Noptea luminilor - metamorfoza unui oraș pustiu

Maubeuge este genul de oraș în care se întîmplă ceva doar o singură dată pe an. Anul acesta s-a întîmplat în perioada 30 Mai - 3 Iunie și a fost vorba, ca de fiecare dată de altfel, de festivalul Les Folies.

In cadrul festivalului au avut loc parade, concerte, spectacole în aer liber  și s-au amenajat cîteva parcuri tematice, toate reunite în jurul unui element central - lumina, de unde și numele festivalului din acest an - Nuits des lumières.

Punctul culminant al festivalului l-a constituit o proiecție de lumini pe clădirea Porte de Mons, urmată apoi de un foc de artificii.

Această clădire este clasată monument istoric și este una dintre puținele care au supraviețuit incendiilor devastatoare din al doilea Război Mondial ce au distrus aproape în totalitate centrul vechi, lăsînd în urmă un oraș schilodit, fără repere și fără conținut.

Proverbul "cine nu are bătrîni, să-și cumpere", aplicat unui oraș, devine simplu, "cine nu are un centru istoric, să-și facă". Un oraș fără centru istoric este un oraș al nimănui.

Istoria orașului de altădată se ascunde acum între zidurile de apărare ale sistemului de fortificații realizat de marele arhitect Vauban la sfîrșitul sec. al XVII-lea.

In spatele acestor fortificații  se află clădirea Porte de Mons, parte integrantă a sistemului de apărare, ea însăși datînd din aceeași perioadă.

Piața din fața acestei clădiri poartă numele ilustrului său arhitect și este locul în care se desfășoară majoritatea evenimentelor importante ale orașului. 

Deși orasul nu are un centru propriu-zis, Piața Vauban poate fi considerată piața centrală a orașului. Cu o istorie îngropată între zidurile unor fortificații impunătoare, mărturie a atacurilor continue la care a fost supus, aflat mereu pe scenele de luptă de la granița de Nord a Franței,  Maubeuge a fost adesea un oraș de sacrificiu.

Acum este un oraș lipsit de farmec și lipsit de viață, fără puls, dovadă fiind piața care este mai mereu pustie.

Porte de Mons. Piata Vauban. Pustiu.

Francezii, politicoși cum le este felul, mai în glumă, mai în serios, spun despre Maubeuge că este un oraș liniștit.
Preiau acest discurs politicos și îl traduc liniștit mai departe. Pe românește, Maubeuge este un oraș pustiu.

Festivalul Les Folies este deci singura dată pe an cînd orașul se animă, începe să vibreze și să-și recapete pulsul.
Este momentul în care piețele și străzile orașului prind viată, sunet și culoare. Este momentul în care se pot vedea mai mult de 5 oameni pe același trotuar sau la aceeași terasă.

Mi-a plăcut în mod deosebit proiecția de lumini care a metamorfozat clădirea Porte de Mons în diverse forme, transformîndu-se în final într-o poartă simbolică spre viitor.

Les Folies - Nuits des lumières

Casa desenelor animate

Casă tetrisificată

Poartă în flăcări

Casa groazei

Ploaie de artificii

 Focul  a asediat din nou Porte de Mons, de data aceasta fiind doar un foc de artificii și nu focul incendiator din 1940 ale căror urmări se mai văd încă pe străzile și piețele pustiite ale orașului.

 Porte de Mons sub asediul unui foc continuu. De artificii.

Focul este un element regenerator și poate că orașul va reuși să renască din propia cenușă. Viitorul lui sunt tinerii care aleg să rămînă aici.

Noi nu am făcut încă o alegere definitivă și continuăm să privim în fiecare zi Porte de Mons, Piața Vauban, Pustiul, Liniștea.

Metamorfoze artistice într-un combinat de fibre sintetice

Nu am văzut nicăieri un afiș prin care era interzisă intrarea copiilor sub 10 ani, așa că am intrat pe ușile Muzeului Mațional de Artă Modernă din Centrul Pompidou cam în același fel în care am intrat în clasa a 3-a pe porțile vechiului "Combinat de fibre sintetice de la Săvinești", cel mai mare din România acelor vremuri și unul din cele mai mari din Europa.

Din punct de vedere arhitectonic, Centrul Pompidou și Combinatul de la Săvinești se aseamănă destul de mult, cu un mic plus pentru construcția pariziană datorită culorilor mai vii în care au fost vopsite țevile și conductele.

Combinatul de arte plastice Georges Pompidou

Privit din exterior, Centrul Pompidou mi se pare revoluționar de inestetic, nu are un început, ci are zeci de începuturi, nu are o linie dominantă, ci are sute de linii divergente, nu are un sfîrșit, ci are zeci de sfîrșituri.
Pe românește, nu are nici un Dumnezeu.

Materialele folosite și mai ales formele tubulare de la exterior îl fac foarte greu de îngrijit și murdăria instalațiilor este foarte vizibilă, contribuind la aspectul inestetic. In plus, conductele "decorative" din spatele și din celelalte două laturi ale construcției împiedică lumina naturală să intre în interior.
Fațada clădirii este din sticlă, este mai curată, nu este străbătută de nici o conductă petrolieră și este locul prin care lumina pătrunde în clădire, în liniște.

