Viața la sat. Promisiuni boierești.

 

Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.

La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.

Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  

Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.

Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.

Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.

- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.

Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.

Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.

Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 

Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.

Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.

Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.

Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.

Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.

Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.

Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.

Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.

Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :

 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?

- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.

Parapante pe aripile Rinului. Fotografii de pe mal.

   In apropierea orașului Boppard, pe Valea Superioară a Rinului Mijlociu, Rinul se arcuiește într-o buclă ce încercuiește dealurile domoale de pe malul său drept, dînd impresia formării unei insule.

   Aceasta buclă poartă numele de Bopparder Hamm, este cea mai vastă zonă viticolă de pe Valea Rinului Mijlociu și este una dintre cele mai pitorești zone de pe Valea Rinului.

 Bopparder Hamm - vedere spre "insula" de pe malul drept al Rinului

   Cîteva sute de metri mai departe, liniile pantelor dealurilor intersectează silueta sinuoasă a fluviului, tăind-o în patru părți, creînd astfel impresia unui lanț de patru lacuri. Locul acesta poartă numele de Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri.

Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri

De pe vîrful dealului Hunsrück, parte integrantă a buclei Bopparder Hamm, se poate vedea în dreapta panorama orașului Boppard.

Panorama orașului Boppard

Aflat  la aproximativ 400m altitudine, vîrful acestui deal constituie locul de decolare pentru pasionații de parapantă din această zonă.

Toate pînzele sus - I

Toate pînzele sus - II

Toate pînzele sus - III

Parapanta, ca și deltaplanul, trebuie să fie o experiență de a zbura mult mai profundă și mai apropiată de zborul natural decît celelalte forme de zbor.

A te lăsa purtat de curenții de aer, a fi în bătaia vîntului și a simți pe propia piele fiecare rafală, trebuie să fie o experiență extraordinară.

În ceea ce mă privește, judecînd după numărul de fire de păr alb de după, orice zbor cu avionul mă îmbătrînește cam cu vreo două luni.

Pentru parapantiști, fiecare zbor cred că îi întinerește și nu m-ar mira ca la șaptezeci de ani, o parte din ei să mai zboare de-asupra Văii Rinului, în timp ce eu voi putea să mă aplec cu greu să-mi ridic proteza dentară de pe jos.

I-am privit pe parapantiști pregătindu-și cu meticulozitate parapantele, alegînd rafala de vînt propice care urma să-i ridice de la sol și apoi decolînd pe aripile Rinului.

Pe aripile Rinului - I

Pe aripile Rinului - II

Pe aripile Rinului - III

Sînt sigur că de acolo de sus, din parapantă, Rinul și valea se văd altcumva, se văd într-un fel în care nu o le văd niciodată, indiferent de unghiul, poziția si lumina din care voi fotografia aceste locuri.
Fotografiile de pe aripile Rinului trebuie să fie mult diferite de cele făcute de mine de pe malul lui.

Si-apoi viața însăși se vede altfel de pe aripile Rinului pentru că genul ăsta de zbor trebuie să îți dea o senzație intensă de libertate pe care puține experiențe ți-o pot da.

Parapanta este o stare de spirit, un mod de a vedea și a simți viața, o vibrație intensă și rapidă. Privită de pe mal, viața are un alt ritm, o altă intensitate, o altă vibrație.

Văzută astfel, fotografia înseamnă să înțelegi modul cum vibrează lucrurile și oamenii din jur și să reușești să le surprinzi această vibrație.

Vacanță alb-albastră în Ellada. Suvenire și simțire.

Revenit de două săptămîni din vacanță,  două săptămîni în care a plouat în fiecare zi, privesc melancolic în urmă și încerc să mă încălzesc cu fotoamintiri, scriind cîteva rînduri naiv-emfatice.

- Cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?

Cu toții plecăm în vacanță ca să simțim altceva. Apa, nisipul, verdele, liniștea, căldura. Vacanța înseamnă libertate și simțire.
Orașul ne ține închiși între ziduri și nu mai simțim nimic. Bunicii mei au fost o singură dată în concediu, la băile Felix. Le-au placut mult apele termale, dar apoi nu le-a mai trebuit că au stat mai mult într-un spațiu închis, așa că au preferat să rămînă la sat, în cîmp deschis.

