Un Certain Regard

duminică, 27 martie 2011

Așteptîndu-l pe Godot

Dacă Godot și-ar fi găsit haina pe care o lăsase afară la uscat cu două zile înainte, poate că piesa ar fi fost mai puțin plictisitoare și absurdă.
Cum Godot este și el absurd și nu merge la întîlniri decît în haina lui de stofă, destinul piesei a fost scris.

Așteptîndu-l pe Godot

Forma culorii. Iriși în spirală

De multe ori atunci cînd privesc o sculptură ceea ce îmi atrage atenția este privirea, modul cum au fost modelați ochii.
Avînd o formă regulată, sferică, ochii par a fi ușor de modelat în sculptură. Ceea ce dă expresivitate ochilor nu este forma, ci culoarea lor.
Si atunci cum reușesc artiștii să dea formă irisului, cum reușesc să dea formă culorii ?

Am văzut sculpturi foarte expresive în care ochii erau redați simplu, printr-o suprafață sferică, precis șlefuită. Impresia pe care o creează este aceea de privire oarbă. Iris sferic.
Am mai văzut sculpturi în care irisul a fost modelat printr-o mică scobitură. Iris concav.

Cea mai interesantă reprezentare a fost aceea a unei sculpturi din palatul Versaille în care culoarea irisului a fost modelată prin-o formă spiralată, ceea ce le dădea deopotrivă profunzime, iar jocul de lumini și umbre rezultat le dădea expresivitate.
Privirea era vie, spiralată, aproape hipnotică. Iris spiralat.

Privire spiralată

Nimfe zîmbind

Atunci cînd treci pe sub podul Alexandru III privirea îți este atrasă de Nimfele Senei.

Nimfă apropiindu-se

Imediat cum ridici privirea te privesc nonșalant cu un zîmbet neafectat, abia schițat, din ce în ce mai apropiat. Le zîmbești asemenea și nu apuci să duci gestul la capăt că imediat te trezești zîmbind tîmp pereților reci ai podului, dus fiind de vapor mai departe.
După ce treci de partea cealaltă a podului te așteaptă alte două nimfe, cu același zîmbet firesc, din ce în ce mai depărtat.

Nimfe îndepărtîndu-se

Intre două zîmbete apuci să le faci cîteva poze. Sunt niște poze trofeu ale unor nimfe care ți s-au dăruit printr-un simplu zîmbet.

joi, 6 ianuarie 2011

Spărgătorul și mîncătorul de gheață. Fără whisky.

Lac de gheață

Pe lacul din parcul Louvroil plutește un rățoi supraponderal pe care l-am remarcat încă din primăvara trecută atunci cînd își "alerga" confrații prin apă și agresa tinerele rățuște. Avînd un volum de două ori mai mare decît un rățoi normal și o greutate triplă, doar legea lui Arhimede îl făcea să plutească, fiind împins pe verticală de o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocat.

Atunci cînd lacul a înghețat, legea lui Arhimede l-a părăsit, iar rățoiul a trebuit să facă față de unul singur legii atracției gravitaționale care ne ține cu picioarele pe Pămînt de peste două mii de ani.
Naufragiat pe marginea înghețată a lacului, i-am remarcat imediat statura impozantă și am observat că nu mai era nicicum tartorul din primăvară care făcea legea pe lac.
Cu piciorușele-i subțiri cît două scobitori portocalii, crucișătorul de altădată era acum o epavă eșuată.

Rățoi eșuat pe gheață

Inițial am crezut că nu se poate mișca întrucît nu părea să reacționeze atunci cînd am început să arunc cu bulgări de zăpadă după el.
Primii bulgări au trecut pe lîngă el fără să-i provoace nici o grimasă pe cioc.

Toți ceilalți erau deja în partea cealaltă a lacului cînd el și-a adunat toate puterile și s-a ridicat.

Și atunci minunea s-a petrecut.
Rățoiul cu alură de gîscan îndopat ca pentru a fi tăiat de Crăciun a început să se miște.
Pachetul de 3 kg de foie gras ambulant mergea.

Spărgătorul de gheață

Avea mersu' legănatu' și era mereu în căutarea echilibrului. În urma lui nu mai erau valurile de altădată care îi însoțeau mereu mișcările agresive.
In urma lui acum se spărgea gheața.
Gaura în gheața de cîțiva centimetri a fost făcută și apoi întreținută de el, fiind în fapt singura faptă bună pe care a făcut-o în folosul comunității.

Nu departe de locul lor de reuniune un alt rățoi biped care, respectînd proporțiile, are cam aceeași alură, dar nu este la fel de agresiv, ba chiar dimpotrivă, a început să guste cu sete dintr-o halcă de gheață.

Mîncătorul de gheață

Intrucît nu-mi prea place gheața fără whisky, după 3 cuburi de gheață a trebuit să renunț la micul aperitiv și asta nu neapărat pentru că nu ar fi intrat și următoarele 2, dar începusem să nu îmi mai simt degetele de la mînă.

Promenada asta a avut drept scop să ne facă poftă de mîncare pentru masa de Crăciun.
Odată ajunși acasă am turnat repede în pahare "un apéritif".
Whisky-ul l-am servit sec. Fără gheață.

Încă mai aveam un gust rece în gură iar degetele nu-mi erau dezmorțite toate.