Nu va lasati inselati, inselati-va singuri din cind in cind

Mergeam grabit catre ambasada din Paris cu rucsacul plin de acte si mintea ocupata cu tot felul de griji.

Ma pregatesc sa trec o straduta de pe linga podul Alma si astept linistit la semafor. La un moment dat vad cu coada ochiului pe cineva in spatele meu ca se apleaca si ridica ceva de pe jos. Pentru o fractiune de secunda am crezut ca a gasit o moneda, dar respectivul mai face doi pasi si cind ajunge in dreptul meu imi arata cu o mina foarte mirata o "frumusete" de ghiul aurit urias.

 - Bravo, bien vu! ii zic pe un ton prietenesc, politicos-frantuzesc, dar in gindul meu ma gindeam... fir-ai al dracu' de maimutoi urit, nu puteam sa fiu eu maimutoiul care sa il fi gasit primul.

Individul se uita la ghiul insistent si apoi imi spune imediat:

-  C'est gravé, aratindu-mi cu degetul o gravura indescifrabila.

 - Ah oui, quelle chance monsieur, spunindu-mi drept completare, Ia uite ma maimutoiul, mai e si din aur veritabil.

Toata conversatia asta nu cred sa fi durat mai mult de 20-30 secunde, dupa care m-am indreptat cu privirea spre semafor sa imi vad de drum. Nu imi place sa stau de vorba cu strainii.O meteahna mai veche de a mea din copilarie - Ai grija sa nu vorbesti cu strainii pe strada si daca te intreaba ceva sa le spui ca nu stii si sa iti vezi de treaba ta!

Dau sa traversez strada sa imi vad de treaba mea si vad ca tipul imi intinde mina in care tinea ghiulul si incearca sa imi comunice prin semne ca vrea sa mi-l dea. Ii spun ca "No, merci monsieur" dar vad ca insista fara sa adauge niciun cuvint.

- Oare vrea sa mi-l faca cadou? Asta e nebun?

Parca era un maimutoi care nu stia sa vorbeasca si care incerca sa imi dea o banana. Asa, ca de la maimutoi la maimutoi.

Atunci apuc sa-l cintaresc putin din priviri, ii observ geaca de piele neagra cu capse, pantalonii negri, pantofii negri, subrezi si il privesc in ochi. Avea tenul masliniu, ochi negri, era tras la fata, ceva in trasaturile lui mi-l facea familiar.

Apuc sa mai dau inca un "No, merci" facind un mic gest de refuz cu mina si traversez.

- Cum dracu nu am vazut ditamai ghiulul mare cit o zi de post. Si mai am si o impresie buna despre mine ca observ lucruri si ca am o vedere buna. Daca dadeam cu piciorul de inel, cred ca m-as fi impiedicat si as fi cazut in nas. Atit de mare era. Oare e posibil sa fi fost o ....

Ma iau repede cu alte ginduri care stateau la coada in minte si imi spun ca abia astept sa ajung acasa sa ii povestesc lui M. ce cadou as fi putut sa-i fac. L-as fi vindut si as fi putut cumpara zeci de kg de macarons de ei.

La ambasada totul a mers foarte repede pentru ca nu s-a putut rezolva nimic, asa ca am zis sa fac o plimbare pe Chanzélizé. De la ambasada ma plimb putin prin parcul Champs de Mars, trec pe sub Turn, apoi traversez de partea cealalata a Senei spre Trocadéro. Ma plimb de-alungul Senei, ajung in Piata Alma, traversez podul Alma si imi continui drumul pe malul Senei.

La un moment dat, un individ mic de statura si indesat venind din sens opus se apleaca la doi metri in fata mea si ridica un obiect de jos. Urmaresc involuntar cu privirea miscarea miinii lui si vad cum ridica un obiect auriu si apoi il aud cum exclama zgomotos spre mine -Musiu, ha ha ha!

Imi intorc capul si ma uit la el si vad cum flutura un ghiul in aer. Acelasi model de ghiul. Nu spune nimic, doar gesticuleaza. Acelasi tip de imbracaminte, geaca neagra cu capse, pantaloni negri, nu apuc sa ii vad pantofii. Acelasi ten inchis la culoare.

Zimbesc si imi vad de treaba mea.

