marți, 12 octombrie 2010

România văzută din Franța - cronica patetică a unui meci

Am fost și noi acolo. Am fost să-i vedem pe-ai noștri.

Cînd am intrat pe stadion ne-am făcut dintr-o dată mici. Nu cred să mă mai fi simțit atît de mic vreodată.
Si totuși eram atît de entuziaști. Era pentru prima oară cînd eram în altă parte, departe, și îi puteam vedea pe ai noștri de-aproape. În fapt era ca și cum ei ar fi venit pentru noi acolo și nu invers.

Peste tot erau mii de steaguri roșu-alb-albastre.
- Allez les bleus!

Steagurile roșu-galben-albastre erau în partea diametral opusă. Cîteva sute.

La un momentdat un român care era chiar lîngă noi a strigat tare, spre amuzamentul stadionului:
- Allez les jaunes!


Roșu-alb-albastru


Am cîntat imnul emoționați pentru că era greu să ignori privirile intrigante ale francezilor din jur. Nu aveam vocea încălzită, nu băusem nimic înainte. Venisem la stadion nepregătiți.
Să fi fost acolo plutonul 3 de transmisiuni al Academiei Tehnice Militare de acum 10 ani, cu totul altfel ar fi stat lucrurile.
Tot stadionul ar fi auzit imnul, toate cele 4 strofe pe care le cîntam atunci pînă simțeam că ne plesnesc timpanele.

Același român avea să strige, să încurajeze, să gesticuleze, să aplaude tot meciul. El dădea tonul, iar noi ceilalți încercam să-l susținem.
- Rooomâniiia !

Avea vocea încălzită, venise la stadion pregătit, nimic nu-l impresiona.

După ce s-au terminat toate astea, după ce ne-am obișnuit cu atmosfera, a început meciul.
România văzută din Franța trebuie să fi fost mai mică decît mă simțeam eu în stadionul acela imens.

La sfîrșit, după ce s-a terminat, nu cred să mă mai fi simțit atît de mic vreodată.

Nici nu știm cît de mici începem să fim.