Suflete de vinzare

http://mihaigavrilescu.ro/vand-suflet-second-hand/

Nu ne-am vinde sufletul pentru nimic in lume, nici macar in schimbul cunoasterii absolute faustiene, dar l-am oferi gratuit persoanei care l-ar intelege si l-ar iubi si ar avea grija de el. 

Dupa care l-am vinde, dezabuzati, pentru nimic. 

Un suflet uzat moral, un suflet second hand, de vinzare, intr-un tirg de vechituri sentimentale. 

Chiar si asa, eu pe-al meu nu l-as vinde, ca are o copilarie ascunsa pe undeva inauntru si un zimbet de mama.

Si un glas de copil care ne cheama la el ca si cind ar fi singurul lucru de care ar avea nevoie.

ça tire ou satire? aceasta-i intrebarea

Acum, cind o natiune intreaga este in doliu, cred ca merita reflectat putin asupra rolulului important al satirei intr-o societate civilizata.
Satira este un mod hidos de a pune intrebari incomode pentru a combate defectele hidoase si tabuurile unei societati.
Doar cei care sint prizonierii ignorantei, prejudecatii si indoctrinarii nu pot vedea intrebarile din spatele caricaturilor grotesti.
Stim prea bine ca cele doua marionete imbecile care au comis atacul las sint, de altfel, prizonierii indoctrinarii radicale islamiste.
Satira nu apartine categoriei frumosului, dar intrebarile sint frumoase.
Si cit de frumoasa este intrebarea retorica pe care am descoperit-o astazi - ça tire ou satire? ( sursa http://choualbox.com/WHggX)

Ilustratie de Jean Jullien

Daca intrebarile nu pot avea limita, cred ca limita satirei si a caricaturii e data de dimeniunea defectului hidos pe care il combate.
Din punctul meu de vedere, caricaturile radicale din Charlie Hebdo nu au depasit limita pentru ca ele combat radicalismul islamic, fanatismul si dogmatismul.
Cred ca e timpul ca religia si divinitatea sa inceteze sa mai fie un subiect tabu pentru ca noi le-am creat si tot noi le vom distruge fiind la fel de perisabile ca insasi civilizatia noastra.

Dieu est mort ! Dieu reste mort ! Et c'est nous qui l'avons tué ! - spunea filozoful.
Imbecilii aia doi si-au impuscat Allah-ul strigind "Nous avons tué Charlie Hebdo" si "Nous avons vengé le prophète".
Allah a murit pe loc.
Charlie e noul "Allah" al unei societati mai libere si mai civilizate.
N'est-ce pas ironique?

Cum ar fi ca peste citva timp sa ridem fanatic citind cu religiozitate Charlie Hebdo, sa avem pe pereti de-asupra capului tabloul iconoclast al ultimului numar divin din Charlie Hebdo si sa murim de ris pe seama ideologiei caricaturale a marelui Charlie?

Je suis Charlie, un Charlie la fel de naiv si nonsalant precum Wolinski si Cabu, doi din caricaturistii ucisi, pe care i-am descoperit acum si pe care ii gasesc geniali si incapabili de ura.
Cred in continuare ca intr-o zi sinceritatea si tandretea vor cuceri lumea si plec capul cu piosenie in fata celor 12 martiri si ma inchin noului meu idol al libertatii de gindire si de exprimare: Charlie.

Despre dor și durere dintr-o țară ca afară

 

Post by Klaus Iohannis.

O țară ca afară sună foarte bine și foarte frumos atît pentru cei din țară cît și pentru cei de-afară. 

Mesajul este adresat în principal tinerilor și clasei mijlocii, oamenilor dinamici, oamenilor activi cu acces la internet, celor conectați în spațiul virtual, celor care au ieși afară măcar o dată și care au gustat din civilizația de afară.

Observ că media de vîrstă a protagoniștilor trebuie să fie undeva în jur de 25-30 de ani. Cînd îi văd, îmi vine să îi strîng pe toți în brațe. 

Să-i strîng în brațe de dor și de durere.

