duminică, 26 iunie 2011

Metamorfoze artistice într-un combinat de fibre sintetice

Nu am văzut nicăieri un afiș prin care era interzisă intrarea copiilor sub 10 ani, așa că am intrat pe ușile Muzeului Mațional de Artă Modernă din Centrul Pompidou cam în același fel în care am intrat în clasa a 3-a pe porțile vechiului "Combinat de fibre sintetice de la Săvinești", cel mai mare din România acelor vremuri și unul din cele mai mari din Europa.

Din punct de vedere arhitectonic, Centrul Pompidou și Combinatul de la Săvinești se aseamănă destul de mult, cu un mic plus pentru construcția pariziană datorită culorilor mai vii în care au fost vopsite țevile și conductele.


Combinatul de arte plastice Georges Pompidou

Privit din exterior, Centrul Pompidou mi se pare revoluționar de inestetic, nu are un început, ci are zeci de începuturi, nu are o linie dominantă, ci are sute de linii divergente, nu are un sfîrșit, ci are zeci de sfîrșituri.
Pe românește, nu are nici un Dumnezeu.

Materialele folosite și mai ales formele tubulare de la exterior îl fac foarte greu de îngrijit și murdăria instalațiilor este foarte vizibilă, contribuind la aspectul inestetic. In plus, conductele "decorative" din spatele și din celelalte două laturi ale construcției împiedică lumina naturală să intre în interior.
Fațada clădirii este din sticlă, este mai curată, nu este străbătută de nici o conductă petrolieră și este locul prin care lumina pătrunde în clădire, în liniște.

La intrare mă așteptam să fim întîmpinați de niște tovarăși muncitori în halat și cu cască de protecție în cap și imediat după validarea biletului să ni se citească regulile de protecția muncii în incinta uzinei de artă, pentru ca apoi să semnăm de luare la cunoștință și să privim pe proprie răspundere obiectele de artă.
Nimic din toate astea.

Pe cît este de postmodernist pe dinafară, pe atît de spațios, calm, primitor, curat și renascentist este pe dinăuntru.
Documentîndu-mă, am aflat că acesta a fost criteriul pragmatic după care a fost proiectată clădirea. Toate instalațiile au fost montate afară pentru a maximiza spațiul interior util.

Un fel de - come in and find out, à la français.

Am început vizita cu expoziția de artă contemporană, lăsînd-o pe cea de artă modernă pentru final. Fiind încăpățînat, am refuzat să iau ghidul audio, în fond era vorba "doar" despre artă, ce putea fi atît de greu de înțeles pentru un inginer.
După o oră jumătate de rătăciri printre numeroasele obiecte de artă, tablouri, schițe, fotografii, machete și OAN-uri (obiecte artistice neidentificabile) a trebuit să mă așez pe un scaun și să mă reculeg.
Mi-am dat seama că sunt contemporan cu mulți artiști pe care nu îi pot înțelege și pe care poate nu o să-i înțeleg niciodată.

O mare parte din vină îmi aparține.
Nu am avut bunăvoința să iau ghidul audio, nu am avut răbdarea să privesc atent, eram obosit și îmi simțeam fața transpirată, ajunsesem tîrziu și era sfîrșitul programului, culoarele interminabile erau pline de încăperi ce formau un labirint de expoziții în care pierdeam adesea șirul vizitei.
Eram dezorientat.
Nu am fost pregătit pentru această vizită, nu eram bine antrenat.

În fața obiectelor de artă, pentru că nu pot să le numesc opere de artă, eram exact copilul din clasa a 3-a care era obligat să viziteze cu clasa "Combinatul de fibre sintetice de la Săvinești" și să privească toate mașinăriile acelea urît mirositoare cu multe piese în mișcare care făceau un zgomot asurzitor.
Acest lucru ar fi fost ușor de suportat dacă nu ar fi existat și calvarul de a înțelege întregul proces tehnologic care trebuia apoi explicat într-o compunere a doua zi la școală.
Din acea vizită singurul lucru pe care mi-l amintesc este că odată ajunși la un nivel mai înalt am putut să ne uităm cu toții pe fereastră și de acolo nu mai eram înconjurați de celelalte clădiri, una mai înaltă și mai întortocheată decît alta, de acolo puteam vedea în zare și puteam vedea cum pădurea începe să prindă formă și griul începe să devină verde.

Își zice mintea mea în gîndul ei că drama existențială a unor artiști contemporani trebuie să fie aceea că manierismul, renascentismul, impresionismul, expresionismul si alte ism-uri asemenea au fost deja inventate.
Nevoia de a găsi forme de exprimare originale, inovatoare îi împinge poate să adopte stiluri și metode care nu li se potrivesc, să creeze forme în care nu cred și care nu îi reprezintă și în care nu se regăsesc.
Ce este cert este că într-o mare parte din lucrările văzute nu am crezut, nu m-au reprezentat, nu m-am regăsit în ele, nu m-au mișcat și nu m-au metamorfozat.

