sâmbătă, 25 septembrie 2010

Aranjament de scoici melancolice


Scoici melancolice - Mise en scène

Urmele lăsate pe nisip arată cît se poate de clar că este vorba de o "mise en scène".
Sunt urmele mîinilor mele încercînd să ascundă urmele picioarelor mele.

Cînd eram mic strîngeam scoici în ultima zi de stat la mare. Ultima zi mereu.
Erau scoicile care trebuiau să îmi aducă aminte de mare pînă în anul următor.
Ultima zi de stat la mare era evident cea mai dureroasă, iar scoicile strînse în acea zi erau scoicile durerii, ale melancoliei zilelor ce trecuseră atît de repede.
Le culegeam, le puneam într-o pungă și cînd o deschideam odată ajunși acasă, sentimentele erau mai mereu confuze. Tristețe amestecată cu bucuria de a mai simți încă o dată nisipul fin în mînă.

Le aranjam pe covor, alegeam cîteva mai frumoase și le așezam în vitrină sau pe rafturile bibliotecii.
Îmi aduc aminte că am scris cu creionul pe spatele unor scoici anul în care le-am strîns. După care nu îmi mai aduc aminte nimic.

Scoicile din fotografie le-am cules de pe plaja Pléneuf-Val-André. Atunci cînd le-am strîns nu am simțit nimic special, nu am avut nici o tresărire melancolică.
Le-am luat pentru că mi s-au părut frumoase și ajungînd în dreptul frînghiei înverzite și avînd aparatul foto legat la gît trebuie să mă fi trecut un fior artistic. Sau poate două doi.

Mi-ar fi plăcut ca, asemenea madeleinelor lui Proust, odată ce le-am luat în mînă să fi simțit un fior melancolic și să fiu teleportat pe loc douăzeci de ani în urmă. Nu am fost.

Explicația trebuie să fie aceea că, fiind niște scoici ale tristeții, ale ultimei zile de mare, ele au fost scoase din memoria mea afectivă.
Pentru că noi fugim de tristețe.

Singurii care par a nu fugi de tristețe, ba dimpotrivă, par a se hrăni din ea, cred ca sunt artiștii artriștii.

După ce am făcut poza, mi-am luat scoicile și am plecat acasă în pași de artist, mîndru de prima mea mise en scène.

Povestea coloanelor infinitului

Coloanele banale ale infinitului

Găsite în abația din Mont Saint-Michel coloanele acesteau au atras imediat atenția tuturor fotografilor, fie ei de ocazie, entuziaști ca mine sau poate chiar profesioniști. La capătul celălalt al culoarului infinitului se aflau mereu alți doritori de a capta aceste coloane. Am stat mult timp cu degetul pe declanșator pînă să îmi vină și mie rîndul de a prinde un culoar liber. M-am tot învîrtit în jurul lui precum un vultur care își urmărește prada.

- Haide, ce faci, nu mergem mai departe?
- Stai puțin să prind și eu liber culoarul ăsta infinit.

Cînd l-am prins, am apăsat repede pe "trăgaci" fără să mai stau mult pe gînduri și pe setări.

Ar fi fost interesant un cadru cu un fotograf de partea cealaltă, dar de fiecare dată cînd în acest cadru se interpunea o siluetă umană, mă dădeam într-o parte rușinat și nu declanșam.

Potențialul acestui cadru a fost deci descoperit de o multitudine de oameni.
Privind astfel lucrurile, cadrul a devenit un loc comun, ineditul lui s-a spulberat, s-a banalizat, și-a pierdut din valoare.

Tot ce mi-a mai rămas în aceste condiții a fost să-i găsesc un titlu inedit. Ironic.
Valoarea unui lucru este mai mereu dată de raritatea lui, de inaccesibilitatea lui.
Frumusețea lucrurilor rămîne în ochiul celui care o privește.
Povestea coloanelor infinitului nu este o poveste valoroasă, ea este cel mult o poveste frumoasă.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Liniște în grădina Annevoie

Clipe de liniște în grădina Annevoie.

