sâmbătă, 31 decembrie 2011

La mulți ani și oameni frumoși !

La mulți ani frumoși

Apoi, acum că mi-a venit și mie rîndul la urat, am să las falsele politețuri franțuzești deoparte și o să încep prin a-mi ura mie totul.
Chiar daca știu că nu e frumos și că e egoist și că nu asta am fost învățat în cei 7 ani de-acasă, o să-mi urez mai întîi mie totul, pe îndelete și apoi, în limita timpului disponibil și a dispoziției de moment, o să urez și celorlalți cîte ceva.

Îmi urez așadar din tot sufletul meu egoist să fiți voioși ca să mă faceți să rîd, să fiți fericiți ca să mă faceți și pe mine fericit, să vă iubiți ca să am de la cine să învăț cum se iubește, să vă bucurați de lucrurile simple și naturale ale vieții ca să încep și eu s-o fac, să zîmbiți cît mai des ca să învăț să zîmbesc mai des la rîndu-mi.


Ciudat, acum că mi-am urat mie toate astea, nu simt nevoia să mai urez nimănui nimic.
Dacă mi se îndeplinește măcar urarea asta simplă, nu știu de ce, dar ceva îmi spune că și cei din jur o să fie voioși, fericiți, iubiți, împliniți.

Să fiți frumoși oameni buni,
Întru mulți ani frumoși!


duminică, 25 decembrie 2011

Cadouri de Crăciun

- Ce înseamnă Crăciunul ?
- Dincolo de semnificația religioasă, dincolo de semnificația astronomică a solstițiului de iarnă și de renașterea soarelui și întoarcerea luminii, Crăciunul înseamnă întoarcerea acasă, întoarcerea în familie, întoarcerea la normalitate.

Departe de acasă, astăzi nu a fost Crăciunul, astăzi a fost 25 Decembrie.

Ne-am cumpărat cîteva căsuțe de Crăciun din tîrg pe care ni le-am făcut apoi cadou și cărora le-am pus numele....acase (pluralul de la acasă). Aici se poartă, e la modă ca adverbele să aibă plural.


Acase de Crăciun

Cea albastră este a mea, cea roșie este a ei. Cum altfel.
Casa din mijloc este casa de oaspeți. Aici așa este civilizat, fiecare are casa lui.


Cadouri de Crăciun, luminate

Mai avem multe alte case cumpărate, pe oriunde mergem cumpărăm cîte o casă.
Să nu spună lumea că românii nu au bani să-și cumpere o casă.

Tot privind casele noastre luminînd călduros sub brad, ne-am gîndit și la cadoul de Crăciun de anul viitor.
Cadoul pentru anul viitor va fi... întoarcerea acasă...de Crăciun.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Călăreții nisipurilor

Cît de frumos trebuie să fie să te lași purtat de mersul legănat, la pas, al calului de-alungul țărmului mării...
Ce senzație de libertate trebuie să îți ofere călăritul pe nisipurile de-alungul întinderii de apă...

- Oare cum se vede apusul de pe șaua unui cal mergînd pe malul mării ?

Și cum o întrebare nu vine niciodată singură...
- Oare la ce se gîndesc și oare ce își vorbesc călăreții aflați într-un astfel de decor?
- Oare au aceleași conversații insipide ca și noi, mergătorii pe jos de rînd?

Am privit cu jind cum se pierd în mare călăreții nisipurilor de pe plaja din Touquet fără să îmi pun absolut nici o întrebare.
Știi că trăiești un moment frumos atunci cînd, absorbit fiind, nu îți mai pui nici o întrebare.
Întrebările vin după, atunci cînd ai tot timpul din lume să o faci.


Călăreții nisipurilor

Călăre pe mare

Călăreți pierduți în mare


Cele cîteva minute în care au trecut prin fața mea au fost, cred, cele mai frumoase momente pe care le-am surprins anul acesta.

joi, 22 decembrie 2011

Noua sticlă de lapte. De vacă

Ieri seară am primit de la niște prieteni o sticlă de lapte de 1,5 litri. Ei primiseră două sticle de lapte de la prietenii lor din Bretania și...după ce s-au răzgîndit, au decis să împartă prada pe din două cu noi.

Laptele nu era ambalat într-o sticlă obișnuită de lapte, ambalajul nu era din carton, nu era pătrățos, nu avea un sistem de deschidere ingenios, nu era biodegradabil și nici măcar nu scria - Lait - pe el. Ambalajul era o sticlă de apă plată Laqueuille.

Era vorba deci despre lapte vărsat.

Sticlă de apă cu lapte de vacă


Imediat după ce ne-au înmînat prețioasa sticla, ne-au spus la unison:
- Vedeți să puneți laptele la fiert pentru că este lapte adus de la o fermă din Bretania.

