțin mai civilizate în partea cealaltă a parcului.
Cam așa arata de acolo panorama parcului, unghiul fiind ales astfel încît copacul central din prim plan să se suprapună exact peste mașina care încă se mai afla în același loc.

Puțini oameni în parc


Privind retrospectiv în urmă(unde altundeva) dacă aș fi avut spirit civic și nu aș fi fost atît de slab de înger, i-aș fi făcut o poza splendorii patrupede din iarbă cu tot cu proprietarul biped dinăuntru, poză care ar fi fost cu mult mai interesantă decît un peisaj cuminte și curat fără nici un mesaj care să iasă în evidență.

La vremea respectivă pur și simplu mi-a fost frică să îndrept aparatul foto către acel cuplu și asta nu pentru că aparțin unui a) alt curent muzical, b) unei alte naționalități sau c) unei alte religii.
Mi-a fost frică pentru ca instinctual am simțit că acel om este rău. Sunt sigur că și aparatul foto a simțit la fel că și el e slab de înger și delicat ca și mine.
Instinctul nu știe de civilizație, religie, moralitate etc., el știe de bine și rău, de fugă sau de înfruntare. Si aici am vorbit în numele instinctului meu, nu știu al altora cum e.

Post factum aș spune pe un ton rațional că mi-a fost teamă că acel om nu este educat, nu este civilizat si cu bun simț și in barbaria lui o sa înceapă să mă alerge prin parc...cu mașina. După care m-ar fi atîrnat cu cureaua de la aparat de un copac.
Iar bicicleta mea deși are 7 viteze față de cele 5 ale mașinii, eu am doar un inginer supraponderal putere față de cei 90 de cai ai mașinii.

Si nu trebuie sa fii inginer să faci corect calculele matematice cu două zecimale exacte ca să realizezi că pînă să mă urc pe bicicletă și să schimb prima viteză, m-aș fi plimbat prin parc cu tot cu bicicletă, pe capotă.

Cazul nu este izolat pentru că la nici 10 minute distanță și-a facut apariția un alt cuplu om-mașină.
Același scenariu, mașina era tot pe persoană fizică, el tot de origine arabă și a început să dea ture cu aceasta prin parc, braț la braț. Două ture mai exact, accelerînd-o de fiecare dată cînd ajungea pe porțiunea dreaptă de cîteva zeci de metri de la baza parcului.

Cele doua cupluri s-au întîlnit, ei s-au salutat iar mașinile și-au claxonat politicos, cea mai nouă aflată în mișcare salutînd prima regulamentar.
Apoi ei au polemizat probabil pe tema nesimțirii cu care nu îi băgau în seamă doi batrîni care stăteau liniștiți în banca lor și doi romani cu bicicletele aferente care erau deja în partea cealaltă a parcului.
Ele nu știu pe ce temă au discutat pentru că așa cum am mai spus nu mă pricep la masini, dar ceva îmi spune ca se turau pe ele de rîs cînd au vazut bicicletele noastre mici și amărîte.

Dupa ce și-au terminat de vorbit, cel de-al doilea cuplu a demarat către un loc de joacă de unde și-a recuperat copilul de cîțiva ani care se juca acolo și a plecat probabil sa manifesteze împotriva rasismului și nationalismului francez de ultimă speță șovină. Si mai nou, română.

Suntem prieteni cu alți doi oameni, arabi și ei, oameni cu facultate, civilizați care nu s-ar comporta niciodată astfel, ba mai mult, unul din ei, spre deosebire de noi, cred ar fi luat atitudine și ar fi înfruntat situația ca de la om la om și nu ar fi ales calea mereu facilă a evitării problemei și apoi a dezbaterii inutile pe seama ei.
I-ar fi explicat poate regulile de circulație cu masina în parc unde civilizația are întotdeauna prioritate de dreapta în fața nesimțirii grosolane.

Vechiul avertisement "Nu călcați iarba" ar fi trebuit înlocuit în cazul de față cu "Nu încălcați iarba" cu trimitere strictă la incălcarea regulilor de civilizație în parc.

La marginea acelui parc era un drum asfaltat pentru proprietarii care aveau casă lîngă parc. Nu știu dacă la intrarea în parc era un semn care interzicea accesul mașinilor cu excepția riveranilor, dar oricum asta nu schimbă cu nimic fondul problemei. De multe ori atitudinea e cea care contează și nu doar simpla încălcare a unei reguli. Cu atît mai mult cu cît aceasta este o regulă de bun simț pentru care nu s-a inventat încă un indicator rutier.


