duminică, 24 februarie 2013

Paris - romanța unui proces de conștiință dureros


După ce am mers și a doua oară la ambasada României din Paris cu același rucsac plin de aceleași acte, am urmat același drum ca data trecută, parcul Champs de Mars, turnul Eiffel, Trocadéro, plimbare pe malul Senei, Piața Alma. Am traversat podul Alma și apoi, tot ca data trecută, am văzut la 50m în fața mea un bărbat care se apleacă să ridice ceva de pe jos. 
De data asta era un bărbat tînăr, înalt, lat în umeri, tuns foarte scurt. Avea alură de boxer. Imediat cum l-am văzut că abordează un trecător ca să îi arate ce a găsit pe jos, am traversat pe o alee paralelă.
Îmi continui încet mersul urmărindu-l cu privirea. Următoarea victimă care îi apare în cale este o doamnă în jur de 50 de ani cu păr grizonat. Îi arată inelul și între cei doi urmează o scurtă conversație. Sînt la 25m de ei, nu aud nimic dar observ cum se ajută încontinuu de brațele lungi ca să îi explice doamnei intențiile sale onorabile. Probabil că din lipsă de argumente, se oprește din gesticulat și îi înmînează teatral inelul, întorcîndu-și spatele și dînd impresia că ar vrea să părăsească învins ringul. După nici doi pași se întoarce și își continuă discursul de unde își lăsase brațele ultima oară.
Observ neputincios privirea nedumerită a doamnei care nu își revine din șocul acestei întîlniri și care încearcă să îi explice că nu are nevoie de inel. Revoltat, masculul justițiar din mine încearcă să acționeze și să facă primul pas către locul faptei. Un prim pas, atît e necesar, restul urmează de la sine.
Rămîn încremenit în fața acestui prim pas, îl cîntăresc încă o dată cu privirea și îmi dau seama că fac parte dintr-o categorie inferioară. Probabil categoria găină. Nu pot să mă pun cu el. In fapt, mereu am făcut parte din categoria inferioară în fața genului acesta de oameni. Bărbatul din fața mea este vlăjganul de care bunica îmi spunea mereu să mă feresc atunci cînd ies în drum să mă joc cu țiganii lui H.
Cuvîntul acesta - vlăjgan - nu l-am mai auzit de foarte mult timp.
- Nu te pune cu el, tu nu vezi cît ditamai vlăjganul e...

Într-o iarnă, Cornel, cel mai mic din frații lui H., întărîtat de frații lui și de alții asemenea, a sărit la bătaie ca să le dovedească celorlalți forța brațelor sale. In fața avalanșei de pumni am ripostat prin singura mea modalitate de a mă apăra. Mi-am încolăcit mîinile în jurul gîtului lui și l-am trîntit în zăpadă. Prinsoarea aceasta o făceam des atunci cînd ne antrenam jucîndu-ne în fața blocului. Stiam că odată ce ajungeam să facem această prinsoare, lupta era cîștigată. Brațul drept prins strîns în jurul gîtului acționa ca o menghină care se închidea și mai tare cu fiecare zbatere a adversarului.
Strîns de gît, Cornel încerca să mă lovească cu mîinile sale puternice, muncite, strigînd răgușit să îi dau drumul. Într-un final i-am dat drumul.
Altă dată, tot într-o iarnă, în fața aceluiași Cornel, am ales să fug. Am fugit cît m-au ținut picioarele pînă cînd nu am mai putut să îmi mai ridic picioarele din zăpadă. Senzația aceea de neputință în care picioarele nu te mai ascultă și nu le mai poți scoate din zăpadă trebuie să o fi păstrat mult timp. Istovit și resemnat, am capitulat fără să mai pot riposta aproape deloc.

În fața vlăjganului acesta filantrop care împărțea inele de aur trecătorilor am ales să stau, să crîșnesc din dinți și să privesc. Nu am sărit să ajut, nu am ripostat, nu am fugit. Am stat.
Într-un ultim efort de convingere, vlăjganul a făcut un gest de curtoazie grotesc, aplecîndu-se și sărutîndu-i mîna doamnei. Poate că lupta era deja cîștigată și doamna consfințise deja să facă tîrgul, cert e că doar cîteva momente mai tîrziu a scos o bancnotă de 20 de euro din portofel. Prețul pentru a-și recăpăta libertatea de a continua drumul liniștită.
 Si-a luat satisfăcut recompensa nu înainte de a mai încerca încă o tentativă de extorcare, arătînd înspre portofel cu o atitudine umilă în care se putea citi pe buzele lui - "nu îmi mai dați și mie încă 20?". Nu i-a mai dat și scena a luat sfîrșit cu cîteva plecăciuni de mulțumire, după care el și-a continuat drumul către clientul următor.