E clar, pe viitor trebuie sa evit zona asta pariziana, pe aici umbla maimutoii cu ghiuluri de aur in coada.

Tot restul drumului reiau fiecare cadru in parte, revad cele doua scenarii. Pas cu pas. Ma gindesc ca am profilul perfect al unei victime si ca barba neglijenta cu care incerc sa imi camuflez naivitatea nu are niciun efect.

Abia astept sa ma maturizez. Asta e dorinta mea pentru urmatorii 10 (zece) ani.

Cred ca maimutoii astia, la cite incercari de a insela fac in fiecare zi, stiu sa citeasca anumite semne de feblete in privire, in miscari.

Oare isi aleg victimele aleatoriu, oare pe ce criterii se bazeaza in preselectia prazii? Oare ce anume din felul meu de a merge, din trasaturile mele i-au facut sa creada ca sint o victima potentiala?

Oare cum gindeste un escroc?
In acelasi timp, pentru ca aceasta stratagema sa functioneze trebuie ca victima sa poata insela la rindu-i. Tirgul e ca in schimbul inelului in aur masiv care ar trebui sa valoreze citeva sute bune de euro, victima sa fie de acord sa ii dea in schimb doar citeva zeci de euro, poate o suta. Ceea ce inseamna ca victima sa consimteasca la trocul inechitabil, sa fie partasa la actul de inselare, sa insele la rindu-i.
Pe scurt, vinatul sa devina vinator.
Daca ar fi avut o discutie civilizata i-as fi sugerat respectivului sa vinda inelul la un magazin specializat, ca tot s-a dezvoltat piata de vinzare a obiectelor din metale pretioase pe criza asta.
Am un profil de vinat dar nu si cel de vinator. Nu m-am incadrat in targetul lor.

Trebuie sa fie o meserie grea, nu cred ca e usor sa inseli un barbat si sa ii vinzi tinichele vopsite.

Macar au avut demnitatea sa incerce sa insele un barbat. Oare incearca aceeasi schema si cu femei, cu un inel pe masura lor?

Nu am nici o dovada ca ar fi fost romani, e evident si pentru un maimutoi ca nu erau francezi.Cel de-al doilea escroc a spus un singur cuvint si citeva onomatopee.

- Musiu, ha ha ha!

Personal mi se pare ca pronuntia corecta a cuvintului Monsieur este una grea. Transcrierea fonetica a pronuntiei cuvintului este /mə.sjø/. Nu este una usoara. Un francez isi da seama ca esti strain imediat dupa ce ai terminat de pronuntat Bonjour. Iar Bonjour e simplu de dat. Simplu ca buna ziua.
Daca raminea doar la onomatopee, nu si-ar fi tradat originile est-europene atit de repede si ar fi putut stabili un prim contact cu clientul.

Pentru un moment mi-a fost mila de ei. Pentru ca i-am simtit romani? Tigani, dar totusi romani.

Interminabila polemica.

Ce ciudat, cit de slab tolerant sint.

Vorbind cu M. despre asta, mi-a spus ca a citit pe internet despre genul asta de scamatorii ieftine. Nu este o stire.

In timp isi vor rafina metodele, se vor imbraca mai bine, vor pronunta Bonjour si Monsieur cu un accent frantuzesc aproape perfect, vor face o minima  conversatie in franceza sau engleza cu clientii lor ca sa ii asigure de bunele lor intentii. In timp vor fi mai convingatori si afacerea va deveni mai rentabila.

Aproape de final, sfatos cum mi-e felul, va sfatuiesc sa va feriti de maimutoi. Locul lor este dupa gratii, la gradina zoologica de escroci. Personal, eu i-as trimite intr-un loc mult mai sinistru, mult mai subversiv. 

La munca.

Vorba aia, la munca, nu la intins mina si vindut tinichele gasite accidental prin buzunar.

Pe Chanzélizé, un barbat fara adapost tinea un ciine in brate.

Ciinele era acoperit cu o patura si statea cuminte in bratele lui. Doua pancarte si o cutie a milei completau scena. Drept decor, oameni grabiti cu sacose pline de cumparaturi la reducere, defilind satisfacuti pe un bulevard celebru.