Cred că ar fi fost o idee bună ca în acest clip să apară și oameni mai în vîrstă de 50, 60 de ani, pensionari precum și familii cu copiii lor. Si ei vor o schimbare în bine, mulți dintre ei împărtășesc aceleași idei ca și noi.

Avem o singură Românie, a noastră, a tuturor.

Păcat că videoclipul nu reușește să transmită acest mesaj.

Si totuși, cum facem să transmitem mesajul acesta părinților de 50, 60 de ani, bunicilor noștri pensionari, oamenilor din mediul rural, familiilor cu copii cu o situație financiară precară, cum facem să le transmitem din entuziasmul nostru și din viziunea noastră asupra României și asupra viitorului.

Cum facem să le arătăm cum sînt lucrurile afară? 

Cum facem să îi luăm și pe ei în avionul către destinațiile noastre preferate de vacanță din Grecia, Viena, Paris?

Cum?

Discutam cu tata zilele trecute despre România și, inevitabil, am început să discutăm despre politică. A fost, cred, prima mea discuție mai articulată despre politică. Evit să discut despre politică dintr-un motiv foarte simplu, nu am cultură politică, nu am făcut niciodată efortul de a o înțelege și îmi displac majoritatea oamenilor politici.  

Si totuși, iată-ne pe amîndoi pe pămînt străin, în Franța, discutînd cu patos despre politica românească.

Tata îmi vorbea despre politică, despre greșelile politice ale celor doi, despre temerile și îndoielile lui, despre experiențele dureroase din anii trecuți, despre toate pregătirile murdare care se pregătesc în spatele tranșeelor politice. 

Incă nu era hotărît cu cine o să voteze. 

In tot acest timp eu îi vorbeam de discursul celor doi candidați, despre bun simț și despre lipsa lui, despre atitudinea unuia sau altuia, despre felul lor de a fi și de a se comporta, despre atitudinea diasporei și a tineretului.

Eu îi vorbeam despre oameni, el imi vorbea despre politică. 

Eu îi vorbeam despre ce citisem pe internet, el îmi vorbea despre cum resimte el realitatea politică și economică din România.

Eu eram instalat confortabil într-o țară civilizată și, bine ancorat într-un mediu virtual, încercam să-i explic cum stau lucrurile în țară.

Păi în condițiile astea, să nu îți vină să îl citezi pe bunicul politicii românești, tovarășul Ion Iliescu

"Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului."

 Trebuie să recunosc rușinat că acesta e singurul lucru pe care l-am reținut din politica românească a ultimilor ani. Nu știu exact ce înseamnă, dar îl folosesc ori de cîte ori nu am replică politică. 

Probabil e un fel de "Să gîndiți bine", varianta iliesciană.

Clipul de mai sus nu este despre oameni politici și nici despre politică, clipul este despre oameni. 

Despre români tineri și frumoși, despre oameni și omenie, despre bun simț, despre spirit civic și despre viitor. 

Despre tot ceea ce ar trebui să fie un sistem politic modern și civilizat și nu este. 

Oare dacă le arăt clipul acesta părinților mei, mă întreb cît este de convingător pentru ei?

Tata a trăit cîțiva ani la Sibiu și nu are decît cuvinte de laudă despre oamenii cu care a intrat în contact și despre experiențele pe care le-a trăit atunci. Îmi povestea despre sași și secui și despre cît de corecți erau și despre cît de frumos este Sibiul și satele din jurul lui. Mă îndrăgostisem de Sibiu încă de cînd eram mic și nu aveam să-l văd pentru prima oară decît în 2003. Pentru ca să-l văd apoi aproape în fiecare an, cel puțin o dată.

Si cu toate astea tata are dubii în ceea ce-l privește pe Iohannis.

In ceea ce mă privește, am metodele mele de a-i convinge să voteze drept.

In fond, la întrebarea "Voi cu cine votați?", părinții mei trebuie să răspundă :

- Cu copiii noștri pe care îi îmbrățisăm cu dor și durere prin aeroporturi pe la Bruxelles si Berlin.