Înainte să intru în posesia sticlei de lapte de pus la fiert am rămas cîteva secunde blocat de întrebarea firească :
- Cît trebuie lăsat să fiarbă în cuptorul cu microunde? Pe ce program?

Nu am apucat să pun întrebarea cu voce tare, doar ce terminasem să o pun în gînd, că am și auzit răspunsul Marianei :
- Daa, sigur că daa, așa facem.

Din reflex, atunci cînd aud lucrul asta, nu îmi mai pun alte întrebări și nici nu mai caut răspunsuri. Știu că oricum așa o să facem.

Astăzi laptele a fost pus la fiert într-o oală, pe o plită, exact așa cum m-aș fi gîndit și eu dacă aș fi avut mai mult timp de gîndire la dispoziție
Am turnat laptele fiert în cană, am pus puțină sare, m-am așezat în fața calculatorului și am băut. Era ceasul 19:22.


Laptele din sticla de apă minerală Laqueille nu era lait écrémé, nici demi-écrémé, nici lait entier.
Era lapte de vacă.

De cînd sunt în Franta am văzut sute de vaci, vara după ora 19 sunt mai multe vaci pe cîmp decît oameni pe stradă.
De cînd sunt în Franța am mîncat cîteva zeci de sortimente de brînza și cașcaval, dar nu am băut niciodată lapte de vacă. Am băut lapte demi écrémé și entier de mi-au sărit toți fulgii de cereale din farfurie.
Ajunsesem să cred că vacile de aici nu sunt vaci de lapte ca la noi, ci sunt vaci de brînză și cașcaval.

După fiecare gură de lapte îi tot repetam Marianei :
- Asta e lapte de vacă. Incredibil.

Acum înteleg de ce pe ambalajul acela frumos colorat nu scrie niciodată - lapte de vacă.
Scrie în schimb matin léger, lait facile à digérer, lait bio stérilisé U.H.T issu de l’agriculture biologique.

Ultima oară cînd am primit o sticlă de apă minerală de 2l plină cu lapte eram la bunici :
- Luați mamă să aveți, că noi iaca, avem de unde, slava Domnului. Vedeți că acum l-am muls de la vacă, încă e cald, să nu uitați să-l fierbeti cînd ajungeți acasă.

Atunci știam bine cum se fierbe laptele de vacă, iar cuptor cu microunde aveau doar oamenii bogați care nu cărau niciodată lapte în sticle de apă minerală, ci îl încălzeau la microunde pe ăla gata pasteurizat.

joi, 15 decembrie 2011

Melancolii liniștite regăsite pe o plajă tomnatică

Pustietatea unei plaje de toamnă îmbie la căutarea melancolică a verii.

În cele două ore pe care le-am petrecut colindînd dunele plajei tomnatice din Touquet-Paris-Plage, am regăsit cîteva lucruri lăsate în urmă de vara ce a trecut.


Un drum înnorat ducînd către un cer nisipos mișcător.

Un drum de nisip

O scoică naufragiată.

O scoică naufragiată

Un lemn ars.

Un lemn ars

Cîteva păpădii.

Trei păpădii


Cîteva mii de spice.

Spice

Un apus.

Un apus de plajă

Cel mai important lucru pe care l-am regăsit pe aceasta plajă este și cel mai greu de redat în cuvinte, forme și culori.
Ceea ce am regăsit așadar în tot acest timp a fost puțină liniște doar pentru mine.

Liniștea, se știe, e mai bună atunci cînd nu mai e împărțită cu nimeni.

Si pentru că liniștea asta ar trebui să poarte un nume, să aibă o formă și o culoare, atunci poate că ar trebui numită liniștea unui drum de nisip, liniștea unei scoici naufragiate, liniștea celor trei păpădii, liniștea cîtorva mii de spice, liniștea apusului de plajă.

duminică, 4 decembrie 2011

Despre cum revăd eu lumea

Atunci cînd situația o cere, atunci cînd trebuie luată o decizie tranșantă, atunci cînd nu mai e nici o cale de scăpare, atunci cînd totul depinde de un răspuns, atunci îmi place să fiu la înălțimea evenimentelor și să răspund categoric, fără ambiguitate și să îmi asum pe deplin responsabilitatea.
Atunci îmi place să stabilesc clar direcția de mers, atunci îmi place să spun cu tărie:
- Atunci mai vedem!

Imi place să mai revăd lucrurile și a 4-a oară, să am o viziune de ansamblu clară și una punctuală profundă care să îmi permită să pot vizualiza cu ochii minții toate consecințele. Nu știu cum se face dar la sfîrșitul zilei, chiar înainte de expirarea termenului limită, mereu ia altcineva decizia pentru mine.

Sunt oameni încăpățînați care înoată conștient împotriva curentului, alții revoluționari care schimbă cursul rîului cu totul, alții pragmatici care se folosesc de curgerea rîului ca să îl traverseze repede și alții care se lasă duși de curs pîna la vărsarea în mare.