Intrucît Grecia a devenit o destinație turistică obișnuită, ne-am hotărît ca anul acesta să mergem într-un loc mai deosebit pentru că am ținut mortiș să ne simțim deosebit de bine.

Așadar, am ales Ellada.

Ellada este un nume melodios, călduros, foarte feminin spre deosebire de Grecia care este un nume ascuțit, greoi și rece.

Transpusă în culori, Ellada înseamnă alb-albastru.

 Ellada alb-albastră

 Locuim într-o comună din nordul Franței în care vara nu-i ca vara și în care vara aceasta, temperatura maximă a zilei nu a depășit niciodată temperatura minimă nocturnă la București.
 Să nu mă plîng prea tare, putea să fie și mai rău, putea să fie Belgia.

Norii și ploaia ne-au făcut să ne umplem repede bagajele cu toate cămășile cu mînecă scurtă din șifonier și să plecăm fugim în vacanță.
Ca și bunicii mei, noi am plecat în vacanță la tratament. Un tratement pe bază de băi de soare, de nisip fin și de mare albastră.
Ca să ne tratăm de toate zilele ploioase pe care le-am îndurat, am stat la soare în fiecare zi de dimineață pînă seara, cu o singură pauză de o ora pentru masă.
La amiază nu am urcat în cameră ca să profităm de răcoare și de așternuturile albe și moi, așa ceva avînd și la noi în comună, din belșug. Am stat pitiți sub umbreluțe și ne-am încălzit la foc mic fiecare oscior, pe ambele părți.

Tolănit pe șezlong sub o umbră deasă, cu simțul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, mi-am dat seamă că factorii politico-economici principali care au dus la situația grea în care se află Grecia trebuiau să fi fost aceeași care duceau la situația foarte bună în care mă aflam : Marea Mediterană, căldura și cerul mereu senin. Am avut această scurtă tresărire în momentul în care  răsucindu-mă pe cealaltă parte am dat peste cîteva din pietrele de mare pe care le strînsesem. Mi-a fost atît de lene să mă ridic încît am preferat să rămîn cu ele înfipte între coaste și mi-am continuat indolent siesta ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Atunci cînd pur și simplu nu mai poți de bine, nu mai știi de fapt cît de rău stai.
Salvarea grecilor nu poate veni decît din cer, și asta doar dacă se schimbă cumva sensul curenților de aer anticiclonici ca să le aducă mase de aer rece și timp ploios care crează condițiile propice unor producții record de bunuri și servicii la hectarul de birouri.

Altfel, noi am dus-o bine, cu picioarele cînd în nisip, cînd în apă și cu gîndurile mereu undeva departe, duse de valuri.
Si-apoi e interesant de văzut cum marea îți aduce înapoi gîndurile, la mal, după care le arunci iar cît vezi cu ochii, în larg. Si tot așa.
Jocul acesta de-a gîndurile duse de valuri nu poți să-l joci mult timp, valurile te hipnotizează, pleoapele iți devin grele, mîinile și picioarele devin nisipoase și începi să te scurgi printre găurile extrem de fine ale țesăturii șezlongului, ca printr-o sită.
Privești agale cum îți scapă nisipul printre degete, și abia atunci simți că viața este acolo și nu în altă parte, așa cum avem senzația din ce în ce mai des în restul timpului.

Simțind nisipul

Simțind apa

Intr-un final, m-am ridicat, mi-am scos pietrele dintre coaste și am pornit agale spre cameră.

Momentul cel mai neplăcut a fost atunci cînd a trebuit să luăm pietrele șlefuite de mare și să le punem în geamantan.
Văzusem cîndva o emisiune despre o mică insulă în formare undeva pe coasta bretonă și unul din cercetătorii acestei insule încerca să educe vizitatorii să nu ia pietre de acolo.
Asta îmi aduce aminte de un motto foarte prețios la care revin mereu : Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Deși devin foarte scrufulos atunci cînd vine vorba de motto-uri și prințipuri, nu am putut să mă abțin, dar am avut grijă ca măcar să nu las nimic altceva în urmă. Si uite așa, în fiecare an, cîteva tone de pietre de mare și alte cîteva tone de scoici iau drumul locurilor unde vara nu-i ca vara.

