Obiecte de vînzare și obiecte de fotografiere

Am întîlnit acest cuplu de porțelan al anilor 1920 la un mic tîrg de vechituri din Brugge.
Probabil aveau prins de gît certificatul de autenticitate. Pe eticheta ei se putea citi "Scultura di G. Armani", ceea ce "confirma" faptul că era un obiect vechi, veritabil.

Cuplu de vînzare

Mi-a plăcut cum o sorbea din priviri, strîngîndu-i fin mîna stîngă. Din unghiul din care i-am fotografiat ea părea a avea privirea ușor distrasă, însă faptul că avea corpul puțin înclinat spre el părea să sugereze complicitatea care era pe cale să se nască între cei doi.

Mîna ei dreaptă strîngînd blana din jurul gîtului în loc să-i răspundă prin a-i strînge la rîndu-i mîna trăda incertitudine și vulnerabilitate.

Sau poate că era prima lor seară împreună și prima oară cînd o atingea și infuzia de emoții a făcut-o să ducă instinctiv mîna în dreptul pieptului.
Da, asta trebuie să fi fost.

Oricare ar fi fost povestea celor doi, faptul că aveau atîrnate de gît cele două etichete spulbera atmosfera specială de cuplu proaspăt îndrăgostit.

Expus ostentativ, inestetic, certificatul de autenticitate părea a avea efect contrar, transformînd sculptura într-un bibelou numai bun de expus în sufragerie, deasupra televizorului.

Analizînd practic situația, tîrgul era unul cu obiecte de vînzare și nu de fotografiere.

Cu puțin timp în urmă mă lovisem de polemica asta într-o ceainărie în care m-am apucat să fotografiez ca turistul, indiscret, colecția de ceainice expuse pe un raft, moment în care am fost apostrofat de vînzător că obiectele sunt de vînzare și nu de fotografiat.
Am încercat să mă explic și am ieșit șifonat cu aparatul între picioare, roșu la față, așa cum îmi e obiceiul în astfel de momente delicate.

Cîteva străzi mai departe, pe o alee lăturalnică mai puțin populată de turiști indiscreți, am descoperit o bicicletă vintage.

Bicicletă de fotografiat

Nu avea certificat de autenticitate agățat de ghidon, dar avea în schimb un lanț veritabil prins de axul ghidonului. Asta pentru a arăta cît se poate de clar că bicicleta nu era de vînzare, ci era doar de fotografiat.

Bicicleta era pusă strategic acolo pentru că la doar cîțiva metri mai jos era un magazin de antichități.

Mai intrasem de cîteva ori acolo și cu alte ocazii și atmosfera era cu totul alta față de tîrgul de vechituri. Pe măsura prețurilor obiectelor expuse.

In acel magazin nu am îndraznit să mă ating de aparat. Sobrietatea locului, bunul gust și grija cu care erau aranjate obiectele te făceau să crezi că pentru a lua o fotografie trebuie să plătești la casă.
Certificatele de autenticitate ale obiectelor păreau a fi date de aura creată în jurul lor, de lumina difuză, caldă și gălbuie, de bîrnele de lemn care ieșeau din tavan, de treptele din lemn care dădeau înspre pod și de solicitudinea proprietarei.


Am cumpărat de acolo o mașină vintage, de tablă și am făcut puțină conversație cu proprietara. Voia să știe dacă suntem din Rusia, așă că i-am explicat din ce parte a Rusiei suntem. Apoi ne-a întrebat dacă românii obișnuiesc să călătorească, ea nevăzînd mulți români trecîndu-i pragul.
Oarecum încurcat i-am răspuns sincer că românii preferă orașele mai mari, Paris, Viena, Londra etc.

Am plecat împăcați cu gîndul că am făcut alegerea bună în materie de obiect cumpărat, și chiar dacă răspunsul dat nu a fost unul diplomat, ceva îmi spune că este unul corect. Si asta deși de fiecare dată cînd am fost, am întîlnit români la Brugge.

Data viitoare vom cumpăra de acolo o pereche de mănuși de box din piele care atîrnau de bîrnele din tavan. Aveau o piele atît de fină încît trebuie să facă lovitura primită o simplă atingere catifelată. Le vom folosi negreșit pentru rezolvarea pe cale catifelată a diferențelor de opinii.

Fie că sunt de vînzare sau doar de fotografiat, fiecare obiect își are povestea lui.
Povestea obiectului pare să primească ceva din personalitatea proprietarului.
Certificatul de autenticitate al obiectului ar trebui să conțină certificatul de personalitate al vînzătorului.