Eu unul am fost educat să nu intervin în situațiile cînd văd pe cineva că încalcă regulile și nu sunt cel lezat în mod direct.
Am fost educat să le ignor, să le las în pace, să nu ma amestec în treburile greșite ale altora și implicit să nu iau atitudine.
Adică să nu te bagi maică acolo unde nu-ți fierbe oala, că o sa dea în clocot și o să te opărești.
Si mi-e ciudă.

Se pare că respect întocmai ceea ce am fost educat, ba chiar am pretenția să o numesc educație și civilizație.

In fond ce mi-au făcut oamenii ăia? Nu m-au jignit, nu m-au bătut, nu m-au lezat în nici un fel. Si-au văzut de treaba lor făcută prost, cu fundul. Parcul, un spațiu public al tuturor, era implicit și terenul lor de joacă. Si al mașinilor lor. Pe persoană fizică.

Faptul că mi-a fost puțin teamă este cît se poate de subiectiv și irelevant iar teama mea poate a fost puțin amplificată și de frica prietenei de lîngă.
Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Si dacă se comportă astfel într-un parc, oare cum s-or comporta în rest?

Un factor foarte important a fost faptul că oamenii păreau a fi genul acela de arabi cu care nu vrei să ai de-a face. Iar faptele o confirmă.
Si eu deși spun că am doi prieteni arabi, nu le înțeleg la fel de ușor mimica feței și limbajul non-verbal și am prejudecăți că arabii sunt oameni răi. Oare ar fi cazul să nu mai stau la televizor și la Internet atît de mult și să încep să trăiesc în schimb?
Dacă ar fi fost francezi poate nu i-aș fi catalogat instinctual drep răi, poate ar fi fost doar niște nonconformiști ciudați și puțin simpatici.

Bătrînii care au ales să plece și ei de acolo poate că au plecat doar pentru că se apropia ora somnului de după-amiază. Poate lor nu le-a fost teamă și ar mai fi rămas să asculte muzica aceea chiar dacă nu era întocmai o romanță de Charles Aznavour.
Poate le-a fost doar un pic silă. Sau somn.
Poate folosesc prea des cuvîntul poate. Poate.

Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Oricum ceea ce știu sigur e că în ziua aceea au fost puțini oameni în parc.

Morale de două parale:
Mintea de pe urmă a românului e profundă și nu ajută la nimic.
Despre mintea dintîi circulă zvonuri că ar fi aproape la fel de sclipitoare. Si la fel, nu ajută aproape cu nimic.
Pentru că o minte sclipitoare cu o atitudine de lehamite este o minte de lehamite.
Adică o lehaminte.

Somnul rațiunii naște monștri. Somnul atitudinii naște monstri care-i mănîncă pe primii la micul dejun.

Capra vecinului, eterna meteahnă a românului, atîta timp cît e șchioapă de-un picior și de-o ureche, rîioasă, fără lapte și de rasă arabă poate să traiască sănătoasă pînă la adînci batrîneți. De revenit asupra acestei idei.

Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce ar fi făcut românul din mine dacă în acea mașină s-ar fi aflat țigani români și ar fi ascultat în mașină un concert pentru pian de Claude Debussy.

Intrebarea e, m-aș fi dus la ei să le spun cu mîndrie s-o dea mai tare sau cu frică s-o dea mai încet? Păi stai să mă răzgîndesc puțin...

Pentru că dacă ar fi ascultat manele, ipocrit și las cum sunt, răspunsul îl știu deja.
M-aș fi mutat în partea cealaltă a parcului zicîndu-i prietenei mele pe un ton grav, vizibil afectat și suficient de tare cît să mă audă și cei doi bătrîni hipoacuzici de pe bancă:
- Ooh les roumains, on y va ma cherie?

Semn clar că mai am mult de lucrat la etaloanele mele de civilizație si corectitudine.

Păstrînd registrul (auto)ironic și logica precară de mai sus, mes chers camarades mi-ar fi furat întîi bicicleta și abia apoi m-ar fi alergat prin parc cu mașina. Pentru că au și ei o minte dintîi sclipitoare, că doar sunt de-ai noștri.


Asta îmi aduce aminte de momentul în care eram în metroul din Paris și au intrat doi muzicanți vizibil români și au început să cînte gălăgios cu ajutorul unui instrument ingenios pe roți care avea atît tobe, casetofon încorporat cît și clopoțele. Un fel de orchestră ambulantă pe roți.
I-am recunoscut după acordeon. Păreau soț și soție.
Nu am apucat să termin de zis în gînd "să vezi că ăștia sunt româ.." că s-au și închis ușile care era totodată și semnalul de începere al melodiei.

Erau la doar un metru în fața noastră, față în față cu noi.

S-au apucat de cîntat și din cînd în cînd ne dădeau tîrcoale cu privirea în speranța că am fi făcut acel gest, mereu fîstîcit, în care scoți o monedă de undeva din buzunarul jachetei, de fiecare dată ultimul.

