Mergeam grabit catre ambasada din Paris cu rucsacul plin de acte si mintea ocupata cu tot felul de griji.
Ma pregatesc sa trec o straduta de pe linga podul Alma si astept
linistit la semafor. La un moment dat vad cu coada ochiului pe cineva in
spatele meu ca se apleaca si ridica ceva de pe jos. Pentru o fractiune
de secunda am crezut ca a gasit o moneda, dar respectivul mai face doi
pasi si cind ajunge in dreptul meu imi arata cu o mina foarte mirata o
"frumusete" de ghiul aurit urias.
- Bravo, bien vu! ii zic pe un ton prietenesc, politicos-frantuzesc,
dar in gindul meu ma gindeam... fir-ai al dracu' de maimutoi urit, nu
puteam sa fiu eu maimutoiul care sa il fi gasit primul.
Individul se uita la ghiul insistent si apoi imi spune imediat:
- C'est gravé, aratindu-mi cu degetul o gravura indescifrabila.
- Ah oui, quelle chance monsieur, spunindu-mi drept completare, Ia uite ma maimutoiul, mai e si din aur veritabil.
Toata conversatia asta nu cred sa fi durat mai mult de 20-30 secunde,
dupa care m-am indreptat cu privirea spre semafor sa imi vad de drum.
Nu imi place sa stau de vorba cu strainii.O meteahna mai veche de a mea din copilarie - Ai grija sa nu vorbesti cu strainii pe strada si daca te intreaba ceva sa le spui ca nu stii si sa iti vezi de treaba ta!
Dau sa traversez strada sa imi vad de treaba mea si vad ca tipul imi intinde mina in care
tinea ghiulul si incearca sa imi comunice prin semne ca vrea sa mi-l
dea. Ii spun ca "No, merci monsieur" dar vad ca insista fara sa adauge niciun
cuvint.
- Oare vrea sa mi-l faca cadou? Asta e nebun?
Parca era un maimutoi care nu stia sa vorbeasca si care incerca sa imi dea o banana. Asa, ca de la maimutoi la maimutoi.
Atunci apuc sa-l cintaresc putin din priviri, ii observ geaca de
piele neagra cu capse, pantalonii negri, pantofii negri, subrezi si il
privesc in ochi. Avea tenul masliniu, ochi negri, era tras la fata, ceva
in trasaturile lui mi-l facea familiar.
Apuc sa mai dau inca un "No, merci" facind un mic gest de refuz cu mina si traversez.
- Cum dracu nu am vazut ditamai ghiulul mare cit o zi de post. Si mai
am si o impresie buna despre mine ca observ lucruri si ca am o vedere
buna. Daca dadeam cu piciorul de inel, cred ca m-as fi impiedicat si as
fi cazut in nas. Atit de mare era. Oare e posibil sa fi fost o ....
Ma iau repede cu alte ginduri care stateau la coada in minte si imi
spun ca abia astept sa ajung acasa sa ii povestesc lui M. ce cadou as fi
putut sa-i fac. L-as fi vindut si as fi putut cumpara zeci de kg de
macarons de ei.
La ambasada totul a mers foarte repede pentru ca nu s-a putut rezolva
nimic, asa ca am zis sa fac o plimbare pe Chanzélizé. De la ambasada ma
plimb putin prin parcul Champs de Mars, trec pe sub Turn, apoi
traversez de partea cealalata a Senei spre Trocadéro. Ma plimb
de-alungul Senei, ajung in Piata Alma, traversez podul Alma si imi
continui drumul pe malul Senei.
La un moment dat, un individ mic
de statura si indesat venind din sens opus se apleaca la doi metri in
fata mea si ridica un obiect de jos. Urmaresc involuntar cu privirea
miscarea miinii lui si vad cum ridica un obiect auriu si apoi il aud cum
exclama zgomotos spre mine -Musiu, ha ha ha!
Imi intorc capul si
ma uit la el si vad cum flutura un ghiul in aer. Acelasi model de ghiul. Nu spune nimic, doar
gesticuleaza. Acelasi tip de imbracaminte, geaca neagra cu capse,
pantaloni negri, nu apuc sa ii vad pantofii. Acelasi ten inchis la
culoare.
Zimbesc si imi vad de treaba mea.
E clar, pe viitor trebuie sa evit zona asta pariziana, pe aici umbla maimutoii cu ghiuluri de aur in coada.
Tot
restul drumului reiau fiecare cadru in parte, revad cele doua scenarii.
Pas cu pas. Ma gindesc ca am profilul perfect al unei victime si ca
barba neglijenta cu care incerc sa imi camuflez naivitatea nu are niciun
efect.
Abia astept sa ma maturizez. Asta e dorinta mea pentru urmatorii 10 (zece) ani.
Cred
ca maimutoii astia, la cite incercari de a insela fac in fiecare zi,
stiu sa citeasca anumite semne de feblete in privire, in miscari.
Oare isi aleg victimele aleatoriu, oare pe ce criterii se bazeaza in preselectia prazii? Oare ce anume din felul meu de a merge, din trasaturile mele i-au facut sa creada ca sint o victima potentiala?
Oare cum gindeste un escroc?
In acelasi timp, pentru ca aceasta stratagema sa functioneze trebuie ca victima sa poata insela la rindu-i. Tirgul e ca in schimbul inelului in aur masiv care ar trebui sa valoreze citeva sute bune de euro, victima sa fie de acord sa ii dea in schimb doar citeva zeci de euro, poate o suta. Ceea ce inseamna ca victima sa consimteasca la trocul inechitabil, sa fie partasa la actul de inselare, sa insele la rindu-i.