Castel plutind pe apă


Grădină

Flori de cîmp


Mac


Rățuște grăbite


Stăpîna castelului

Nemișcare în grădina Annevoie

În grădina Annevoie pe lîngă mișcarea rațelor și lebedelor, pe lîngă viul verde al ierbii, al florilor și al copacilor, am văzut și nemișcare gri și ruginie.

Scaune din lemn ruginit


Vitraliu

Dincolo de vitraliu

Cu capul în nori

Cu capul pe umeri

Cei doi, un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri poate au stat cîndva pe scaunele din lemn și au privit fîntîna arteziană prin grilajul de fier arcuit.
Acum stau neclintiți la cîțiva pași distanță unul de celălalt și privesc în continuare fîntînile care le plăceau atît de mult cîndva.
Scaunele sunt acum pentru vizitatori, adesea un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri care privesc mișcați frumusețile grădinii.

Din unghiul opus, toată nemișcarea recompusă într-o singura imagine arată așa.

Nemișcare recompusă


sâmbătă, 4 septembrie 2010

Lebădă plimbîndu-se cu pluta pe lac

Pe unul din lacurile grădinilor din Annevoie, Belgia, trăiește un cuplu de lebede negre. Cei doi și-au construit cuibul pe o plută din lemn care a fost prinsă de mal prin intermediul unei frînghii groase. Pluta trebuie să o fi primit moștenire de la părinții lor deoarece era suficient de veche încît să fie la a 4-a generație de lebede.

Tot timpul cît am observat-o a stat în cuib pe ouă mișcăndu-și încontinuu gîtul pentru a aranja cu ciocul bucățile de lemn dimprejur.
La un moment dat a prins cu ciocul bucata de frînghie cu care era prinsă pluta și a văzut că o poate mișca.
Cred că materialul flexibil din care este făcută o frînghie i-a atras atenția pentru că poate fi un material foarte bun de a construi un cuib. Dacă aș fi fost în locul ei și eu aș fi gîndit la fel.


Lebădă pe plută pe lac

Întrucît frînghia nu dădea semne că vrea să se alăture cuminte celorlalte bucăți de lemne care formau deja cuibul, s-a dat jos din cuib și s-a apucat de treabă.
A prins ferm frînghia și a început să tragă zdravăn de ea cu putere.

Lebădă cu pluta pe lac

A tras cu suficientă putere încît să deplaseze pluta cîteva zeci de centrimetri, provocînd astfel mici valuri pe suprafața lină a lacului. Mișcarea plutei era perceptibilă cu ochiul liber dacă priveai suficient de atent, iar în vizorul aparatului foto era cît se poate de evidentă.
Devenise cît se poate de clar că lebăda se plimba cu pluta pe lac.


Lebădă acostînd pluta la mal

Dacă ar fi continuat efortul cîteva minute s-ar fi apropiat suficient de mal cît să mă pot sui și eu.
Epuizată sau presimțînd pericolul, s-a oprit.

În tot acest timp partenerul ei se plimba liniștit pe lac. Fără plută. Nu părea să fie impresionat de inițiativa ei și nu s-ar fi încumetat să dea și el un cioc de ajutor.
Plimbarea lui liniștită era stricată din cînd în cînd de o lebădă albă cu care împărțeau lacul și care nefiind încîntată de culoarea lui neagră îl alerga mereu atunci cînd se apropia de ea.
Culoarea "pielii" este deci discriminatorie și pentru lebede.

După ce am plecat de pe banca de pe care am privit mișcările ei, el s-a suit pe mal și a început să facă un mic exercițiu de stretching. Acela trebuie să fi fost locul lui preferat.


Lebădă pe mal

Poate că imediat urma să înceapă tura lui de stat pe cuib și își făcea ultimele exerciții de pregătire.