Au cîntat Marina - de Rocco Granata (aveam să aflu după de cine este cîntată piesa) într-o variantă remixată italiano-română cum rar mi-a fost dat să aud.

Nu au apucat să ajungă la refren că deja mi se urcase tot sîngele la cap, m-am înroșit și apoi înverzit pe loc și abia am avut puterea să privesc cu coada ochiului înspre prietena mea la fel de roșie ca și pepenele de mine.
Nu am scos amîndoi absolut nici un sunet, practic și de respirat respiram amîndoi complice în franceză, mîinile îmi erau transpirate, fiecare semiton cîntat fals dura o veșnicie sau chiar mai multe și sunt sigur că dacă aș fi îndrăznit să o întreb ceva în româna, în cel mai bun caz ea mi-ar fi răspuns în franceză. Asta dacă nu mi-ar fi dat drumul la mînă spunîndu-mi răspicat că nu mă cunoaște și că să vină poliția. Evident, în limba franceză.

A fost prima oară cînd mi-a fost rușine că sunt român.
Dar Rușine, nu rușinică. Numai noi am putea diminutiva rușinea.

Cînd îi vezi pe stradă, îi ocolești și le poți zîmbi fals, refuzîndu-i politicos. Ai libertate de mișcare. Noi eram prinși în incinta vagonului față în față cu realitatea dură de care fugeam.

Atunci mi-a fost și mai teamă decît în parc, teamă de ridicol.
Si atunci am adoptat aceeași atitudine lașă și am tăcut pe românește, dar nu am mai avut puterea să ne eschivăm și să plecăm în altă parte, arătîndu-le spatele.

Am avut noroc că la următoarea stație au coborît. Că altfel am fi coborît noi și l-am fi luat pe următorul. In orice direcție numai diferită să fie.
Pur și simplu erau prea mulți români în metroul parizian.
Iar noi cînd ne vedem, fugim unii de alții.
Rușine să ne fie!

Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi descoperit că acea domnișoară înroșită și pepenele înverzit din fața lor fugeau de același lucru ca și ei?

Variantele sunt triste:
a) ar fi tras semnalul de alarmă imediat și ar fi fugit lăsînd în urmă orchestra ambulantă
b) ar fi întrebat cît costă kilogramul de pepene și cîte kilograme are
c) ne-ar fi întrebat politicos dacă avem să le schimbăm mărunt o bancnotă de 250 de euro
d) ne-ar fi întrebat care e repertoriul nostru și dacă nu vrem sa cîntam în cvartet Marina
e) ne-ar fi cîntat în continuare pe datorie înca 4 stații cît mai erau pînă la destinație



marți, 27 aprilie 2010

Take nothing but photos, leave nothing but footprints

Pe albia Sambrei, rîul care străbate comuna Maubeuge, s-a format un mic lac înconjurat de copaci și verdeață.

Mic lac pe albia Sambrei


Oază de verdeață

In această oază de liniște și-a cumpărat pămînt și mai ales apă o familie de rațe sălbatice.

În lumea animală e bine știut faptul că planningul familial e bine pus la punct și că nașterile au loc la date fixe și nu după cheful fiecăruia.
Imediat cum a dat căldura, familia s-a pus pe treabă și a adus pe lume 8 rățuște și rățuști.
Puii sunt foarte ascultători la măcăitul mamei și nu ies niciodată din vorba ei.

Rață cu opt pui


In familie pe lac


Este o familie tare reușită și asta în ciuda faptului că tatăl lor rățoi nu pare să se îngrijească prea mult de puful lor. Ce-i drept nu l-am văzut nici bînd bere pe lac cu băieții dar ceva îmi spune că iși trăiește în deplină libertate viața mulțumit că a adus pe lac 8 rățuște și rățuști absolut minunați.
In lumea animală acest lucru e, la fel, foarte bine pus la punct.

Noi doi suntem pur și simplu cuceriți de puișori și mai că ne vine să adoptăm doi dintre ei, o rățușcă și un rățușc.

Cam așa ar fi arătat ceilalți șase, după ce NU am fi primit din partea mamei dreptul de adopție.

Doar șase


Nu avem însă nici pămînt, nici lac și același ceva îmi spune că după un anumit timp m-aș fi văzut bînd bere cu băieții în timp ce rățușca avea grijă de cei doi.
Chiar dacă am fi avut pămînt și lac, lumea lor este acolo așa cum lumea noastră este aici.

Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Aforismul, un crez al lumii fotografice, exprimă cît se poate de limpede regulile de interacțiune dintre lumea animală și lumea noastră umană.

Fotografii respectă cu sfințenie acest crez.
Nu mai ramîne decît ca noi, toți ceilalți, să îl respectăm întocmai.