Mă încălzesc cu ideea că oricum ar fi, într-un fel sau altul, pe un curs sau altul, ajungem să ne vărsăm cu toții într-o mare.

Cum nu destinația e importantă cît e important modul cum ajungi acolo, mă las ușor pe spate cu picioarele încrucișate și mă las dus de curent.


Un certain regard

Si în tot acest timp mă uit cu mare atenție în stînga și mai ales în dreapta pentru că întotdeauna îmi place să nu pierd nimic din vedere. Si apoi mai văd eu.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Statui despărțite de un rîu

Aflate față în față de o parte și de a alta a rîului Lys, cele două statui sunt gata să sară oricînd . Despărțite doar de un rîu, statuile spun o frumoasă poveste de dragoste.





Încurajate să sară de către trecătorii dornici de povești de dragoste de consum, statuile ramîn neclintite în decizia lor de a-și păstra imaculată eterna lor poveste.

duminică, 28 august 2011

O barcă numită dorință


Marinarii își adună toate speranțele, și le pun într-o barcă, după care pleacă cu ele cît văd marea cu ochii. Barca poartă întotdeauna numele unei dorințe.

Manuela


O barcă numită dorință

O barcă numită dorință. Manuela.
Povestea spune că atunci cînd sunt singuri, marinarii vorbesc cu bărcile lor.

Cîteva valuri mai încolo o altă barcă se lasă purtată liber în bătaia vîntului.
Numele ei, un joc de dorințe, Windependence.

O barcă poartă întotdeauna numele dorinței.

joi, 18 august 2011

Buzunare pline de amintiri aurii


Imediat ce s-a terminat Marele Tur ciclist al Franței am plecat și noi în micul nostru tur vilegiaturist.
După o primă etapă în jurul lacului Geneva prin Lausanne, Geneva, Vevey a urmat o cățărare anevoioasă pînă la cota 3842 pe vîrful Aiguille du Midi din masivul Mont Blanc, succedată de o coborîre rapidă pînă pe Coasta de Azur, continuată cu o etapă de viteză pe lîngă cetatea medievală Carcassonne și apoi terminată cu o etapă de anduranță pînă la Arcachon, aproape de Bordeaux.
Punctul final a fost duna Pyla, cea mai înaltă dună de nisip din Europa și totodată revelația acestei excursii.


Fiecare etapă a acestui tur a fost frumoasă și din fiecare loc am luat cîteva suveniruri, cele mai prețioase din toate cîte erau: pietre plate de lac, pietre colțuroase de munte, conuri de brad, scoici și conuri de pin.
Ajunși în vîrful dunei am luat cel mai valoros și cel mai perisabil suvenir dintre toate - nisip auriu și fin de dună.
Ne-am umplut toate buzunarele cu nisip, ba chiar am mai turnat niște nisip și în portofel, că după o săptamînă jumătate de plimbat oricum era gol și bătea vîntul prin el.
În cele patru buzunare mici ale noastre am adunat atît nisip fin-auriu cît nu am găsit pe toată Coasta de Azur, cît e ea de azurie, mare, vestită și luxoasă.
Pentru mine Duna Pyla este adevărata Coastă de Aur a Franței.

Buzunare pline de amintiri aurii


Buzunar plin de aminiri

Într-o săptămînă și jumătate am văzut atîtea locuri cît să ne ajungă pentru un an.
În patru buzunare am turnat atît nisip cît să ne ajungă amintirile pînă anul viitor.

duminică, 3 iulie 2011

Grădina sentimentelor colorate


Grădinile castelului La Chatonnière sunt ca douăsprezece insule care așteaptă să le fie descoperite comorile. Purtînd nume precum grădina abundenței, grădina inteligenței, grădina dansului, a simțurilor, a parfumurilor, a tăcerii, a romantismului, fiecare grădină are un stil și o personalitate aparte.
Spre deosebire de frumusețea sofisticată, atent studiată, perfect geometrică a grădinilor mult mai cunoscutului castel Villandry, cele douăsprezece grădini La Chatonnière afișează o frumusețe naturală în care imaginația umană este perfect completată de simplitatea și spontaneitatea naturii.
Grădinile Villandry au o frumusețe artificială, vanitoasă, în care artiștii peisagiști au încercat să se întreacă pe sine și să depășească frumusețea naturii.
Pentru mine, grădinile Villandry nu sunt frumoase, sunt doar surprinzător de estetice.


Grădina Villandry - estetism geometric


La Chatonnière, grădinile care mi-au atras privirea au fost Grădina Parfumurilor și Grădina Romantismului.
Grădina Parfumurilor este o grădină de maci californieni și de peste o mie de tufe de trandafiri cu zeci de mii de petale de foc arzînd din tulpinile spinoase.