M-am gindit atunci ca mi-ar fi placut sa il rog sa ii fac o fotografie si sa il platesc pentru serviciul asta. Sa ii dau banii in mina si nu in cutia milei. Pentru ca da, m-a emotionat si mi-a fost mila de ei. Omul si ciinele nu erau doar lipiti unul de celalalt, erau impreuna, se incalzeau unul de celalalt.

Dar eu nu fac lucruri din astea, ca eu nu vorbesc cu oamenii pe strada si nu fac fapte bune decit in gind.
Omul fara adapost tinea in brate un ciine stiind ca animalul este sansa lui de a nu fi ridicat.
Afectiunea om-ciine era insa una veritabila, nu am niciun dubiu asupra lucrului acesta. Complicitatea celor doi in fata legilor frantuzesti care interzic sa lasi un animal fara stapin nu ma intereseaza.

Oare oamenii astia au avut de ales cu adevarat vreodata in viata? Oare cite sanse de a alege li s-au acordat?

Diferenta dintre escrocii venali de pe linga podul Alma care iti inseala privirea si increderea si care vor sa te pacaleasca cu orice pret si escrocii sentimentali care cersesc boem pe bulevard, e uriasa.

Primii incearca sa te insele ei insisi, ceilalti te seduc si te lasa sa te inseli singur.

Si e ciudat ce nevoie avem uneori sa ne oprim din alergat si sa ne lasam sedusi si inselati singuri de o imagine, de o ipostaza, de un gind, de citeva cuvinte pe o pancarta, de un om si un ciine imbratisindu-se cu caldura in vazul lumii.

Aproape ca nu avem de ales.

Nu va lasati inselati, lasati-va sedusi si inselati-va singuri din cind in cind!

Povestea asta e prima care nu contine o imagine sau videoclip. Ar fi trebuit sa aiba o imagine sentimentalista cu un om si un ciine care se incalzesc unul de celalalt pe un bulevard cunoscut, dar nu am avut aparatul foto la mine. Curajul de a incadra o astfel de scena si de a declansa nu cred sa le am vreodata.
Ar fi putut fi prima mea fotografie.

Ma consolez cu ideea ca cele mai frumoase fotografii sint cele pe care nu le-am facut inca.

Cele mai frumoase fotografii sint cele pe care le purtam mereu in gind, imprimate pe suportul emotional al filmului amintirilor.

Doar un Bonjour să-ți mai spun

- Bonjour.
- Monsieur, vous avez un petit accent est-européen.
 (bine că ești tu deștept, îmi zic, așa, ca pentru mine)

Nici "Bonjour" nu pot să dau fără să nu-mi dau de gol originile mele est-europene moldovene.

 Din momentul în care am intrat adormit pe ușa principală a spitalului și pînă cînd ies în fugă pe aceeași ușă, dau "Bonjour" în medie  cam de patruzeci și patru de ori pe zi. Cinci zile pe săptămînă.

Dau politicos "Bonjour" tuturor celor ce poartă halat alb sau verde sau tuturor celor ce plimbă țanțoș un dosar important pe culoar. Pînă cînd să ajung la birou și să îmi trag puțin sufletul și să îmi încarc bateriile de "Bonjour", deja am dat vreo șase-șapte bucăți. Iar ziua e lungă și nu a făcut decît să înceapă.

In timp, am învățat să dau Bonjour cu accent pe "r", sa vorrbesc grraseiat, frranțuzeste.

- Bonjourr.
- Monsieur, vous avez un petit accent...

Oricum, e puțin mai bine așa.

- Țrrr, sună telefonul ! Aici pînă și telefonul sună cu accent graseiat pe r.
- Service informatique, bonjour.
- Liviu, écoute, j'ai un problème avec l'imprimante...
(...merde, de unde știe cine sînt?!  îmi zic, tot asa, ca pentru mine)

Disperat, ca să-i păcălesc, atunci cînd sună telefonul nu mai spun decît - Oui.

- Trrr!
- Oui.
- Aah....c'est bien le service informatique?
- Ouui..
- Ecoutez, j'ai un problème avec l'imprimante...
- Ouuui...

Ultima oara cînd am fost la frizer, am fost forțat de împrejurare să deschid gura ca să explic că vreau un tuns simplu, repede și pierdut pe la spate. Și să nu care cumva să o apuce talentul artistic sauvage pe părul meu rar, că eu chem poliția.
Nimic mai complicat.