Că doar așa ne-om putea întoarce în țară să vă fim mereu alături și să nu mai trebuiască să ne mai îmbrățisăm cu dor și durere pe furiș, prin aeroporturi.

In căutarea fericirii pe dealurile copilăriei - scurt tratat filozofic

Credeam că fericirea absolută înseamnă să ai mult timp liber, să stai tolănit în iarbă la umbra unui copac și să nu faci absolut nimic cît e duminica de lungă. Apoi am început să citesc cartea lui Frédéric Lenoir "Du bonheur un voyage philosophique" și am constatat că lucrurile nu sînt atît de simple.

Si pe bună dreptate, pentru că după vreo două ore jumătate de fericire absolută am început să mă foiesc de pe o parte pe alta. Nu mai aveam stare, îmi amorțiseră mîinile, picioarele și gîndurile iar furnicile din mușuroiul lîngă care nimerisem începuseră să îmi dea tîrcoale, semn că prezența mea interfera profund cu fericirea lor.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, singura zi în care puteam să stau liniștit era duminica. In toate celelalte zile mereu era ceva de făcut pe lîngă casa bunicilor. La țară mereu era ceva de făcut și asta mă scotea din sărite.

De atunci cred că am început să apreciez liniștea unei zile în care nu trebuie să faci nimic. Duminica, dacă nu se strîngeau băieții să joace fotbal în bahna mare, mă urcam pe vîrful dealului și de acolo puteam vedea de o parte satul iar de cealaltă bahna. Bahna era un loc destul de mlăștinos, înconjurat de dealuri din trei părți, cu rogoz care îmi ajungea pînă la brîu, dar care avea un platou cu iarbă unde puteam să jucăm fotbal dacă nu ploua.

Imi plăcea la nebunie să stau acolo sus pe deal și să privesc în zare așteptînd să se adune băieții ca să jucăm fotbal. Deși era drum pietruit pînă la bahnă, de fiecare dată preferam să urc dealul și apoi să îl cobor, chiar dacă pentru a ajunge pe platou trebuia să o iau prin bălării pline cu rogoz care mă tăiau la picioare dacă eram în pantaloni scurți.

Cînd ajungeam pe la mijlocul dealului puteam să aud ecoul loviturilor în minge și strigătele băieților și atunci urcam în viteză dealul de parcă mi-ar fi crescut aripi de Pegas pe spate.

Sus pe deal și jos în bahnă eram fericit, o dată pe săptămîna, duminica, pentru că în restul zilelor mereu era ceva de făcut la cîmp sau pe lîngă casă.

Duminica trecută am pornit așadar cu o carte sub braț în căutarea fericirii de altadată și am urcat pe platoul de deasupra zidurilor de apărare ale fortăreții din Maubeuge. 

Iarba necosită îmi ajungea pînă la genunchi și era atît de deasă că îmi venea să înot prin ea. Am plonjat în iarbă și am început să privesc orașul de acolo de sus.

Du bonheur - un voyage philosophique

Le bonheur est dans notre sensibilité

Privit de sus, orașul acesta în care străzile sînt mai mereu pustii chiar și la sfîrșitul săptămînii, are alt farmec. Privite de sus, toate lucrurile par mai frumoase, schimbarea de perspectivă aduce la suprafață forme și culori noi, coroanele arborilor dau impresia unor spații verzi mai mari, griul devine verde.

Privind de sus, înconjurați de verdeață, noi înșine ne metamorfozăm și devenim mai sensibili, mai receptivi, mai fericiți iar lucrul ăsta cu siguranță ne este scris în codul nostru genetic.

Demersul filozofic al autorului este o călătorie în timp în compania marilor înțelepți ai vremurilor, Bouddha, Platon, Epicur, Epictet, Spinoza, Schopenhauer și alții.

Citind-o, demersul meu psihologic a fost unul mult mai modest, călătoria filozofică în căutarea propriei mele fericiri fiind un prilej de a hoinări iar pe dealurile copilăriei și de a analiza și înțelege tot drumul pe care l-am urmat după ce am părăsit locurile natale și după ce am părăsit țara natală.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil pe care pînă și un inginer ca mine a putut să-l înțeleagă și în plus  ține cont de ultimele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei.

