marți, 31 ianuarie 2012

Povestea ouleților cu zîmbet de copil



O fotografie bună spune o poveste.

 Doo oo

Fotografia de mai sus spune o poveste cel mult pentru copiii pînă în 5 ani. Si nici măcar pentru ei.
Armele pe care cei doi o(m)uleți le țin în mîna nu cred că prezintă nici un interes pentru noua generație de copii.
Cu toate astea imaginea de mai sus are o poveste. O poveste simplă și personală.

In drumul către Băile Hofgastein, locul unde am urmat o cură pe bază de băi termale, schi și vînătăi, ne-am oprit la jumătatea distanței și am înnoptat la un hotel.
Dimineața am servit micul dejun și am primit ouă fierte frumos ambalate în omuleții aștia simpatici care par că se dau cu placa.
 Ne-am amuzat pe seama lor și ne-am folosit de armele lor din dotare pentru a le savura.

La pensiunea din Bad Hofgastein micul dejun a fost tot de tip bufet ca cel de la hotel, singura diferență fiind aceea că nu am mîncat ouă. Dacă aș fi știut, aș fi mîncat 4 ouă la hotel.
După vreo 3-4 zile de mic dejun fără ouă fierte, sătul de aceleași felii subțiri de salam, șvaițer, unt și dulceață la pachețel, mi s-a facut poftă de un ou fiert.
M. a venit cu inițiativa să cumpăram noi ouăle și să le dăm gazdei să le fiarbă și să ni le servească la micul dejun.
Sensibil, dar extrem de delicat cum mi-e felul, am refuzat gîndindu-mă că gazda s-ar putea simți lezată și ar crede că nu suntem mulțumiți de micul ei dejun.
Zis și făcut, nu am cumpărat ouă.

Intr-o bună dimineață însă, pe cînd mîncam adormiți sendvișul obișnuit din pîine unsă cu unt la pachețel, cu felii subliminale de șvaițer și suncă, M. a observat că la două mese distanță un cuplu vorbitor de limbă germană mănîncă. Mănîncă nici mai mult, dar nici mai puțin de doo oo mari, fierte, vorba ardeleanului.
Am simțit cum îmi fierb mințile.

- Nu pot să cred așa ceva!

Aprig la mînie atunci cînd vine vorba de nedreptăți culinare, m-am ridicat repede și am trecut pe lîngă masa de inculpați aflată imediat lîngă masa de unde ne aprovizionam cu felii transparente pe care niciodată nu le poți lua civilizat cu furculița.
De data asta nu am avut nici o problemă în a mă servi cu mîna din produsele cu pricina privind cu coada ochiului stîng spre ei.
Crima fusese deja savîrșită, la fața locului nu mai rămăseseră decît cojile.

M-am gîndit că poate ei au făcut ceea ce noi doar am discutat și au cumpărat ouăle împricinate. Asta nu ar face decît să confirme o dată în plus diferențele culturale dintre noi și ei.
Sau poate cu progresul lor tehnologic le-au ouat ei singuri în camera, deja fierte, și au cerut apoi doar să li se încălzească puțin ouăle că era destul de frig în cameră.

M-am întors înfrînt, cu capul plecat, la masa noastră vorbitoare de limba română.
Am văzut apoi gazda trecînd pe la masa lor, întreținîndu-se cu ei.
Cine știe, poate chiar i-a intrebat în limba lor extrem de compusă și grea :
- Au fost bune ouăle?

După modul cum se compun cuvintele germane bănuiesc că întrebarea de mai sus e formată dintr-un singur cuvînt de vreo 30 de litere. Și doar 3 vocale.

A trecut apoi zîmbitoare și pe la masa noastră, cum făcea de fiecare dată la finalul mesei și ne-a întrebat în engleză dacă totul a fost ok.

- Nu, ouăle nu au fost bune deloc, am răspuns eu curajos...în limba română, pe un ton foarte coborît, imperceptibil.
Asta așa, ca să mă țină minte!

Cu o zi înainte să plecăm  M. a văzut într-un magazin același model de ou simpatic care ne zîmbea candid în dimineața de la hotel.
Ajunși acasă, am putut savura în liniște ouăle fierte pe care ni le doream.

Și au trăit apoi fericiți pînă la adînci bătrîneți.

Aceasta este povestea omuleților cu zîmbet de gheață și a ouleților cu zîmbet de copil.
Noapte bună copii și dimineți pline de ouă fierte gustoase și zîmbitoare!