- Aah, vous avez un très joli accent anglais, monsieur... îmi spune politicoasă frizerița.

E incredibil cît de mult înseamnă o vorbă bună spusă cuiva aflat la ananghie. Dintr-o dată fața mea crispată și angoasată s-a luminat, sprîncenele mi s-au arcuit, colțurile gurii s-au îndepărtat unul de celălalt și în locul unde era înainte o privire speriată și o gură închisă ermetic, a apărut un chip vesel, aproape uman, pe care se scălda liniștit un..zîmbet laaarg.

- Est-ce que vous pouvez répéter s'il vous plait?
- Oui, donc je disais que je vais couper un petit peu ici et après...
- Non, non, non...avant ça..

I-am lăsat 4 euro bacșis ca un mare patron ce sînt și am plecat de acolo sărind în sus de bucurie de pe un picior pe altul. In România de 4 euro mă tund și îmi mai rămîne rest și de doi covrigi calzi. Dar no, frizura franțuzească cu cheltuială se ține.
La vie est belle avec un petit accent anglais.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, doamna profesoară de franceză I. din școala generală Nr. 3 îmi spunea Liviuț atunci cînd era în toane bune.

- Liviuț, qu'est-ce que t'as préparé pour aujourd'hui?
- Pour aujourd'hui j'ai préparé la leçon proprement_dite.
- Quelle est la leçon proprement_dite?
- La leçon proprement_dite est...

Lecția propriu-zisă de limba franceză

Proprement_dite acesta era de fapt un singur cuvînt, era ca un fel de Bonjour. Il spuneam fără să stau prea mult pe gînduri, fără să îmi pun întrebări și nici nu cred că știam să-l scriu corect.

Alintat cu Liviuț...ora de franceză, una din orele "cele mai interminabile" din toată școala generală, curgea repede ca Bistrița cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul.
I-am urît întotdeauna pe profesorii care îmi spuneau Vacàriu, cu accent pe a doua silabă, că cică așa era corect, academic, deontologic și educativ. Eu nu vroiam să mă cheme așa cum era deontologic, eu vroiam să mă cheme așa cum mă chema mama acasă atunci cînd începea Dallas-ul.
Ciudat, nu am știut niciodată care era numele ei mic.
Profesorii din scoala generala nu aveau prenume și doar cei mai buni dintre noi aveau prenume. Cei ca mine, care îngroșau rîndurile mediocrității aveau doar nume de familie. Cu accent pe a doua silabă.

Doamna profesoară de franceză era înaltă, slabă, cu părul lung, negru, lins si cărare pe mijloc, fața ovală și ochii negri ca doi tăciuni, tenul gălbui-închis și purta niște ochelari mari cu ramă neagră.

Venea îmbrăcată de fiecare dată într-o fustă lungă, de culoare închisă, de parcă era într-un doliu continuu.

Avea degetele lungi, osoase și îmi dădea impresia că nu se farda niciodată.
Era o sperietoare de copii, era Cruella Deville iar noi eram cei 31 dalmațieni.

Nimeni nu scoatea nici un accent fără voia ei, nimeni nu mișca în front fără ordinul ei prealabil, florile de pe pervaz își închideau petalele atunci cînd intra pe ușă, soarele se ascundea după perdea iar bureții tremurau ca un jeleu atunci cînd punea mîna pe ei.

Da, era singura profesoară care își ștergea tabla, deși mai mereu se găseau băieți galanți și inimoși gata oricînd să sprinteze să o șteargă în locul ei, chiar cu prețul riscului de a rămîne la tablă și de a fi ascultați. Pentru că mai avea obiceiul ăsta sadic.

Niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru a-i intra în grații.

Atunci cînd un băiat naiv se îndrepta cu avînt să o ajute să șteargă tabla, se întorcea și îi arunca o privire care îngheța sîngele în vine unui rînd întreg de bănci. Si asta nu era nimic, privirea asta îndrăcită se înăsprea de zece ori atunci cînd o fată îndrăznea să se ridice din bancă pentru a face același gest.

Pîna la noi ordine, fetele rămîneau întotdeauna la locul lor.

Si cu toate astea, îi iertam orice exces și orice exigență pentru că, din cînd în cînd, găsea bunătatea să îmi spună - Liviuț.