Redau mai jos două citate din Schopenhauer, "Arta de a fi fericit -  50 de reguli de viață", care apar în cele două pagini pe care le-am surprins în fotografie.

"Notre bonheur dépend de ce que nous sommes, de notre individualité ..."

"Ce que quelqu'un possède pour soi, ce qui l'accompagne dans la solitude et que personne ne peut ni lui donner ni lui prendre, voilà qui est beaucoup plus essentiel que tout ce qu'il possède ou ce qu'il est aux yeux des autres"

Nu am terminat cartea pentru că  furnicăturile pe care le simțeam în mîini și picioare nu se datorau doar lipsei de mișcare ci în principal nemulțumirii furnicilor cărora le încălcasem dreptul de a fi fericite, tolănindu-mă în imediata apropiere a mușuroiului lor.

Voi reveni duminica aceasta acolo sus în iarbă ca să termin voiajul acesta filozofic. Nu știu care sînt cele 50 de reguli de viață pentru a fi fericit, dar știu că fericirea, prietenia, iubirea și altele asemenea, toate se cultivă.

Pe dealurile copilăriei mele se cultiva sfeclă de zahăr, cartofi și porumb și știu că nu poți avea roade bogate fără muncă și bătături în palmă de la prășit.

Pentru a fi fericiți pe drumurile maturității, oriunde ar fi ele, va trebui să învățăm să cultivăm prietenia, iubirea și bunătatea.

Vorba bunicii, care într-o pauză de prășit, găsea răgazul și înțelepciunea să-mi spună atunci cînd îmi povestea despre relațiile dintre oamenii din sat

-Mamî, ascultî la mini ci-ți spun, cini cultivî pretenii șî bunătati, fericiri culegi....așa spunia tata nieu, bunicu din sus, Dumniezău sî-l ierti.

Étretat. L'état d'âme.

Fost sat pescăresc, Étretat a devenit de-alungul timpului  un important obiectiv turistic din regiunea normandă, fiind vestit pentru frumusețea falezelor sale abrupte.

Étretat este un loc de relaxare, de meditație, de uitare, de regăsire și de inspirație, este o stare de spirit. Étretat...d'âme.

Étretat înseamnă să urci pe cărările bătătorite de pe marginea falezelor înalte și, odată ajuns sus, să îți lași gîndurile să zboare departe în bătaia vîntului sau să le lași pe aripile pescărușilor să planeze apoi lin de-a lungul falezei.

  Étretat - două gînduri în zbor

 Étretat este celebru prin cele trei porți săpate în rocă, porte d'Amont, porte d'Aval și Manneporte.

  Étretat - porte d'Aval

 Étretat - porte d'Aval

Altădată, frumusețea acestor locuri era  imortalizată pe pînză de pictori celebri precum Claude Monet, acum ea este fotografiată zilnic de sute de oameni dornici de a păstra ceva din starea de spirit pe care ți-o dă acest loc.

Acum că stau să mă gîndesc, mi-ar fi plăcut să văd un pictor insolit, pierdut prin mulțimea de fotografi, mai mult sau mai puțin grăbiți. Un pictor cu un mic șevalet improvizat sau cu un caiet de desen și o cutie de acuarele care să amintească de perioada impresionistă a locului, perioadă în care oamenii aveau timp să stea ore în șir pentru a observa peisajul, pentru a înțelege și pentru a-și expune trăirile pe pînză sau pe hîrtie.

Un pictor care să amintească despre cum...il était une fois Étretat.

Cum nu am talentul de a picta, am prelucrat în stil impresionist una din fotografii pentru a aduce un mic omagiu pictorilor de atunci și de acum, semn al admirației mele pentru răbdarea, priceperea și pasiunea lor.

 Il était une fois Étretat

Grăbiți și preocupați să prindem perspectiva perfectă în momentul perfect al zilei, riscăm să pierdem momentul reflexiei, al înțelegerii profunde a lucrurilor. 