Păstrăm într-un colț, pe o etajeră, suvenire de peste vacanțe, pietre de rîu, scoici, conuri de brad, ghinde, căsuțe, figurine, mori de vînt, bărcuțe și altele.

 Colțul cu suvenire. Pietre de mare.

Odată cu trecerea anilor, cred că vom uita numele locurilor pe unde am fost și de unde exact am luat pietrele de rîu și de mare și celelalte lucruri.
Nu o sa uităm niciodată oamenii cu care am fost, așa cum nu o sa uităm niciodată cum ne-am simțit în această vacanță de vară elenă. Restul sunt doar suvenire.
Secretul unei vacanțe reușite rămîne acela de a merge cu oamenii care îți sunt dragi, oricare ar fi destinația.

- Si deci, cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
- Ne-am simțit liberi, ne-am simțit cu toții mai apropiați unii de ceilalți și parcă mai apropiați de lucrurile care contează mult în viață.Ne-am simțit noi și ne-am simțit noi înșine.

Vă mulțumim tuturor pentru această vacanță alb-albastră în Ellada!

Liniște în grădina Annevoie

Clipe de liniște în grădina Annevoie.

Castel plutind pe apă

Grădină

Flori de cîmp

Mac

Rățuște grăbite

Stăpîna castelului

Nemișcare în grădina Annevoie

În grădina Annevoie pe lîngă mișcarea rațelor și lebedelor, pe lîngă viul verde al ierbii, al florilor și al copacilor, am văzut și nemișcare gri și ruginie.

Scaune din lemn ruginit

Vitraliu

Dincolo de vitraliu

Cu capul în nori

Cu capul pe umeri

Cei doi, un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri poate au stat cîndva pe scaunele din lemn și au privit fîntîna arteziană prin grilajul de fier arcuit.
Acum stau neclintiți la cîțiva pași distanță unul de celălalt și privesc în continuare fîntînile care le plăceau atît de mult cîndva.
Scaunele sunt acum pentru vizitatori, adesea un el cu capul în nori și o ea cu capul pe umeri care privesc mișcați frumusețile grădinii.

Din unghiul opus, toată nemișcarea recompusă într-o singura imagine arată așa.

Nemișcare recompusă

Ultimele amintiri verde turcoaz

Ultimele amintiri din Croația. Parcul național Plitvice.
Gri. Verde. Turcoaz.

Înnorare gri verzui

Turcoaz verde

Verde turcoaz

Expoziție de fotoamintiri tridimensionale

Din fiecare călătorie pe care o facem luăm cu noi amintiri, fotoamintiri și suveniruri.
Una din fotoamintirile luate din Croația a fost o suită de suveniruri înșirate liniar pe o bucată de ață, la taraba unui vînzător din Dubrovnik.
În planul îndepărtat se întrevăd siluetele clădirilor în binecunoscutul stil mediteranean precum și silueta interpusă a unui pin care estompează albastrul deschis al cerului, cum altfel decît mediteranean.
Din suvenirurile înșirate pe ață lipsesc cele cu marea și pereții stîncoși abrupți care o înconjoară, acele suveniruri vînzîndu-se repede ca berea rece.

Fotoamintiri unidimensionale pe ață

Fotoamintirea următoare are o dispunere bidimensională, rupestră, suvenirurile crescînd practic direct pe pereții palatului Dioclețian din Split ca niște plante agățătoare extrem de colorate.

Fotoamintiri bidimensionale rupestre

Aceeași expoziție de amintiri în aer liber am întîlnit-o și la Rovinj.
De data asta suvenirurile au fost grupate, aranjate, curatorul expoziției fiind mult mai elaborat în așezarea fotoamintirilor pe "simeze". Faptul că toate au fost înrămate arătă o dată în plus atenția pentru detaliu, știut fiind că rama îi conferă unui tablou impresia de obiect desăvîrșit, terminat iar ochiul poate percepe mai ușor și mai profund spațiul vizual încadrat.