La intrare mă așteptam să fim întîmpinați de niște tovarăși muncitori în halat și cu cască de protecție în cap și imediat după validarea biletului să ni se citească regulile de protecția muncii în incinta uzinei de artă, pentru ca apoi să semnăm de luare la cunoștință și să privim pe proprie răspundere obiectele de artă.
Nimic din toate astea.

Pe cît este de postmodernist pe dinafară, pe atît de spațios, calm, primitor, curat și renascentist este pe dinăuntru.
Documentîndu-mă, am aflat că acesta a fost criteriul pragmatic după care a fost proiectată clădirea. Toate instalațiile au fost montate afară pentru a maximiza spațiul interior util.

Un fel de - come in and find out, à la français.

Am început vizita cu expoziția de artă contemporană, lăsînd-o pe cea de artă modernă pentru final. Fiind încăpățînat, am refuzat să iau ghidul audio, în fond era vorba "doar" despre artă, ce putea fi atît de greu de înțeles pentru un inginer.
După o oră jumătate de rătăciri printre numeroasele obiecte de artă, tablouri, schițe, fotografii, machete și OAN-uri (obiecte artistice neidentificabile) a trebuit să mă așez pe un scaun și să mă reculeg.
Mi-am dat seama că sunt contemporan cu mulți artiști pe care nu îi pot înțelege și pe care poate nu o să-i înțeleg niciodată.

O mare parte din vină îmi aparține.
Nu am avut bunăvoința să iau ghidul audio, nu am avut răbdarea să privesc atent, eram obosit și îmi simțeam fața transpirată, ajunsesem tîrziu și era sfîrșitul programului, culoarele interminabile erau pline de încăperi ce formau un labirint de expoziții în care pierdeam adesea șirul vizitei.
Eram dezorientat.
Nu am fost pregătit pentru această vizită, nu eram bine antrenat.

În fața obiectelor de artă, pentru că nu pot să le numesc opere de artă, eram exact copilul din clasa a 3-a care era obligat să viziteze cu clasa "Combinatul de fibre sintetice de la Săvinești" și să privească toate mașinăriile acelea urît mirositoare cu multe piese în mișcare care făceau un zgomot asurzitor.
Acest lucru ar fi fost ușor de suportat dacă nu ar fi existat și calvarul de a înțelege întregul proces tehnologic care trebuia apoi explicat într-o compunere a doua zi la școală.
Din acea vizită singurul lucru pe care mi-l amintesc este că odată ajunși la un nivel mai înalt am putut să ne uităm cu toții pe fereastră și de acolo nu mai eram înconjurați de celelalte clădiri, una mai înaltă și mai întortocheată decît alta, de acolo puteam vedea în zare și puteam vedea cum pădurea începe să prindă formă și griul începe să devină verde.

Își zice mintea mea în gîndul ei că drama existențială a unor artiști contemporani trebuie să fie aceea că manierismul, renascentismul, impresionismul, expresionismul si alte ism-uri asemenea au fost deja inventate.
Nevoia de a găsi forme de exprimare originale, inovatoare îi împinge poate să adopte stiluri și metode care nu li se potrivesc, să creeze forme în care nu cred și care nu îi reprezintă și în care nu se regăsesc.
Ce este cert este că într-o mare parte din lucrările văzute nu am crezut, nu m-au reprezentat, nu m-am regăsit în ele, nu m-au mișcat și nu m-au metamorfozat.

In fața multor lucrări întrebarea care îmi venea în cap era :
- Cine nu a înțeles să ridice mîna sus !

Ar fi trebuit ca măcar pentru o singură dată să ridic eu primul mîna dreaptă în sus și să aștept ca unul din paznicii acelor lucrări să mă privească și apoi să-i spun :
- Nu vă supărați dar eu nu am înțeles, puteți să-mi mai repetați o dată ce a vrut să spună artistul?

Mi-au atras atenția cîteva lucrări printre care și cea a lui Yaacov Agam - Metamorfoză dublă III, o lucrare în ulei pe o suprafață de aluminiu tridimensională, ale cărei texturi se metamorfozau în funcție de unghiul din care priveai.
Mi-a plăcut jocul de culori, jocul de perspective și simplitatea ideii și a execuției.

Curcubeu orizontal

Curcubeu vertical

Nu cunosc autorul lucrării de mai jos, dar pentru că totul trebuie să poarte un nume am botezat lucrarea "Loc de joacă în pădurea de corali", de A.A. (Artist Anonim)

A.A. - Loc de joacă în pădurea de corali

La ea mi-a plăcut jocul de lumini și umbre, mi-a plăcut senzația de liniște și încîntare odată intrat în jocul pădurii de corali.

Un etaj mai sus mă aștepta expoziția de artă modernă, dar în difuzoare se auzea o voce suavă care își începea monologul cu eternul "- Madam-ze-musiu..." și continua, în cel mai delicat stil franțuzesc, cu sugestia aproape subliminală de a pleca :
.....vă rugăm să luați în considerare închiderea programului în cîteva minute.

Am luat în considerare acest aspect și am plecat gîndindu-mă că oricum nu eram pregătit nici pentru metamorfoza artistică de la etajul următor, modernist.