La Chatonnière Grădina Parfumurilor - frumusețe naturală

Comoara acestei grădini o reprezintă tunelul de trandafiri de-alungul căruia sunt presărate sute de tulpini de trandafiri ce stau agățate de bîrnele de lemn care formează structura de rezistență a tunelului.
Călătoria prin acest tunel trebuie să fi durat în jur de o oră, timp în care am făcut cunoștință cu fiecare bîrnă în parte și cu fiecare tulpină de trandafiri. Dus și întors. Și iarăși dus. Si întors. Că nu mă mai lăsam dus.

Grădina culorilor trandafirii


Tunel de trandafiri

Grădina Parfumurilor este în fapt o grădină a jocurilor de culoare.

Ascunsă de priviri indiscrete, Grădina Romantismului atrage prin labirinturile pline de verdeață, prin jocurile aleilor întortocheate care conduc în niște camere secrete cu ferestre înflorite.
Labirintul de verdeață și camerele secrete invită la joc, un joc al simțirii de această dată, un joc în care simțul vizual rămîne important, dar care este doar un mijloc pentru a explora o altfel de lume. O lume a sentimentelor.


Grădina ascunsă a romantismului
Fereastră înflorită

Grădina Romantismului este o grădina a jocurilor de sentimente.

Și pentru că nu de puține ori ne este greu să ne exprimăm sentimentele, și asta nu doar din cauză că suntem mai mult sau mai puțin ingineri, poate că ar fi interesant să ne exprimăm sentimentele (și) prin culori.
Da, sentimentele au culori, de la roșu aprins pînă la cenușiu trecînd prin galben pal și portocaliu.
Și că lucrurile stau așa o dovedește faptul că starea de spirit ne este influențată de culorile din jur, culorile din noi amestecîndu-se cu culorile din exterior, dînd astfel naștere unor culori mai saturate sau mai stinse.

Cele cîteva ore petrecute în grădina La Chatonnière au însemnat tot atîtea ore de terapie prin culoare, o cromoterapie pe care urmează să o studiez în profunzime pentru a înțelege de ce ani la rînd am fost atît de monocrom și am ales să resping culoarea închizîndu-mă într-o cochilie gri din care toate lucrurile capătă nuanțe monocrome.
Răspunsul îl știu, dar nu îl pot spune cu voce tare, pot doar să îl șoptesc la ureche iubitei alături de care am stat în grădina ascunsă și am privit împreună pe fereastra înflorită.

Amintiri de trandafiri

Risipiri de trandafiri


Nori de trandafiri


Zboruri de trandafiri

Căzuți spre pămînt sau întinzîndu-se către cer, fiecare trandafir are doar trei dorințe : lumină, apă și puțină companie.
În grădina castelului La Chatonnière, cea mai frumoasă grădină pe care am vizitat-o vreodată, le-am îndeplinit una din dorințe ținîndu-le companie în încercarea de a le înțelege culorile.

Spre deosebire de vise care sunt mereu monocrome, amintirile reușesc să mai păstreze în ele nuanțe palide ale culorilor din trecut.
Fotografiile nu fac decît să reîmprospăteze culoarea amintirilor și să dea culoare viselor monocrome.

Trandafiri. Risipiri. Nori. Zboruri. Culori. Amintiri de trandafiri.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Lungul drum temperamental al zilei către noapte

Răsărit coleric

Amiază sangvină

Apus melancolic

Amurg flegmatic

Fiecare moment al zilei își are culoarea, farmecul și temperamentul lui.
Nu cunosc farmecul răsăritului pentru că mă trezesc cu mare greu dimineața. Pot să număr pe degetelul de la o mînă cîte răsărituri am văzut în ultimii 20 de ani.

La răsărit obiectele capată o nuanță albăstruie, rece.
Asociez această perioadă cu temperamentul coleric, ambițios, energic, dominator.

La amiază, cînd soarele este la zenit, obiectele sunt inundate de o lumină alb-gălbuie și culorile devin mai șterse.
Asociez aceasta perioadă cu temperamentul sangvin, extrovertit, sociabil, echilibrat.

Apusul capătă nuanțe roșiatice, purpurii.
Asociez această perioadă cu temperamentul melancolic, gînditor, creativ, perfecționist.

Odată cu lăsarea întunericului, la amurg, obiectele care nu au o sursă de energie proprie își pierd din culoare, devin închise și capătă doar formă.
Asociez această perioadă cu temperamentul flegmatic, calm, rațional, observator.

Fiindcă suntem fiii Soarelui, starea noastră sufletească este influențată în lungul drum al zilei către noapte de "starea" Soarelui, adică de poziția lui pe cer.
4 anotimpuri, 4 temperamente, 4 momente ale zilei, 4 culori.

