Credeam că fericirea absolută înseamnă să ai mult timp liber, să stai tolănit în iarbă la umbra unui copac și să nu faci absolut nimic cît e duminica de lungă. Apoi am început să citesc cartea lui Frédéric Lenoir "Du bonheur un voyage philosophique" și am constatat că lucrurile nu sînt atît de simple.
Si pe bună dreptate, pentru că după vreo două ore jumătate de fericire absolută am început să mă foiesc de pe o parte pe alta. Nu mai aveam stare, îmi amorțiseră mîinile, picioarele și gîndurile iar furnicile din mușuroiul lîngă care nimerisem începuseră să îmi dea tîrcoale, semn că prezența mea interfera profund cu fericirea lor.
Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, singura zi în care puteam să stau liniștit era duminica. In toate celelalte zile mereu era ceva de făcut pe lîngă casa bunicilor. La țară mereu era ceva de făcut și asta mă scotea din sărite.
De atunci cred că am început să apreciez liniștea unei zile în care nu trebuie să faci nimic. Duminica, dacă nu se strîngeau băieții să joace fotbal în bahna mare, mă urcam pe vîrful dealului și de acolo puteam vedea de o parte satul iar de cealaltă bahna. Bahna era un loc destul de mlăștinos, înconjurat de dealuri din trei părți, cu rogoz care îmi ajungea pînă la brîu, dar care avea un platou cu iarbă unde puteam să jucăm fotbal dacă nu ploua.
Imi plăcea la nebunie să stau acolo sus pe deal și să privesc în zare așteptînd să se adune băieții ca să jucăm fotbal. Deși era drum pietruit pînă la bahnă, de fiecare dată preferam să urc dealul și apoi să îl cobor, chiar dacă pentru a ajunge pe platou trebuia să o iau prin bălării pline cu rogoz care mă tăiau la picioare dacă eram în pantaloni scurți.
Cînd ajungeam pe la mijlocul dealului puteam să aud ecoul loviturilor în minge și strigătele băieților și atunci urcam în viteză dealul de parcă mi-ar fi crescut aripi de Pegas pe spate.
Sus pe deal și jos în bahnă eram fericit, o dată pe săptămîna, duminica, pentru că în restul zilelor mereu era ceva de făcut la cîmp sau pe lîngă casă.
Duminica trecută am pornit așadar cu o carte sub braț în căutarea fericirii de altadată și am urcat pe platoul de deasupra zidurilor de apărare ale fortăreții din Maubeuge.
Iarba necosită îmi ajungea pînă la genunchi și era atît de deasă că îmi venea să înot prin ea. Am plonjat în iarbă și am început să privesc orașul de acolo de sus.
Du bonheur - un voyage philosophique
Le bonheur est dans notre sensibilité
Privit de sus, orașul acesta în care străzile sînt mai mereu pustii chiar și la sfîrșitul săptămînii, are alt farmec. Privite de sus, toate lucrurile par mai frumoase, schimbarea de perspectivă aduce la suprafață forme și culori noi, coroanele arborilor dau impresia unor spații verzi mai mari, griul devine verde.
Privind de sus, înconjurați de verdeață, noi înșine ne metamorfozăm și devenim mai sensibili, mai receptivi, mai fericiți iar lucrul ăsta cu siguranță ne este scris în codul nostru genetic.
Demersul filozofic al autorului este o călătorie în timp în compania marilor înțelepți ai vremurilor, Bouddha, Platon, Epicur, Epictet, Spinoza, Schopenhauer și alții.
Citind-o, demersul meu psihologic a fost unul mult mai modest, călătoria filozofică în căutarea propriei mele fericiri fiind un prilej de a hoinări iar pe dealurile copilăriei și de a analiza și înțelege tot drumul pe care l-am urmat după ce am părăsit locurile natale și după ce am părăsit țara natală.
Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil pe care pînă și un inginer ca mine a putut să-l înțeleagă și în plus ține cont de ultimele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei.
Redau mai jos două citate din Schopenhauer, "Arta de a fi fericit - 50 de reguli de viață", care apar în cele două pagini pe care le-am surprins în fotografie.
"Notre bonheur dépend de ce que nous sommes, de notre individualité ..."
"Ce que quelqu'un possède pour soi, ce qui l'accompagne dans la solitude et que personne ne peut ni lui donner ni lui prendre, voilà qui est beaucoup plus essentiel que tout ce qu'il possède ou ce qu'il est aux yeux des autres"
Nu am terminat cartea pentru că furnicăturile pe care le simțeam în
mîini și picioare nu se datorau doar lipsei de mișcare ci în principal
nemulțumirii furnicilor cărora le încălcasem dreptul de a fi fericite,
tolănindu-mă în imediata apropiere a mușuroiului lor.
Voi reveni duminica aceasta acolo sus în iarbă ca să termin voiajul acesta filozofic. Nu știu care sînt cele 50 de reguli de viață pentru a fi fericit, dar știu că fericirea, prietenia, iubirea și altele asemenea, toate se cultivă.
Pe dealurile copilăriei mele se cultiva sfeclă de zahăr, cartofi și porumb și știu că nu poți avea roade bogate fără muncă și bătături în palmă de la prășit.
Pentru a fi fericiți pe drumurile maturității, oriunde ar fi ele, va trebui să învățăm să cultivăm prietenia, iubirea și bunătatea.
Vorba bunicii, care într-o pauză de prășit, găsea răgazul și înțelepciunea să-mi spună atunci cînd îmi povestea despre relațiile dintre oamenii din sat
-Mamî, ascultî la mini ci-ți spun, cini cultivî pretenii șî bunătati, fericiri culegi....așa spunia tata nieu, bunicu din sus, Dumniezău sî-l ierti.