Pe scurt, vinatul sa devina vinator.
Daca ar fi avut o discutie civilizata i-as fi sugerat respectivului sa vinda inelul la un magazin specializat, ca tot s-a dezvoltat piata de vinzare a obiectelor din metale pretioase pe criza asta.
Am un profil de vinat dar nu si cel de vinator. Nu m-am incadrat in targetul lor.
Trebuie sa fie o meserie grea, nu cred ca e usor sa inseli un barbat si sa ii vinzi tinichele vopsite.
Macar au avut demnitatea sa incerce sa insele un barbat. Oare incearca aceeasi schema si cu femei, cu un inel pe masura lor?
Nu am nici o dovada ca ar fi fost romani, e evident si pentru un maimutoi ca nu erau francezi.Cel de-al doilea escroc a spus un singur cuvint si citeva onomatopee.
- Musiu, ha ha ha!
Personal
mi se pare ca pronuntia corecta a cuvintului Monsieur este una grea.
Transcrierea fonetica a pronuntiei cuvintului este /mə.sjø/. Nu este una
usoara. Un francez isi da seama ca esti strain
imediat dupa ce ai terminat de pronuntat Bonjour. Iar Bonjour e simplu
de dat. Simplu ca buna ziua.
Daca raminea doar la onomatopee, nu si-ar fi tradat originile est-europene atit de repede si ar fi putut stabili un prim contact cu clientul.
Pentru un moment mi-a fost mila de ei. Pentru ca i-am simtit romani? Tigani, dar totusi romani.
Interminabila polemica.
Ce ciudat, cit de slab tolerant sint.
Vorbind cu M. despre asta, mi-a spus ca a citit pe internet despre genul asta de scamatorii ieftine. Nu este o stire.
In
timp isi vor rafina metodele, se vor imbraca mai bine, vor pronunta
Bonjour si Monsieur cu un accent frantuzesc aproape perfect, vor face o
minima conversatie in franceza sau engleza cu clientii lor ca sa ii asigure de bunele lor intentii. In timp vor fi mai
convingatori si afacerea va deveni mai rentabila.
Aproape
de final, sfatos cum mi-e felul, va sfatuiesc sa va feriti de maimutoi.
Locul lor este dupa gratii, la gradina zoologica de escroci. Personal,
eu i-as trimite intr-un loc mult mai sinistru, mult mai subversiv.
La
munca.
Vorba aia, la munca, nu la intins mina si vindut tinichele gasite accidental prin buzunar.
Pe Chanzélizé, un barbat fara adapost tinea un ciine in brate.
Ciinele
era acoperit cu o patura si statea cuminte in bratele lui. Doua
pancarte si o cutie a milei completau scena. Drept decor, oameni grabiti
cu sacose pline de cumparaturi la reducere, defilind satisfacuti pe un bulevard celebru.
M-am gindit atunci
ca mi-ar fi placut sa il rog sa ii fac o fotografie si sa il platesc
pentru serviciul asta. Sa ii dau banii in mina si nu in cutia milei.
Pentru ca da, m-a emotionat si mi-a fost mila de ei. Omul si ciinele nu erau doar lipiti unul de celalalt, erau impreuna, se incalzeau unul de celalalt.
Dar eu nu fac lucruri din astea, ca eu nu vorbesc cu oamenii pe strada si nu fac fapte bune decit in gind.
Omul fara adapost tinea in brate un ciine stiind ca animalul este sansa lui de a nu fi ridicat.
Afectiunea om-ciine era insa una veritabila, nu am niciun dubiu asupra lucrului acesta. Complicitatea celor doi in fata legilor frantuzesti care interzic sa lasi un animal fara stapin nu ma intereseaza.
Oare oamenii astia au avut de ales cu adevarat vreodata in viata? Oare cite sanse de a alege li s-au acordat?
Diferenta
dintre escrocii venali de pe linga podul Alma care iti inseala privirea
si increderea si care vor sa te pacaleasca cu orice pret si escrocii sentimentali
care cersesc boem pe bulevard, e uriasa.
Primii incearca sa te insele ei insisi, ceilalti te seduc si te lasa sa te inseli singur.
Si
e ciudat ce nevoie avem uneori sa ne oprim din alergat si sa ne lasam
sedusi si inselati singuri de o imagine, de o ipostaza, de un gind, de citeva cuvinte pe o pancarta,
de un om si un ciine imbratisindu-se cu caldura in vazul lumii.
Aproape ca nu avem de ales.
Nu va lasati inselati, lasati-va sedusi si inselati-va singuri din cind in cind!
Povestea asta e prima care nu contine o imagine sau videoclip. Ar fi trebuit sa aiba o imagine sentimentalista cu un om si un ciine care se incalzesc unul de celalalt pe un bulevard cunoscut, dar nu am avut aparatul foto la mine. Curajul de a incadra o astfel de scena si de a declansa nu cred sa le am vreodata.
Ar fi putut fi prima mea fotografie.
Ma consolez cu ideea ca cele mai frumoase fotografii sint cele pe care nu le-am facut inca.
Cele mai frumoase fotografii sint cele pe care le purtam mereu in gind, imprimate pe suportul emotional al filmului amintirilor.