Frustrat și vinovat de lașitatea mea, într-un efort de a mă reabilita, încerc să o prind din drum pe acea doamnă ca să îi explic că am fost martorul tăcut al scenei și că totul este o escrocherie ieftină. Imi repet în gînd un mic discurs și ajung la cuvîntul escrocherie....oare arnaque e de genul feminin....une arnaque?....un arnaque sună atît de rău. Imi grăbesc pașii și ajung la doar doi metri de ea. 
Mă gîndeam, oare ce își spune în aceste momente, cred că retrăiește fiecare moment petrecut în compania detestabilă a acelui tînăr dubios care gesticula excesiv. 
 - Și ce accent ciudat avea....auzi la el să îndrăznească să îmi pupe mîna...bine că am scăpat.  

Găsesc de cuviință să nu îi întrerup șirul gîndurilor. Si-apoi, chiar dacă nu gesticulez atît de abundent, mă gîndesc că încă o scenă în compania unui alt tînăr, bărbos de data asta, poate la fel de dubios, e deja prea mult pentru o singură zi.
La semafor traversez înspre Grand Palais în timp ce doamna își continuă drumul înainte.
Imi pare rău, dar eu așa am fost învățat. Imi pare atît de rău.

Pe Chanzélizé, un cîine cerșetor cu o privire duioasă stă întins pe o pătură lîngă cutia milei.
Ce a mai rămas din noi...poate că dragostea față de animale. Proprietarul cîinelui stă puțin mai spate. Poate că e același ca cel de data trecută.

După un scurt popas în Jardin des Tuileries, traversez pasarela Solférino către muzeul Orsay. O țigancă cu mersul grăbit se apleacă să ridice ceva de pe jos în fața unui cuplu de turiști americani. Alte trei țigănci stau pe o bancă și urmăresc atente modul de operare. Probabil că urmează un stagiu de pregătire. Ajuns de partea cealaltă a pasarelei, o altă țigancă face aceleași manevre. Sînt peste tot.
E începutul lui februarie, sezonul turistic încă nu a început. Pregăririle surpriză sînt in toi. 
Paris - noul Eldorado.

“I walk down the street.
There is a deep hole in the sidewalk
I fall in.
I am lost... I am helpless.
It isn't my fault.
It takes forever to find a way out.

I walk down the same street.
There is a deep hole in the sidewalk.
I pretend I don't see it.
I fall in again.
I can't believe I am in the same place.
But, it isn't my fault.
It still takes me a long time to get out.

I walk down the same street. 
There is a deep hole in the sidewalk.
I see it is there.
I still fall in. It's a habit.
My eyes are open.
I know where I am.
It is my fault. I get out immediately.

walk down the same street. 
There is a deep hole in the sidewalk.
I walk around it.

I walk down another street.” 

Portia Nelson, There's a Hole in My Sidewalk : The Romance of Self-Discovery

Data viitoare voi merge pe o altă stradă. 
O stradă fără gropi, fără mizerii umane pe jos, o stradă care să nu îmi stîrnească procese de conștiință și de auto-cunoaștere dureroase.
 

7 comentarii:

  1. Asta se intampla intr-o Europa slaba, imbatranita, cu o politie ineficienta. In Am de N nu se sta la discutii cu astfel de infractori, politia este foarte ferma.

    Nu era treaba ta sa te opui activ, dar e neplacut sa asisti, agree. E unul dintre motivele ptr care nu imi plac orasele mari ca destinatii de vacanta in Europa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dupa ce am plecat cu coada intre picioare de la locul faptei, chiar ma gindeam ca o sa scriu un e-mail politiei din arondismentul respectiv ca sa semnalez modul de operare al acestei retele. Ma gindeam ca e minimul pe care il pot face avind in vedere spiritul meu civic atrofiat. Nu am facut-o si au trecut deja 3 saptamini de atunci.
      Ma gindesc ca intr-o societate cu un spirit civic dezvoltat, munca politiei este mai usoara. Aceeasi scena daca ar fi avut loc in unul din statele scandinave, lucrurile ar fi stat altfel.
      Politia americana si toate celelalte institutii de aparare americane dau impresia unor colosi, unor consumatori uriasi de resurse care concentreaza in miinile lor o cantitate enorma de putere si control. Cu siguranta sint mai dotati si au niste proceduri mult mai precise, marca inregistrata americana, ceea ce ii face mai eficienti. Personal, nu cred ca acest model se potriveste stilului de viata european.
      Ceea ce m-a durut a fost ineficienta mea, lasitatea de a face primul pas inainte, atitudinea apatica si resemnata in fata acestei escrocherii.Si asta pentru ca asa am fost educat. Ar fi trebuit sa fac primul pas si cine stie, poate chiar as fi vorbit romaneste cu vlajganul acela:)
      Sint de acord ca aglomeratiile urbane nu sint destinatii de vacanta decit pentru cei care vor sa isi adauge nume sonore pe lista de cuceriri turistice. Turismul autentic trebuie cautat in alta parte, cit mai departe de civilizatie, fie ea americana sau europeana.
      Iar odata gasit, nu trebuie dezvaluit pentru nimic in lume :)