In fața multor lucrări întrebarea care îmi venea în cap era :
- Cine nu a înțeles să ridice mîna sus !

Ar fi trebuit ca măcar pentru o singură dată să ridic eu primul mîna dreaptă în sus și să aștept ca unul din paznicii acelor lucrări să mă privească și apoi să-i spun :
- Nu vă supărați dar eu nu am înțeles, puteți să-mi mai repetați o dată ce a vrut să spună artistul?

Mi-au atras atenția cîteva lucrări printre care și cea a lui Yaacov Agam - Metamorfoză dublă III, o lucrare în ulei pe o suprafață de aluminiu tridimensională, ale cărei texturi se metamorfozau în funcție de unghiul din care priveai.
Mi-a plăcut jocul de culori, jocul de perspective și simplitatea ideii și a execuției.


Curcubeu orizontal


Curcubeu vertical

Nu cunosc autorul lucrării de mai jos, dar pentru că totul trebuie să poarte un nume am botezat lucrarea "Loc de joacă în pădurea de corali", de A.A. (Artist Anonim)


A.A. - Loc de joacă în pădurea de corali

La ea mi-a plăcut jocul de lumini și umbre, mi-a plăcut senzația de liniște și încîntare odată intrat în jocul pădurii de corali.

Un etaj mai sus mă aștepta expoziția de artă modernă, dar în difuzoare se auzea o voce suavă care își începea monologul cu eternul "- Madam-ze-musiu..." și continua, în cel mai delicat stil franțuzesc, cu sugestia aproape subliminală de a pleca :
.....vă rugăm să luați în considerare închiderea programului în cîteva minute.

Am luat în considerare acest aspect și am plecat gîndindu-mă că oricum nu eram pregătit nici pentru metamorfoza artistică de la etajul următor, modernist.

joi, 23 iunie 2011

Umbre îmbrățișîndu-se în Turnul Rîndunelelor

Umbre îmbrățișîndu-se

Această imagine a fost surprinsă în timp ce ne aflam la umbra unor pereți de piatră, chiar înaintea intrării în castelul Chenonceau de pe Valea Loarei.
Pereții pe care a fost proiectată de către lumina soarelui această scurtă îmbrățișare aparțin Turnului Rîndunelelor, așa cum îl numesc eu, sau "la Tour des Marques", așa cum îl numesc francezii.


Turnul rîndunelelor

Turnul este singura structură păstrată după reconstrucția vechiului castel medieval al Marques-ilor.
Acum el este locuit pe perioada primăverii și a verii de cîteva zeci de familii de rîndunele care și-au contruit cuib sub "ștreasina" donjonului.

Privindu-le îndelung, primul lucru pe care îl înțelegi este acela că rîndunelele nu au timp de pierdut.
Viața lor este un zbor continuu contra-cronometru, un zbor cînd la firul ierbii cînd la firul apei, cu picaje controlate, răsuciri și schimbări bruște de direcție care le-au adus renumele de acrobații aerului.
Rîndunelele nu au timp de îmbrățișări, nu au timp de șoapte, au timp din cînd în cînd de gîlceve foarte scurte și intense.
Rîndunelele nu au timp să stea la umbră și nu au timp de povești.
De cealaltă parte, umbrele lor par a avea tot timpul din lume și uneori și lor le este greu să țină pasul cu rîndunelele sprintene.

Umbrele au timp de îmbrățisări și au timp de șoapte.

Puțini sunt cei care au timp să le privească și să le asculte.
Printre cei norocoși ne-am aflat și noi, stînd liniștiți la umbra unor pereți de piatră preț de jumătate de oră.
Nu putem să profităm de timpul pe care îl avem la dispoziție așa cum o fac rîndunelele și nu putem să facem lucrurile atît de repede.
Nu putem imita rîndunelele, ceea ce putem imita este doar jocul umbrelor acestora.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Cetatea zborurilor încătușate


Micul orășel Bouillon este o cunoscută actracție turistică a Belgiei fiind faimos prin fortăreața care îi poartă numele. Am împachetat bicicletele în portbagaj și am pornit la drum.

Cetatea Bouillon - Vedere din iarbă

Am pedalat din greu pînă sus pentru a admira în primul rînd panorama orașului și a împrejurimilor.

Orașul Bouillon - vedere din cetate

Imediat cum am intrat în cetate am observat un lucru neobișnuit. Cetatea nu mai era păzită de soldații de gardă ci de niște păsări răpitoare feroce - vulturi, șoimi, ulii iar pe timpul nopții de bufnițe, răpitoare de noapte prin excelență.

