luni, 9 august 2010

Cu trăsura la furat de amintiri

Ultima oară cînd am fost în Brugge, a treia oară, ne-am plimbat cu trăsura. Bănuiesc că este cel mai frumos și mai scump mijloc de transport local. Atît de frumos încît am fi vrut să ne întoarcem cu trăsura înapoi în comuna noastră și atît de scump, încît, după calculele mele, ne vom mai da a doua oară peste 3 ani, imediat după ziua de salariu.
După ce m-am dat jos din trăsură și am achitat onorariul și bacșișul vizitiului am simțit că trebuie să mai iau ceva ca să fim chit. Așa că am pus mîna și am furat ceva.
Deși nu am obiceiul să fur prea des, de cele mai mult ori furîndu-mi doar propria căciulă, de data asta nu m-am putut abține.
Într-un moment de neatenție, în timp ce vizitiul își căuta, zîmbind, următorul client în mulțimea de turiști, am pus mîna ...pe aparat ...și am furat următoarea fotografie.

Vizitiu în Brugge

Nu este o fotografie făcută, nu este o fotografie luată, ci este o fotografie furată. Furată pe furiș. Furișată. La un timp de expunere de 1/125 toată operațiunea nu trebuie să fi durat mai mult de 8 ms, atît de rapid am fost. Vizitiul nici nu a apucat să clipească.
Imediat după ce am săvîrșit infracțiunea am știut atunci, pe loc, că am furat ceva prețios. O amintire.

După ce am prins puțin curaj am vrut să reeditez isprava și să fur și privirea calului care a avut amabilitatea să ne plimbe prin oraș preț de vreo jumătate de oră și 40 de euro. Din păcate acesta știa foarte bine năravul turiștilor cu aparate foto legate de gît și avea puși ochelarii de cal. Nu a fost chip sa-l păcălesc, nu am putut să-i fur privirea ascunsă mereu în spatele ochelarilor de protecție.

Ochelari de cal

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, mergeam uneori cu bunicul cu trăsura să împărțim colete și scrisori oamenilor din satul Ghigoiești și alte sate vecine. Trăsura nu era nici pe departe atît de impozantă, nu era acoperită, nu avea frîne, nu avea lumini, avea doar un felinar pe care îl lăsam noaptea atîrnat în spate să nu dea mașinile peste noi, avea roți din lemn cu fier pe margine și fără cauciuc care să amortizeze șocul. Mai avea un cal care se numea Mișu.
Era singura trăsură din sat.
Seara, cînd intra pe poartă, era cea mai frumoasă trăsură din lume. Abia așteptam să mă sui, să mă plimb puțin cu ea pînă la capătul curții și să văd dacă nu cumva în lada trăsurii se ascundeau mere, pere sau ciocolată. Bunicul era poștaș iar eu aveam funcția de nepot de poștaș, funcție care era mai mereu răsplătită cu cîte un măr, o pară sau o ciocolată.
Trăsura aceea vopsită în albastru deschis există și acum. Ea stă ascunsă în fundul ogrăzii, martor tăcut al treceri timpului. Fiecare poveste despre ea începe cu
- Îți mai aduci aminte cînd erai mic și mergeai cu bunicul cu poșta.
......
- Da, îmi mai aduc aminte.
Așa se termină de fiecare dată povestea.

Norocul vizitiului din Brugge a fost că nu a mai stat mult pe acolo, că altfel, la următorul moment de neatenție aș fi luat hățurile în mîna dreaptă, biciul în mîna stîngă și ... diiii Mișule. Dus aș fi fost. Să mă dau și eu cu trăsura de restul banilor și mai ales ... de restul amintirilor.

5 comentarii:

  1. Mai explicit sau mai discret, mai aproape sau mai departe de suprafaţă, fiecare avem cel puţin câte o "madeleine" proustiană. Unii au o cutie întreagă de astfel de "prăjituri", "bomboane " fără preţ, din care ne hrănim câte puţin peste timp, asigurându-ne şi asigurându-le veşnicia. Iar nouă, verticalitatea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiam nimic despre "madeleina" proustiana astfel incit prima oara cind am citit comentariul nu am inteles nimic. Am recitit, am disecat textul. Nimic. Evident ca am cautat pe internet si am gasit sensul metaforei, cheia intregului comentariu. Sint in cautarea timpului trecut iar "In cautarea timpului pierdut" e singurul roman pe care incerc sa-l citesc dupa o pauza lunga, precedata de alte pauze si mai lungi. Cind voi ajunge la pasajul cu pricina ii voi acorda atentia cuvenita si poate voi reveni asupra acestui comentariu.
    Iti multumesc pentru madeleine, am invatat un lucru nou.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ioana, multumesc mult. Incurajarile sint binevenite. Toate reclamatiile si amenzile pe care o sa le primesc de pe urma furtisagurilor urmatoare vor fi redirectate catre blogul tau. Laurii, se subintelege, vor ramine aici. Nu de alta, dar vreau sa ma fac un furator profesionist.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cu multă plăcere. Nu sunt o mare admiratoare a lui Proust, l-am bombănit când a trebuit să-l citesc şi să-l disec la vremea când studiam literatura franceză, mi s-a părut facil şi uneori stufos privindu-l cu ochi contemporani, dar unele idei mi-au plăcut, fine sondaje în psihicul uman. Iar, în altă ordine de idei, caii şi trăsurile au un loc special printre "madeleine"-le mele. :) Oricum, ea însăşi, mica madeleine a devenit o astfel de amintire cu parfum şi când am reîntâlnit-o aici, pe meleaguri franceze, pe ea, cea reală, parcă am întâlnit un prieten de demult.

    RăspundețiȘtergere