Viața văzută dintr-un copac

Imi plac copacii.

Ultima oară cînd m-am suit într-un copac a fost anul trecut la începutul lui octombrie.

Ne plimbam cu bicicleta și am hotărît să ne oprim lîngă o livadă neîngrădită, pe valea Meusei, la cîțiva km de Dinant. Am privit puțin copacii din livadă și atunci l-am văzut.

A fost dragoste la prima vedere.

Era un măr tînăr, cam la vreo zece ani, cu crengi destul de subțiri și foarte dese.

M-am suit imediat și am cules niște mere roșii, mici, foarte dulci, cu coaja pătată. Suitul acesta imediat a durat cîteva minute bune și atunci am realizat pentru a zecea oară în anul respectiv că nu mai sunt la prima tinerețe. Am făcut aceleași mișcări pe care le făceam în copilărie, în aceeași ordine, doar că de data asta a durat mult mai mult.

Suitul în copaci este ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată. Suitul în copaci după o greutate înaintată este ca mersul pe o bicicletă cu ambele cauciucuri sparte.
Odată ajuns în copac m-am trezit încercuit din toate părțile de crengi și de frunze care îmi intrau în ochi și urechi. Volumul pe care îl dezlocuisem prin cățărarea mea acolo era de 3 ori mai mare decît în copilărie iar legea lui Arhimede era nemiloasă cu fundul meu, știut fiind că un corp grăsuț cocoțat într-un copac subțire este împins de crengi ascuțite, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului dezlocuit.
Norocul meu a fost că anvergura mîinilor crescuse și ea oarecum proporțional cu diametrul burții astfel încît culesul merelor a făcut chinul mai ușor suportabil.

Pentru a mă coborî am folosit un stil nou, adaptat greutății, strîngînd puternic în brațe trunchiul copacului și apoi lăsîndu-mă să mă scurg inerțial pînă la o înălțime de 35 de cm care nu îmi mai punea în pericol glezna fină.

Și atunci, țuști, am sărit.

Merele acelea roșii, mici, cărnoase, cu coaja pătată, cu un ușor gust de praf fin, rafinat, au fost cele mai bune mere pe care le-am mîncat în ultimii ani.

Suitul în copaci a fost pentru mult timp activitatea mea preferată. Copacul preferat era corcodușul din fața casei bunicilor în care mă suiam din 6-7 mișcări și care îmi permitea apoi să ajung pe acoperișul casei.

Odată ajuns pe acoperiș puteam să privesc în liniște lumea care mi se așternea la picioare.

Frunzișul des al corcodușului mă ferea de privirea lumii și puteam să observ cum trec pe drum oamenii de dincolo de gard, puteam să observ vecina de vis-a-vis care lua apă de la fîntîna noastră și puteam vedea cîinile alb, mare și blănos al vecinei de dincolo de pîrîu care era alintat cu Ursu.

Atunci cînd eram descoperit și eram întrebat - Da ci cauți acolo pi acoperiș măi băieti?, răspundeam încurcat și foarte original -Mănînc corcoduși.

Cînd nu eram ascuns în corcoduș sau pe acoperișul casei puteam fi ușor de găsit în agudul din ogradă. Toate crengile care dădeau spre casă fuseseră tăiate pentru a înlesni accesul căruței și a trăsurii, astfel încît agudul era aproape în totalitate descoperit și deci nu-mi oferea intimitatea corcodușului. În agud mă suiam îndeosebi atunci cînd îmi era poftă de agude sau cînd voiam să văd mai de îndeaproape bătăile din fața căminului cultural, bătăi organizate cu ocazia balurilor din sat.

Foarte rar mă suiam în nucul de lîngă fîntînă pentru că nucul are o scoarță foarte alunecoasă care reține foarte bine umezeala și în plus ramurile principale sunt dispuse la distanțe mari ceea ce face cățărarea dificilă.

În grădina din spatele casei se afla un nuc bătrîn în care m-am suit doar de cîteva ori. De acel nuc îmi era frică. Cred că a fost singurul copac de care mi-a fost frică.

Atunci cînd terminam treaba de făcut și nu era nimeni în drum cu care să mă joc, mă suiam în copaci și priveam cum trece timpul. Si odata cu el, oamenii.

Ani la rîndul la bunici am mîncat doar corcodușe, agude și nuci.
Mi-aș fi dorit atît de mult să fi avut un cireș, un măr și un păr, așa cum aveau ceilalți copii de la țară.

Din cauza asta, atunci cînd mergeam la ceilalți bunici, nici nu apucam să mă schimb în hainele de joacă că mă și suiam în părul cu pere de vară și nu mă coboram de acolo pînă cînd nu mă durea burta suficient de tare încît să iau drumul lanului de porumb din imediata apropiere.
Deși și aici aveam un agud, niciodată nu am avut poftă să gust din ele. Mîncasem prea multe dincolo.

Viața văzută cu detașare dintr-un copac are alt ritm.
Aflat în copac, timpul curge foarte greu, sunt momente în care nu se întîmplă nimic cu zecile de minute.

Atunci cînd bate vîntul nici nu auzi ce spun oamenii, vîjîitul frunzelor e prea puternic. Ii vezi că își vorbesc, că gesticulează, că pleacă grăbiți în treburile lor, că sunt mereu în căutarea timpului pierdut.

In timp ce tu, cocoțat în copac, ești mereu în căutarea timpului de pierdut.

Odată dat jos din copac, revenit cu picioarele pe pămînt, primul lucru pe care îl resimți este greutatea timpului pierdut acolo sus.

Viața văzută dintr-un copac

Fiind aflați în căutarea timpului de pierdut, bascheții supraexpuși de mai sus i-am găsit într-un copac din parcul Vallée de la Pétrusse, Luxembourg.
Nu știu cum se numește copacul, eu știu doar denumirile copacilor în care m-am suit.

Viața văzută dintr-un copac de către acești bascheți trebuie să fie una foarte amară.
Pentru că nu știu dacă vor apuca vreodată să recupereze tot drumul pe care nu l-au mers.

Imi plac copacii.