Una din căile de a face din fotografia de peisaj o artă pare a fi aceea de a reveni mereu asupra locurilor și de a relua reflexia pentru a înțelege cu adevărat esența acelui loc, tot așa cum fac pictorii care revin mereu pentru a-și termina lucrarea.

Paris - romanța unui proces de conștiință dureros

După ce am mers și a doua oară la ambasada României din Paris cu același rucsac plin de aceleași acte, am urmat același drum ca data trecută, parcul Champs de Mars, turnul Eiffel, Trocadéro, plimbare pe malul Senei, Piața Alma. Am traversat podul Alma și apoi, tot ca data trecută, am văzut la 50m în fața mea un bărbat care se apleacă să ridice ceva de pe jos. 

De data asta era un bărbat tînăr, înalt, lat în umeri, tuns foarte scurt. Avea alură de boxer. Imediat cum l-am văzut că abordează un trecător ca să îi arate ce a găsit pe jos, am traversat pe o alee paralelă.

Îmi continui încet mersul urmărindu-l cu privirea. Următoarea victimă care îi apare în cale este o doamnă în jur de 50 de ani cu păr grizonat. Îi arată inelul și între cei doi urmează o scurtă conversație. Sînt la 25m de ei, nu aud nimic dar observ cum se ajută încontinuu de brațele lungi ca să îi explice doamnei intențiile sale onorabile. Probabil că din lipsă de argumente, se oprește din gesticulat și îi înmînează teatral inelul, întorcîndu-și spatele și dînd impresia că ar vrea să părăsească învins ringul. După nici doi pași se întoarce și își continuă discursul de unde își lăsase brațele ultima oară.

Observ neputincios privirea nedumerită a doamnei care nu își revine din șocul acestei întîlniri și care încearcă să îi explice că nu are nevoie de inel. Revoltat, masculul justițiar din mine încearcă să acționeze și să facă primul pas către locul faptei. Un prim pas, atît e necesar, restul urmează de la sine.

Rămîn încremenit în fața acestui prim pas, îl cîntăresc încă o dată cu privirea și îmi dau seama că fac parte dintr-o categorie inferioară. Probabil categoria găină. Nu pot să mă pun cu el. In fapt, mereu am făcut parte din categoria inferioară în fața genului acesta de oameni. Bărbatul din fața mea este vlăjganul de care bunica îmi spunea mereu să mă feresc atunci cînd ies în drum să mă joc cu țiganii lui H.

Cuvîntul acesta - vlăjgan - nu l-am mai auzit de foarte mult timp.

- Nu te pune cu el, tu nu vezi cît ditamai vlăjganul e...

Într-o iarnă, Cornel, cel mai mic din frații lui H., întărîtat de frații lui și de alții asemenea, a sărit la bătaie ca să le dovedească celorlalți forța brațelor sale. In fața avalanșei de pumni am ripostat prin singura mea modalitate de a mă apăra. Mi-am încolăcit mîinile în jurul gîtului lui și l-am trîntit în zăpadă. Prinsoarea aceasta o făceam des atunci cînd ne antrenam jucîndu-ne în fața blocului. Stiam că odată ce ajungeam să facem această prinsoare, lupta era cîștigată. Brațul drept prins strîns în jurul gîtului acționa ca o menghină care se închidea și mai tare cu fiecare zbatere a adversarului.

Strîns de gît, Cornel încerca să mă lovească cu mîinile sale puternice, muncite, strigînd răgușit să îi dau drumul. Într-un final i-am dat drumul.

Altă dată, tot într-o iarnă, în fața aceluiași Cornel, am ales să fug. Am fugit cît m-au ținut picioarele pînă cînd nu am mai putut să îmi mai ridic picioarele din zăpadă. Senzația aceea de neputință în care picioarele nu te mai ascultă și nu le mai poți scoate din zăpadă trebuie să o fi păstrat mult timp. Istovit și resemnat, am capitulat fără să mai pot riposta aproape deloc.