Cum mîine se anunță o zi însorită iar răsăritul nu am cum să-l prind, mă gîndesc să fiu sociabil pînă la ora 19, creativ pînă la ora 22 și observator pînă mult după miezul nopții.

duminică, 26 iunie 2011

Metamorfoze artistice într-un combinat de fibre sintetice

Nu am văzut nicăieri un afiș prin care era interzisă intrarea copiilor sub 10 ani, așa că am intrat pe ușile Muzeului Mațional de Artă Modernă din Centrul Pompidou cam în același fel în care am intrat în clasa a 3-a pe porțile vechiului "Combinat de fibre sintetice de la Săvinești", cel mai mare din România acelor vremuri și unul din cele mai mari din Europa.

Din punct de vedere arhitectonic, Centrul Pompidou și Combinatul de la Săvinești se aseamănă destul de mult, cu un mic plus pentru construcția pariziană datorită culorilor mai vii în care au fost vopsite țevile și conductele.


Combinatul de arte plastice Georges Pompidou

Privit din exterior, Centrul Pompidou mi se pare revoluționar de inestetic, nu are un început, ci are zeci de începuturi, nu are o linie dominantă, ci are sute de linii divergente, nu are un sfîrșit, ci are zeci de sfîrșituri.
Pe românește, nu are nici un Dumnezeu.

Materialele folosite și mai ales formele tubulare de la exterior îl fac foarte greu de îngrijit și murdăria instalațiilor este foarte vizibilă, contribuind la aspectul inestetic. In plus, conductele "decorative" din spatele și din celelalte două laturi ale construcției împiedică lumina naturală să intre în interior.
Fațada clădirii este din sticlă, este mai curată, nu este străbătută de nici o conductă petrolieră și este locul prin care lumina pătrunde în clădire, în liniște.

La intrare mă așteptam să fim întîmpinați de niște tovarăși muncitori în halat și cu cască de protecție în cap și imediat după validarea biletului să ni se citească regulile de protecția muncii în incinta uzinei de artă, pentru ca apoi să semnăm de luare la cunoștință și să privim pe proprie răspundere obiectele de artă.
Nimic din toate astea.

Pe cît este de postmodernist pe dinafară, pe atît de spațios, calm, primitor, curat și renascentist este pe dinăuntru.
Documentîndu-mă, am aflat că acesta a fost criteriul pragmatic după care a fost proiectată clădirea. Toate instalațiile au fost montate afară pentru a maximiza spațiul interior util.

Un fel de - come in and find out, à la français.

Am început vizita cu expoziția de artă contemporană, lăsînd-o pe cea de artă modernă pentru final. Fiind încăpățînat, am refuzat să iau ghidul audio, în fond era vorba "doar" despre artă, ce putea fi atît de greu de înțeles pentru un inginer.
După o oră jumătate de rătăciri printre numeroasele obiecte de artă, tablouri, schițe, fotografii, machete și OAN-uri (obiecte artistice neidentificabile) a trebuit să mă așez pe un scaun și să mă reculeg.
Mi-am dat seama că sunt contemporan cu mulți artiști pe care nu îi pot înțelege și pe care poate nu o să-i înțeleg niciodată.

O mare parte din vină îmi aparține.
Nu am avut bunăvoința să iau ghidul audio, nu am avut răbdarea să privesc atent, eram obosit și îmi simțeam fața transpirată, ajunsesem tîrziu și era sfîrșitul programului, culoarele interminabile erau pline de încăperi ce formau un labirint de expoziții în care pierdeam adesea șirul vizitei.
Eram dezorientat.
Nu am fost pregătit pentru această vizită, nu eram bine antrenat.

În fața obiectelor de artă, pentru că nu pot să le numesc opere de artă, eram exact copilul din clasa a 3-a care era obligat să viziteze cu clasa "Combinatul de fibre sintetice de la Săvinești" și să privească toate mașinăriile acelea urît mirositoare cu multe piese în mișcare care făceau un zgomot asurzitor.
Acest lucru ar fi fost ușor de suportat dacă nu ar fi existat și calvarul de a înțelege întregul proces tehnologic care trebuia apoi explicat într-o compunere a doua zi la școală.
Din acea vizită singurul lucru pe care mi-l amintesc este că odată ajunși la un nivel mai înalt am putut să ne uităm cu toții pe fereastră și de acolo nu mai eram înconjurați de celelalte clădiri, una mai înaltă și mai întortocheată decît alta, de acolo puteam vedea în zare și puteam vedea cum pădurea începe să prindă formă și griul începe să devină verde.