Toată această armată de păsări era condusă de un oștean simplu după port dar destul de complicat după vorbă.
Oșteanul era însoțit peste tot de vulturul său, simbol al rangului nobil pe care îl avea.
După rîsetele celor din jur era pus mereu pe glume, am rîs și eu la unison cu toată lumea să nu-mi dezvălui originile mai puțin nobile.


Oștean regal și vultur de stepă (Aquila Rapax)

În fapt oșteanul era un crescător și un dresor de șoimi și alte păsări răpitoare. Creșterea acestor păsări de pradă (fauconnerie în franceză) este o îndeletnicire foarte veche, ele fiind folosite la vînat.

În cultura arabă, deprinderea acestei tehnici de creștere a șoimilor era considerată apogeul desăvîrșirii masculine, alături de cea a creșterii cailor și a poeziei. (sursa informației aici)
În cultura franceză a Evului Mediu, arta creșterii șoimilor conferea un titlu de noblețe celor care o practicau și era probabil rezervată nobilimii.

Grandioși, vulturii au fost mereu considerați ca un simbol al puterii, un simbol al distincției și al regalității.

Vultur și dresor

Dacă vulturul este animalul cel mai nobil, șoimul este cel mai rapid animal din lume putînd atinge în cădere viteza de 300 de km/oră.
Omul poate deveni la rîndu-i cel mai rapid animal din lume, și asta prin forța propriilor puteri și a inteligenței sale.

Nu trebuie decît să sară în cădere liberă de la o înălțime, după calculele mele, mai mare de 353 metri. Din păcate acest lucru nu poate fi făcut decît o singură dată în viață și nu apuci să te bucuri prea mult după.

Soimul de mai jos a fost ușor de fotografiat, legăturile de la picioare împiedicîndu-l să zboare.

Șoim sacru (Falco cherrug)

Mult mai agil și mai rapid decît un vultur, șoimul își poate ataca prada în aer.
Forțat de împrejurări, șoimul Harris (Parabuteo unicinctus) de mai jos a trebuit să atace la sol o pradă mult mai mare decît el. Pentru el a fost o joacă de copil.


Șoim vînînd șoimul patriei

Copilașul părea a avea vîrsta ideală pentru a fi declarat șoim al patriei.
Șoimul patriei nu a avut nici o vină, el doar a fost la momentul potrivit la locul nepotrivit.
A fost interesant ca părinții nu l-au lăsat nesupravegheat, ba chiar îl filmau din public cu camera și se amuzau copios pe seama lui.
După atacul rapace, prada nu s-a ales decît cu aplauze la scenă deschisă și cu o teamă irecuperabilă de șoimi.


Din păcate lucrurile nu au fost atît de frumoase pe toată perioada vizitei.
Chiar dacă au parte din cînd în cînd de libertate, păsările stau în captivitate în majoritatea timpului.

Șoimul Harris de mai jos își desfăcea aripile ori de cîte ori adia vîntul puțin mai tare.
Era interesant de observat cum se mișca pe buturugă pentru a avea mereu vîntul din față. Atunci cînd vîntul bătea din spate, coada i se făcea evantai și forța vîntului îl împingea în jos, dezechilibrîndu-l.
Nu se putea desprinde.
Odată ce prindea vînt favorabil din față, se desprindea de pe buturugă și zbura un metru jumătate, atît cît îi permiteau legăturile.

Șoim înaripat încătușat

Un ultim schimb de priviri cu șoimul încătușat înainte să ne luăm zborul din cetate.


Privire descumpănită de șoim

- Cum aș putea să te ajut?

Tot acest spectacol ne-a costat cîțiva euro. Păsările plătesc acest spectacol cu ce au mai scump, cu darul cel mai important cu care sunt înzestrate de la natură. Cu libertatea de a zbura.

Povestea spune mai departe că într-o zi, Leonardo da Vinci, trecînd pe lîngă un negustor de păsări, a cumpărat o pasăre și apoi i-a dat drumul să zboare.

Livio da Vacario, mare admirator al său, își dă astfel seama că afacerile cele mai bune nu sunt cele în care îți umpli buzunarele de averi, ci sunt cele în care îți eliberezi sufletul de poveri.

Și noi, oamenii, suntem prinși uneori de legături interioare invizibile care ne împiedică să "zburăm". Sau poate o fi doar vîntul care suflă mereu din direcția nepotrivită și atunci dăm vina pe meteorologul de serviciu.

duminică, 5 iunie 2011

Caii zburdători și călăreții zburători

Concursul internațional de echitație de la Maubeuge "Jumping International de Maubeuge" desfășurat în perioada 28 Aprilie - 1 Mai, mi-a prilejuit o reîntîlnire extrem de plăcută cu caii.
Despre cai știu foarte puține lucruri, bunicul a avut un cal brun pe nume Mișu pe care l-a vîndut însă imediat după ce a ieșit la pensie. Atunci eram prea mic pentru a înțelege caii.