      Ștergere
  2. Lasitatea ta e sanatoasa. Ai acasa o familie ce te asteapta. Nu uita de cazuri cand unii au murit pentru ca au intervenit intre doi si ironic cei care se certau s-au impacat. Tu nu ai pistol, cutit si smecherie de golan. Asa ca poti fi victima, si sigur ala nu era singurel. E politia care trebuie sa faca ceva si care freaca duda si pe acolo. Sunt sigur ca stiu si ca pot face un flagrant dar nu se obosesc. Ce poti face tu este sa povestesti pe scurt aceasta escrocherie pe internet in limba engleza si franceza ca sa se fereasca si altii. Si in final poti sa trimiti si o sesizare la politie ca exista si asa ceva, dar ma indoiesc ca nu stiu.

    Ce povestesti tu din copilarie era o lupta mai dreapta, dar la varsta noastra nu mai este asa ceva.

    In 2009 in Brasov un om nevinovat a fost impuscat ca l-a alergat pe unul care avea pistol. A fost jaful acela armat la o casa de schimb valutar. Deci saracu a murit ca a incercat sa recupereze banii unui valutist, un valutist poate om onest sau poate un mic tepar... dar merita?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lasitatea a fost efectul, cauza a fost evident frica. Mi-a fost frica sa intervin chiar daca nu s-a aratat in niciun moment agresiv ci doar lingusitor si viclean. Viclenia asta e cea care mi-a dat semnalul de alarma, tiganii din satul in care am crescut erau vicleni. Te lasau in pace o perioada, se prefaceau ca nu au nici o treaba cu tine si iti sareau la git imediat cum lasai garda jos. Mi-a fost frica de faptul ca o sa ma urmareasca dupa.

      Frica este un sentiment cit se poate de sanatos, ceea ce ramine este un mic proces de constiinta care in timp se va estompa.
      Omul acela nevinovat si neinfricat a platit cu viata dorinta instinctiva de a face dreptate.Nu, nu merita! Viata unui om valoreaza infinit mai mult!
      In fata unui astfel de act curajos si a unui astfel de sfirsit tragic, patania mea este o dramoleta derizorie.

      Ștergere
    2. I'm back. Da, tiganu are scoala vietii. O da la pace cu tine si iti intinde mana si cu cealalta te pune la pamant. Tre' vigilenta si simtul realitatii. Asa ca mai vino prin Romanica. Oricum si mie mi se intampla sa ma loveasca cam de fiecare data aceasta dorinta de a face dreptate. Deci nu esti singur. Si ai sesizat foarte bine mica lacomie care incheie targul.

      Ștergere
  3. Trăim într-o lume care, părerea mea, nu este foarte mult schimbată ca fond-nu ca formă- de perioada evului mediu. Tot timpul vor exista excroci și oameni păcăliți. Este salutar sentimentul tău și dorința ta de a fi de ajutor. Este deplorabil însă că societatea nu ne permite să fim de ajutor. Domnul Mihai, comentatorul de mai sus, are dreptate. Nu trebuie să fii tu acela care atenționează, trebuie să existe poliție care să facă asta. Poliția este plătită din banii cetățenilor tocmai să se expună pericolelor-fiind antrenați pentru asta-ca să-i apere și să-i protejeze. Faptul că acel vlăjgan se afla acolo era pentru că i s-a permis. Că doar nu opera pentru prima dată fix sub ochii tăi. Îmi pare rău și pentru acea femeie, dar nah! Ce este mai trist este că în România acest tip de excrocherie a apărut prin anii 95-96. Știu asta fiindcă mie mi s-a întâmplat să fiu abordată așa, eram studentă în vremea aceea și desigur îngrozitor de săracă, așa că bani ioc! :D Iar tipul care voia să-mi vândă inelul „găsit” mirosea puternic a băutură și a vomă, repulsia simțită m-a făcut să o zbughesc la fugă fără să mă uit înapoi. Și deci cum spuneam, este trist că asemenea tip de excrocherie funcționează de atâta timp și se știe despre ea, public, abia acum.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tiganii au exportat aceasta metoda in Franta. Vechea metoda de a fura direct din buzunare nu mai era rentabila, sau oricum, era prea riscanta. Au revenit la traditiile lor ancestrale de a vinde aur tiganesc.
      Am gasit multe referinte pe internet legate de acest mod de operare in Franta, cea mai veche marturie pe care am gasit-o dateaza din 2002. Eu am aflat acum de acest mod de operare. Tirgul asta e cu doua taisuri, victima care consimte sa cumpere inelul pe un pret de nimic nu face decit sa cada prada propriei lacomii. Un om integru moral nu poate accepta tirgul asta, nu doar din suspiciunea de inselaciune cit si din dorinta de a fi corect si de a nu profita de aparenta naivitate a sarlatanului.

      Ștergere