Își zice mintea mea în gîndul ei că drama existențială a unor artiști contemporani trebuie să fie aceea că manierismul, renascentismul, impresionismul, expresionismul si alte ism-uri asemenea au fost deja inventate.
Nevoia de a găsi forme de exprimare originale, inovatoare îi împinge poate să adopte stiluri și metode care nu li se potrivesc, să creeze forme în care nu cred și care nu îi reprezintă și în care nu se regăsesc.
Ce este cert este că într-o mare parte din lucrările văzute nu am crezut, nu m-au reprezentat, nu m-am regăsit în ele, nu m-au mișcat și nu m-au metamorfozat.

In fața multor lucrări întrebarea care îmi venea în cap era :
- Cine nu a înțeles să ridice mîna sus !

Ar fi trebuit ca măcar pentru o singură dată să ridic eu primul mîna dreaptă în sus și să aștept ca unul din paznicii acelor lucrări să mă privească și apoi să-i spun :
- Nu vă supărați dar eu nu am înțeles, puteți să-mi mai repetați o dată ce a vrut să spună artistul?

Mi-au atras atenția cîteva lucrări printre care și cea a lui Yaacov Agam - Metamorfoză dublă III, o lucrare în ulei pe o suprafață de aluminiu tridimensională, ale cărei texturi se metamorfozau în funcție de unghiul din care priveai.
Mi-a plăcut jocul de culori, jocul de perspective și simplitatea ideii și a execuției.


Curcubeu orizontal


Curcubeu vertical

Nu cunosc autorul lucrării de mai jos, dar pentru că totul trebuie să poarte un nume am botezat lucrarea "Loc de joacă în pădurea de corali", de A.A. (Artist Anonim)


A.A. - Loc de joacă în pădurea de corali

La ea mi-a plăcut jocul de lumini și umbre, mi-a plăcut senzația de liniște și încîntare odată intrat în jocul pădurii de corali.

Un etaj mai sus mă aștepta expoziția de artă modernă, dar în difuzoare se auzea o voce suavă care își începea monologul cu eternul "- Madam-ze-musiu..." și continua, în cel mai delicat stil franțuzesc, cu sugestia aproape subliminală de a pleca :
.....vă rugăm să luați în considerare închiderea programului în cîteva minute.

Am luat în considerare acest aspect și am plecat gîndindu-mă că oricum nu eram pregătit nici pentru metamorfoza artistică de la etajul următor, modernist.

joi, 23 iunie 2011

Umbre îmbrățișîndu-se în Turnul Rîndunelelor

Umbre îmbrățișîndu-se

Această imagine a fost surprinsă în timp ce ne aflam la umbra unor pereți de piatră, chiar înaintea intrării în castelul Chenonceau de pe Valea Loarei.
Pereții pe care a fost proiectată de către lumina soarelui această scurtă îmbrățișare aparțin Turnului Rîndunelelor, așa cum îl numesc eu, sau "la Tour des Marques", așa cum îl numesc francezii.


Turnul rîndunelelor

Turnul este singura structură păstrată după reconstrucția vechiului castel medieval al Marques-ilor.
Acum el este locuit pe perioada primăverii și a verii de cîteva zeci de familii de rîndunele care și-au contruit cuib sub "ștreasina" donjonului.

Privindu-le îndelung, primul lucru pe care îl înțelegi este acela că rîndunelele nu au timp de pierdut.
Viața lor este un zbor continuu contra-cronometru, un zbor cînd la firul ierbii cînd la firul apei, cu picaje controlate, răsuciri și schimbări bruște de direcție care le-au adus renumele de acrobații aerului.
Rîndunelele nu au timp de îmbrățișări, nu au timp de șoapte, au timp din cînd în cînd de gîlceve foarte scurte și intense.
Rîndunelele nu au timp să stea la umbră și nu au timp de povești.
De cealaltă parte, umbrele lor par a avea tot timpul din lume și uneori și lor le este greu să țină pasul cu rîndunelele sprintene.

Umbrele au timp de îmbrățisări și au timp de șoapte.

Puțini sunt cei care au timp să le privească și să le asculte.
Printre cei norocoși ne-am aflat și noi, stînd liniștiți la umbra unor pereți de piatră preț de jumătate de oră.
Nu putem să profităm de timpul pe care îl avem la dispoziție așa cum o fac rîndunelele și nu putem să facem lucrurile atît de repede.
Nu putem imita rîndunelele, ceea ce putem imita este doar jocul umbrelor acestora.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Cetatea zborurilor încătușate


Micul orășel Bouillon este o cunoscută actracție turistică a Belgiei fiind faimos prin fortăreața care îi poartă numele. Am împachetat bicicletele în portbagaj și am pornit la drum.

Cetatea Bouillon - Vedere din iarbă

Am pedalat din greu pînă sus pentru a admira în primul rînd panorama orașului și a împrejurimilor.

Orașul Bouillon - vedere din cetate

Imediat cum am intrat în cetate am observat un lucru neobișnuit. Cetatea nu mai era păzită de soldații de gardă ci de niște păsări răpitoare feroce - vulturi, șoimi, ulii iar pe timpul nopții de bufnițe, răpitoare de noapte prin excelență.