Fotoamintiri bidimensionale pe simeze

Dintre toate aceste amintiri, preferata mea este suita de fotoamintiri liniare care se mișcă ușor în adierea blîndă a vîntului. Această mișcare face ca în mintea mea, ele să devină tridimensionale.
Sunt amintiri care stau să zboare, să se desprindă de frînghia de care sunt legate.

Din păcate mișcarea este doar în mintea mea, fotografia neputînd reda impresia de mișcare.

O fotografie reușită este o fotografie care vorbește de la sine și care nu mai are nevoie de nici o explicație. Eu nu am fost în vacanță să iau fotografii, că abia știu să țin noul aparat în mînă.

Eu am fost în vacanță să iau fotoamintiri.

Cu trăsura la furat de amintiri

Ultima oară cînd am fost în Brugge, a treia oară, ne-am plimbat cu trăsura. Bănuiesc că este cel mai frumos și mai scump mijloc de transport local. Atît de frumos încît am fi vrut să ne întoarcem cu trăsura înapoi în comuna noastră și atît de scump, încît, după calculele mele, ne vom mai da a doua oară peste 3 ani, imediat după ziua de salariu.

După ce m-am dat jos din trăsură și am achitat onorariul și bacșișul vizitiului am simțit că trebuie să mai iau ceva ca să fim chit. Așa că am pus mîna și am furat ceva.
Deși nu am obiceiul să fur prea des, de cele mai mult ori furîndu-mi doar propria căciulă, de data asta nu m-am putut abține.
Într-un moment de neatenție, în timp ce vizitiul își căuta, zîmbind, următorul client în mulțimea de turiști, am pus mîna ...pe aparat ...și am furat următoarea fotografie.

Vizitiu în Brugge

Nu este o fotografie făcută, nu este o fotografie luată, ci este o fotografie furată. Furată pe furiș. Furișată. La un timp de expunere de 1/125 toată operațiunea nu trebuie să fi durat mai mult de 8 ms, atît de rapid am fost. Vizitiul nici nu a apucat să clipească.

Imediat după ce am săvîrșit infracțiunea am știut atunci, pe loc, că am furat ceva prețios. O amintire.

După ce am prins puțin curaj am vrut să reeditez isprava și să fur și privirea calului care a avut amabilitatea să ne plimbe prin oraș preț de vreo jumătate de oră și 40 de euro. Din păcate acesta știa foarte bine năravul turiștilor cu aparate foto legate de gît și avea puși ochelarii de cal. Nu a fost chip sa-l păcălesc, nu am putut să-i fur privirea ascunsă mereu în spatele ochelarilor de protecție.

Ochelari de cal

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, mergeam uneori cu bunicul cu trăsura să împărțim colete și scrisori oamenilor din satul Ghigoiești și alte sate vecine. Trăsura nu era nici pe departe atît de impozantă, nu era acoperită, nu avea frîne, nu avea lumini, avea doar un felinar pe care îl lăsam noaptea atîrnat în spate să nu dea mașinile peste noi, avea roți din lemn cu fier pe margine și fără cauciuc care să amortizeze șocul. Mai avea un cal care se numea Mișu.
Era singura trăsură din sat.
Seara, cînd intra pe poartă, era cea mai frumoasă trăsură din lume. Abia așteptam să mă sui, să mă plimb puțin cu ea pînă la capătul curții și să văd dacă nu cumva în lada trăsurii se ascundeau mere, pere sau ciocolată. Bunicul era poștaș iar eu aveam funcția de nepot de poștaș, funcție care era mai mereu răsplătită cu cîte un măr, o pară sau o ciocolată.
Trăsura aceea vopsită în albastru deschis există și acum. Ea stă ascunsă în fundul ogrăzii, martor tăcut al treceri timpului. Fiecare poveste despre ea începe cu
- Îți mai aduci aminte cînd erai mic și mergeai cu bunicul cu poșta.
......
- Da, îmi mai aduc aminte.
Așa se termină de fiecare dată povestea.

Norocul vizitiului din Brugge a fost că nu a mai stat mult pe acolo, că altfel, la următorul moment de neatenție aș fi luat hățurile în mîna dreaptă, biciul în mîna stîngă și ... diiii Mișule. Dus aș fi fost. Să mă dau și eu cu trăsura de restul banilor și mai ales ... de restul amintirilor.