Ultimele amintiri verde turcoaz

Ultimele amintiri din Croația. Parcul național Plitvice.
Gri. Verde. Turcoaz.

Înnorare gri verzui

Turcoaz verde

Verde turcoaz

Încercare de amurg lapidar în Dubrovnik

Amurg lapidar. Gravat în piatră. Poligonal.

Încercare de tăiere a fotografiei, de a o șlefui tăind din fiecare latură. Încercare de tăiere din zidurile laterale pentru a scoate în evidență crepusculul. Conturul acoperișului secționează planul cerului dîndu-i o formă poligonală. Pe cer, păsări grăbite să prindă ultimele raze de soare. Pe pămînt, oameni liniștiți care nu se grăbesc niciunde. Oameni ce au fost tăiați la montaj pentru că erau viu colorați și nu se asortau cu pereții gri.

Amurg lapidar

Amurg lapidar. Vertical.

Amurg lapidar vertical

Dacă aș fi o perioadă a zilei aș fi amurg și m-aș asorta cu pereții gri-albăstrui.

Expoziție de fotoamintiri tridimensionale

Din fiecare călătorie pe care o facem luăm cu noi amintiri, fotoamintiri și suveniruri.
Una din fotoamintirile luate din Croația a fost o suită de suveniruri înșirate liniar pe o bucată de ață, la taraba unui vînzător din Dubrovnik.
În planul îndepărtat se întrevăd siluetele clădirilor în binecunoscutul stil mediteranean precum și silueta interpusă a unui pin care estompează albastrul deschis al cerului, cum altfel decît mediteranean.
Din suvenirurile înșirate pe ață lipsesc cele cu marea și pereții stîncoși abrupți care o înconjoară, acele suveniruri vînzîndu-se repede ca berea rece.

Fotoamintiri unidimensionale pe ață

Fotoamintirea următoare are o dispunere bidimensională, rupestră, suvenirurile crescînd practic direct pe pereții palatului Dioclețian din Split ca niște plante agățătoare extrem de colorate.

Fotoamintiri bidimensionale rupestre

Aceeași expoziție de amintiri în aer liber am întîlnit-o și la Rovinj.
De data asta suvenirurile au fost grupate, aranjate, curatorul expoziției fiind mult mai elaborat în așezarea fotoamintirilor pe "simeze". Faptul că toate au fost înrămate arătă o dată în plus atenția pentru detaliu, știut fiind că rama îi conferă unui tablou impresia de obiect desăvîrșit, terminat iar ochiul poate percepe mai ușor și mai profund spațiul vizual încadrat.

Fotoamintiri bidimensionale pe simeze

Dintre toate aceste amintiri, preferata mea este suita de fotoamintiri liniare care se mișcă ușor în adierea blîndă a vîntului. Această mișcare face ca în mintea mea, ele să devină tridimensionale.
Sunt amintiri care stau să zboare, să se desprindă de frînghia de care sunt legate.

Din păcate mișcarea este doar în mintea mea, fotografia neputînd reda impresia de mișcare.

O fotografie reușită este o fotografie care vorbește de la sine și care nu mai are nevoie de nici o explicație. Eu nu am fost în vacanță să iau fotografii, că abia știu să țin noul aparat în mînă.

Eu am fost în vacanță să iau fotoamintiri.

Cu trăsura la furat de amintiri

Ultima oară cînd am fost în Brugge, a treia oară, ne-am plimbat cu trăsura. Bănuiesc că este cel mai frumos și mai scump mijloc de transport local. Atît de frumos încît am fi vrut să ne întoarcem cu trăsura înapoi în comuna noastră și atît de scump, încît, după calculele mele, ne vom mai da a doua oară peste 3 ani, imediat după ziua de salariu.

După ce m-am dat jos din trăsură și am achitat onorariul și bacșișul vizitiului am simțit că trebuie să mai iau ceva ca să fim chit. Așa că am pus mîna și am furat ceva.
Deși nu am obiceiul să fur prea des, de cele mai mult ori furîndu-mi doar propria căciulă, de data asta nu m-am putut abține.
Într-un moment de neatenție, în timp ce vizitiul își căuta, zîmbind, următorul client în mulțimea de turiști, am pus mîna ...pe aparat ...și am furat următoarea fotografie.

Vizitiu în Brugge

Nu este o fotografie făcută, nu este o fotografie luată, ci este o fotografie furată. Furată pe furiș. Furișată. La un timp de expunere de 1/125 toată operațiunea nu trebuie să fi durat mai mult de 8 ms, atît de rapid am fost. Vizitiul nici nu a apucat să clipească.

Imediat după ce am săvîrșit infracțiunea am știut atunci, pe loc, că am furat ceva prețios. O amintire.

După ce am prins puțin curaj am vrut să reeditez isprava și să fur și privirea calului care a avut amabilitatea să ne plimbe prin oraș preț de vreo jumătate de oră și 40 de euro. Din păcate acesta știa foarte bine năravul turiștilor cu aparate foto legate de gît și avea puși ochelarii de cal. Nu a fost chip sa-l păcălesc, nu am putut să-i fur privirea ascunsă mereu în spatele ochelarilor de protecție.

Ochelari de cal

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, mergeam uneori cu bunicul cu trăsura să împărțim colete și scrisori oamenilor din satul Ghigoiești și alte sate vecine. Trăsura nu era nici pe departe atît de impozantă, nu era acoperită, nu avea frîne, nu avea lumini, avea doar un felinar pe care îl lăsam noaptea atîrnat în spate să nu dea mașinile peste noi, avea roți din lemn cu fier pe margine și fără cauciuc care să amortizeze șocul. Mai avea un cal care se numea Mișu.
Era singura trăsură din sat.
Seara, cînd intra pe poartă, era cea mai frumoasă trăsură din lume. Abia așteptam să mă sui, să mă plimb puțin cu ea pînă la capătul curții și să văd dacă nu cumva în lada trăsurii se ascundeau mere, pere sau ciocolată. Bunicul era poștaș iar eu aveam funcția de nepot de poștaș, funcție care era mai mereu răsplătită cu cîte un măr, o pară sau o ciocolată.
Trăsura aceea vopsită în albastru deschis există și acum. Ea stă ascunsă în fundul ogrăzii, martor tăcut al treceri timpului. Fiecare poveste despre ea începe cu
- Îți mai aduci aminte cînd erai mic și mergeai cu bunicul cu poșta.
......
- Da, îmi mai aduc aminte.
Așa se termină de fiecare dată povestea.

Norocul vizitiului din Brugge a fost că nu a mai stat mult pe acolo, că altfel, la următorul moment de neatenție aș fi luat hățurile în mîna dreaptă, biciul în mîna stîngă și ... diiii Mișule. Dus aș fi fost. Să mă dau și eu cu trăsura de restul banilor și mai ales ... de restul amintirilor.