În fața vlăjganului acesta filantrop care împărțea inele de aur trecătorilor am ales să stau, să crîșnesc din dinți și să privesc. Nu am sărit să ajut, nu am ripostat, nu am fugit. Am stat.

Într-un ultim efort de convingere, vlăjganul a făcut un gest de curtoazie grotesc, aplecîndu-se și sărutîndu-i mîna doamnei. Poate că lupta era deja cîștigată și doamna consfințise deja să facă tîrgul, cert e că doar cîteva momente mai tîrziu a scos o bancnotă de 20 de euro din portofel. Prețul pentru a-și recăpăta libertatea de a continua drumul liniștită.

 Si-a luat satisfăcut recompensa nu înainte de a mai încerca încă o tentativă de extorcare, arătînd înspre portofel cu o atitudine umilă în care se putea citi pe buzele lui - "nu îmi mai dați și mie încă 20?". Nu i-a mai dat și scena a luat sfîrșit cu cîteva plecăciuni de mulțumire, după care el și-a continuat drumul către clientul următor.

Frustrat și vinovat de lașitatea mea, într-un efort de a mă reabilita, încerc să o prind din drum pe acea doamnă ca să îi explic că am fost martorul tăcut al scenei și că totul este o escrocherie ieftină. Imi repet în gînd un mic discurs și ajung la cuvîntul escrocherie....oare arnaque e de genul feminin....une arnaque?....un arnaque sună atît de rău. Imi grăbesc pașii și ajung la doar doi metri de ea. 

Mă gîndeam, oare ce își spune în aceste momente, cred că retrăiește fiecare moment petrecut în compania detestabilă a acelui tînăr dubios care gesticula excesiv. 

 - Și ce accent ciudat avea....auzi la el să îndrăznească să îmi pupe mîna...bine că am scăpat.  

Găsesc de cuviință să nu îi întrerup șirul gîndurilor. Si-apoi, chiar dacă nu gesticulez atît de abundent, mă gîndesc că încă o scenă în compania unui alt tînăr, bărbos de data asta, poate la fel de dubios, e deja prea mult pentru o singură zi.

La semafor traversez înspre Grand Palais în timp ce doamna își continuă drumul înainte.

Imi pare rău, dar eu așa am fost învățat. Imi pare atît de rău.

Pe Chanzélizé, un cîine cerșetor cu o privire duioasă stă întins pe o pătură lîngă cutia milei.

Ce a mai rămas din noi...poate că dragostea față de animale. Proprietarul cîinelui stă puțin mai spate. Poate că e același ca cel de data trecută.

După un scurt popas în Jardin des Tuileries, traversez pasarela Solférino către muzeul Orsay. O țigancă cu mersul grăbit se apleacă să ridice ceva de pe jos în fața unui cuplu de turiști americani. Alte trei țigănci stau pe o bancă și urmăresc atente modul de operare. Probabil că urmează un stagiu de pregătire. Ajuns de partea cealaltă a pasarelei, o altă țigancă face aceleași manevre. Sînt peste tot.

E începutul lui februarie, sezonul turistic încă nu a început. Pregăririle surpriză sînt in toi. 

Paris - noul Eldorado.

“I walk down the street.
There is a deep hole in the sidewalk
I fall in.
I am lost... I am helpless.
It isn't my fault.
It takes forever to find a way out.

I walk down the same street.
There is a deep hole in the sidewalk.
I pretend I don't see it.
I fall in again.
I can't believe I am in the same place.
But, it isn't my fault.
It still takes me a long time to get out.

I walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I see it is there.
I still fall in. It's a habit.
My eyes are open.
I know where I am.
It is my fault. I get out immediately.

walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I walk around it.

I walk down another street.” 

Portia Nelson, There's a Hole in My Sidewalk : The Romance of Self-Discovery

Data viitoare voi merge pe o altă stradă. 

O stradă fără gropi, fără mizerii umane pe jos, o stradă care să nu îmi stîrnească procese de conștiință și de auto-cunoaștere dureroase.