Toată această armată de păsări era condusă de un oștean simplu după port dar destul de complicat după vorbă.
Oșteanul era însoțit peste tot de vulturul său, simbol al rangului nobil pe care îl avea.
După rîsetele celor din jur era pus mereu pe glume, am rîs și eu la unison cu toată lumea să nu-mi dezvălui originile mai puțin nobile.


Oștean regal și vultur de stepă (Aquila Rapax)

În fapt oșteanul era un crescător și un dresor de șoimi și alte păsări răpitoare. Creșterea acestor păsări de pradă (fauconnerie în franceză) este o îndeletnicire foarte veche, ele fiind folosite la vînat.

În cultura arabă, deprinderea acestei tehnici de creștere a șoimilor era considerată apogeul desăvîrșirii masculine, alături de cea a creșterii cailor și a poeziei. (sursa informației aici)
În cultura franceză a Evului Mediu, arta creșterii șoimilor conferea un titlu de noblețe celor care o practicau și era probabil rezervată nobilimii.

Grandioși, vulturii au fost mereu considerați ca un simbol al puterii, un simbol al distincției și al regalității.

Vultur și dresor

Dacă vulturul este animalul cel mai nobil, șoimul este cel mai rapid animal din lume putînd atinge în cădere viteza de 300 de km/oră.
Omul poate deveni la rîndu-i cel mai rapid animal din lume, și asta prin forța propriilor puteri și a inteligenței sale.

Nu trebuie decît să sară în cădere liberă de la o înălțime, după calculele mele, mai mare de 353 metri. Din păcate acest lucru nu poate fi făcut decît o singură dată în viață și nu apuci să te bucuri prea mult după.

Soimul de mai jos a fost ușor de fotografiat, legăturile de la picioare împiedicîndu-l să zboare.

Șoim sacru (Falco cherrug)

Mult mai agil și mai rapid decît un vultur, șoimul își poate ataca prada în aer.
Forțat de împrejurări, șoimul Harris (Parabuteo unicinctus) de mai jos a trebuit să atace la sol o pradă mult mai mare decît el. Pentru el a fost o joacă de copil.


Șoim vînînd șoimul patriei

Copilașul părea a avea vîrsta ideală pentru a fi declarat șoim al patriei.
Șoimul patriei nu a avut nici o vină, el doar a fost la momentul potrivit la locul nepotrivit.
A fost interesant ca părinții nu l-au lăsat nesupravegheat, ba chiar îl filmau din public cu camera și se amuzau copios pe seama lui.
După atacul rapace, prada nu s-a ales decît cu aplauze la scenă deschisă și cu o teamă irecuperabilă de șoimi.


Din păcate lucrurile nu au fost atît de frumoase pe toată perioada vizitei.
Chiar dacă au parte din cînd în cînd de libertate, păsările stau în captivitate în majoritatea timpului.

Șoimul Harris de mai jos își desfăcea aripile ori de cîte ori adia vîntul puțin mai tare.
Era interesant de observat cum se mișca pe buturugă pentru a avea mereu vîntul din față. Atunci cînd vîntul bătea din spate, coada i se făcea evantai și forța vîntului îl împingea în jos, dezechilibrîndu-l.
Nu se putea desprinde.
Odată ce prindea vînt favorabil din față, se desprindea de pe buturugă și zbura un metru jumătate, atît cît îi permiteau legăturile.

Șoim înaripat încătușat

Un ultim schimb de priviri cu șoimul încătușat înainte să ne luăm zborul din cetate.


Privire descumpănită de șoim

- Cum aș putea să te ajut?

Tot acest spectacol ne-a costat cîțiva euro. Păsările plătesc acest spectacol cu ce au mai scump, cu darul cel mai important cu care sunt înzestrate de la natură. Cu libertatea de a zbura.

Povestea spune mai departe că într-o zi, Leonardo da Vinci, trecînd pe lîngă un negustor de păsări, a cumpărat o pasăre și apoi i-a dat drumul să zboare.

Livio da Vacario, mare admirator al său, își dă astfel seama că afacerile cele mai bune nu sunt cele în care îți umpli buzunarele de averi, ci sunt cele în care îți eliberezi sufletul de poveri.

Și noi, oamenii, suntem prinși uneori de legături interioare invizibile care ne împiedică să "zburăm". Sau poate o fi doar vîntul care suflă mereu din direcția nepotrivită și atunci dăm vina pe meteorologul de serviciu.

duminică, 5 iunie 2011

Caii zburdători și călăreții zburători

Concursul internațional de echitație de la Maubeuge "Jumping International de Maubeuge" desfășurat în perioada 28 Aprilie - 1 Mai, mi-a prilejuit o reîntîlnire extrem de plăcută cu caii.
Despre cai știu foarte puține lucruri, bunicul a avut un cal brun pe nume Mișu pe care l-a vîndut însă imediat după ce a ieșit la pensie. Atunci eram prea mic pentru a înțelege caii.