Din cînd în cînd îmi mai dădea hățurile și mă lăsa pe mine să conduc trăsura, dar asta doar la drumul de întoarcere. Calul știa foarte bine drumul către casă, iar comenzile mele strîmbe cred că îi intrau pe urechi și îi ieșeau repede pe fund, altfel nu-mi explic mirosul urît pe care îl scoatea imediat cum preluam comanda.

Primul lucru pe care l-am învățat despre cai a fost că au pielea extrem de fină și catifelată.
Apoi am învățat pe propia piele că nu trebuie atinși sub burtă pentru că ii enervează și lovesc puternic cu coada și cu piciorul în timp ce își îndreaptă amenințător capul spre tine.
Imediat după am învățat întrebarea " - Nenea, mușcă calul?".

Cu caii nu te poți juca. Sunt prea serioși și prea sensibili.
După ce am învățat asta, o bună bucată de timp nu m-au mai interesat. Îmi găsisem alte animale mai de teapa mea care erau mult mai receptive la jocul meu.

Caii erau pentru oameni mari.

Îi mai admiram de pe după gard, îi mai priveam de la distanță în ochii lor mari, le măsuram din priviri suplețea mușchilor și încercam să îmi imaginez cît sunt de puternici.
Cîți oameni ar fi putut trage la deal căruța plină ochi de fîn pe care caii lui nea Lică o trăgeau atît de greu?
Cîți oameni putere are un cal?
Umbla vorba prin sat că ar vedea dublu prin ochii ăia mari și că de asta se sperie așa ușor.
Cum adică să vadă dublu, dar pe ei înșiși nu tot dublu se văd?

Între timp învățasem diferența exactă dintre "hăis" și "cea" și acum o rețin cu ajutorul asociației "calea cea dreaptă".


Despre caii de la concursul de echitație nu știu nici măcat atît.
Sunt mult mai supli și mai înalți, nu vorbesc limba lui "hăis" și "cea", răspund la niște comenzi din mișcarea hățurilor și a pintenilor greu de observat, își țin impozant capul în piept, urechile sunt într-atît de ciulite încît ai impresia că vor să împungă cu ele.
Simplul fapt de a-i vedea liberi și nu sub povara hamurilor de la căruță, le dă o cu totul altă statură.

Lucrul acesta îl observasem la țară cînd caii erau duși seara la păscut pe deal. Fără hamuri, fără căruța plină de fîn în spate, fără să se opintească ducînd capul în jos, aceeași cai erau mult mai supli și mai înalți. Era o plăcere să îi vezi la pas și parcă puteai citi în ei dorința de a zburda.

Caii de țară sunt făcuți pentru a zburda.

La concursul de sărituri mi-au plăcut momentele în care călărețul pregătește elanul final și declanșează desprinderea. Chiar înainte de desprindere, picioarele din spate ajung aproape la nivelul celor din față, calul arcuindui-se ușor pentru a elibera apoi ca dintr-un resort energia astfel tensionată, desprinzîndu-se de la sol.
Călărețul se ridică aplecîndu-se ușor peste gîtul calului, mutînd centrul de greutate către picioarele din față, deplasare ce ajută în această dinamică a mișcării perfect coordonată.

Caii de rasă sunt făcuți pentru a zbura.

Cal și călăreț desprinzîndu-se

Expresia facială empatică a călărețului o imită uneori pe cea a calului dînd impresia că jocheul e cel care are zăbala în gură.

Călăreț cu figură ecvestră


Cal și călăreț înălțîndu-se

Echitația este poate unicul sport în care femeile se pot întrece cu bărbații.
Ce poate fi oare mai frumos decît o victorie feminină în acest sport ale cărui rădăcini par a veni din înfruntările războinice masculine?
Călărețelor trebuie să le fi curgînd sînge de amazoană prin vine.


Cal și amazoană apropiind-se


Cal și amazoană sărind


Cal și amazoană plutind


Zburătorii

Există o mare diferență între a zburda și a zbura și doar caii și călăreții știu cîtă muncă se află în spatele acestor performanțe.
Spectator comod pe marginea terenului de concurs, nu o să știu niciodată ce înseamnă să îți împarți o mare parte din viață cu un cal învățîndu-l să îți îndeplinească visele de a sări cît mai sus.
Pentru mine însă, diferența care mi-a rămas în mintea de copil este aceea dintre imaginea calului prins între hățurile căruței cu capul plecat și cea a aceluiași cal ducîndu-se seara țanțoș la păscut pe deal.
Liber ca Pegasul cerului.