Din cînd în cînd îmi mai dădea hățurile și mă lăsa pe mine să conduc trăsura, dar asta doar la drumul de întoarcere. Calul știa foarte bine drumul către casă, iar comenzile mele strîmbe cred că îi intrau pe urechi și îi ieșeau repede pe fund, altfel nu-mi explic mirosul urît pe care îl scoatea imediat cum preluam comanda.

Primul lucru pe care l-am învățat despre cai a fost că au pielea extrem de fină și catifelată.
Apoi am învățat pe propia piele că nu trebuie atinși sub burtă pentru că ii enervează și lovesc puternic cu coada și cu piciorul în timp ce își îndreaptă amenințător capul spre tine.
Imediat după am învățat întrebarea " - Nenea, mușcă calul?".

Cu caii nu te poți juca. Sunt prea serioși și prea sensibili.
După ce am învățat asta, o bună bucată de timp nu m-au mai interesat. Îmi găsisem alte animale mai de teapa mea care erau mult mai receptive la jocul meu.

Caii erau pentru oameni mari.

Îi mai admiram de pe după gard, îi mai priveam de la distanță în ochii lor mari, le măsuram din priviri suplețea mușchilor și încercam să îmi imaginez cît sunt de puternici.
Cîți oameni ar fi putut trage la deal căruța plină ochi de fîn pe care caii lui nea Lică o trăgeau atît de greu?
Cîți oameni putere are un cal?
Umbla vorba prin sat că ar vedea dublu prin ochii ăia mari și că de asta se sperie așa ușor.
Cum adică să vadă dublu, dar pe ei înșiși nu tot dublu se văd?

Între timp învățasem diferența exactă dintre "hăis" și "cea" și acum o rețin cu ajutorul asociației "calea cea dreaptă".


Despre caii de la concursul de echitație nu știu nici măcat atît.
Sunt mult mai supli și mai înalți, nu vorbesc limba lui "hăis" și "cea", răspund la niște comenzi din mișcarea hățurilor și a pintenilor greu de observat, își țin impozant capul în piept, urechile sunt într-atît de ciulite încît ai impresia că vor să împungă cu ele.
Simplul fapt de a-i vedea liberi și nu sub povara hamurilor de la căruță, le dă o cu totul altă statură.

Lucrul acesta îl observasem la țară cînd caii erau duși seara la păscut pe deal. Fără hamuri, fără căruța plină de fîn în spate, fără să se opintească ducînd capul în jos, aceeași cai erau mult mai supli și mai înalți. Era o plăcere să îi vezi la pas și parcă puteai citi în ei dorința de a zburda.

Caii de țară sunt făcuți pentru a zburda.

La concursul de sărituri mi-au plăcut momentele în care călărețul pregătește elanul final și declanșează desprinderea. Chiar înainte de desprindere, picioarele din spate ajung aproape la nivelul celor din față, calul arcuindui-se ușor pentru a elibera apoi ca dintr-un resort energia astfel tensionată, desprinzîndu-se de la sol.
Călărețul se ridică aplecîndu-se ușor peste gîtul calului, mutînd centrul de greutate către picioarele din față, deplasare ce ajută în această dinamică a mișcării perfect coordonată.

Caii de rasă sunt făcuți pentru a zbura.

Cal și călăreț desprinzîndu-se

Expresia facială empatică a călărețului o imită uneori pe cea a calului dînd impresia că jocheul e cel care are zăbala în gură.

Călăreț cu figură ecvestră


Cal și călăreț înălțîndu-se

Echitația este poate unicul sport în care femeile se pot întrece cu bărbații.
Ce poate fi oare mai frumos decît o victorie feminină în acest sport ale cărui rădăcini par a veni din înfruntările războinice masculine?
Călărețelor trebuie să le fi curgînd sînge de amazoană prin vine.


Cal și amazoană apropiind-se


Cal și amazoană sărind


Cal și amazoană plutind


Zburătorii

Există o mare diferență între a zburda și a zbura și doar caii și călăreții știu cîtă muncă se află în spatele acestor performanțe.
Spectator comod pe marginea terenului de concurs, nu o să știu niciodată ce înseamnă să îți împarți o mare parte din viață cu un cal învățîndu-l să îți îndeplinească visele de a sări cît mai sus.
Pentru mine însă, diferența care mi-a rămas în mintea de copil este aceea dintre imaginea calului prins între hățurile căruței cu capul plecat și cea a aceluiași cal ducîndu-se seara țanțoș la păscut pe deal.
Liber ca Pegasul cerului.