Imi spunea Liviuț pentru că eram firav și sensibil, iar de la Liviuț la Liviuța nu mai era decît un pas, că oricum eram rușinos ca o fată mare. Si mai aveam și părul lung.

In spatele imaginii de doamnă de fier simțeam că se ascunde o față umană, un suflet cald, dar eram prea mic și nepriceput ca să pot reda în cuvinte ceea ce simțeam.

Si mai era ceva.
Acum că încerc să dau timpul înapoi și să resimt emoțiile de atunci, realizez că unul din motivele pentru care o îndrăgeam era faptul că era mai blîndă cu noi, băieții și mult mai dură cu fetele.

Da, doamna de fier discrimina în funcție de lungimea părului, eufemistic vorbind.

Nu accepta uniforma cu fustiță scurtă, părul lung, lăsat liber, fără să fie prins în panglică. In fapt, daca nu aveau panglica, fetele puteau la fel de bine să se tragă singure de o ureche și să iasa din clasa de bună voie, pentru că oricum ar fi fost trimise acasă după panglică.

Eram pur și simplu fascinat de forfota din clasă înaintea orei de franceză, toate fetele vorbeau, gesticulau, se agitau, se aranjau între ele trăgîndu-și fusta de la uniformă după nivelul genunchiului, strîngîndu-și părul sub panglică, verificînd să nu aibă urme de ojă pe unghii, sau, vai mon Dieu, urme de machiaj.

Colega mea de banca mă întreba agitată înainte de oră:

- Cum îmi stă părul?

- Mmm, e strîns bine.

 Nu, nu m-a întrebat niciodată dacă îi stătea bine fusta și mai bine că nu a făcut-o că aș fi explodat pe loc de rușine.

Ora de franceză era un spectacol la care aveam bilete gratuite în antepenultima bancă din rîndul din mijloc, de două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, un spectacol pe care nu l-aș fi ratat nici pentru o oră de sport.

Da, îmi plăcea că era dură cu fetele, savuram fiecare supliciu la care le supunea, rîdeam mulțumit la fiecare cuvînt franțuzesc dur pe care îl adresa fetelor, chicoteam la fiecare corecție verbală aplicată, eram satisfăcut de fiecare notă mai mică pe care le-o dădea.

Atunci cînd cineva greșea, avea obiceiul să întrebe ironic :

- Ți-a trecut un glooonț ....prin cap?... ducînd sugestiv degetul arătător în dreptul tîmplei.

Era singurul profesor care ne discrimina pozitiv pe noi, băieții. Noi eram mereu ciuca bătăilor și a notelor mici iar ea reușea să îndrepte puțin lucrurile. Si ce bine mai era!

Liberté, égalité, garçonité !

Si-apoi mai avea o vorbă, o vorbă doar pentru noi, băieții, o vorbă pe care eu nu o înțelegeam și pe care o repeta mereu atunci cînd eram deja în ultimul an de scoală generală. 

Inainte de a începe lecția ne spunea că putem veni la ea să îi spunem că nu ne-am învățat lecția pentru că sîntem îndrăgostiți.  

Aceasta era singura scuză pe care o accepta.

Uneori, atunci cînd ne împleticeam limba în verbele neregulate de grupa a treia, ne întreba dacă nu cumva sîntem îndragostiți.

 - Liviuț, ești îndrăgostit? T'es amoureux ?

Nici nu știam cum se scrie cuvîntul asta franțuzesc, probabil că tulburat de întrebarea asta intimă aș fi pus un accent foarte, foarte grav pe undeva.

Si oricum, decît să recunosc, mai bine aș fi repetat anul din cauza unei corigențe la franceză.

Ce joc perfid juca Cruella cu inimile noastre inocente, știa foarte bine că niciunul dintre noi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului așa ceva. Am fi preferat să fim pedepsiți să învățăm toate conjugările verbelor de la sfîrșitul manualului decît să recunoaștem o asemenea ofensă rușinoasă.

Eram condamnați să mințim și să ne auzim sentința eliberatoare:  

 - Quatre. Stai jos.

Mi-ar plăcea să îi pun o întrebare naivă care să o trimită cu cincizeci de ani în urmă, atunci cînd era și ea elevă, ca noi, și aș ruga-o să îmi povestească experiențele ei din copilărie. Si, cine știe, poate că și dînsei tot de acolo i s-ar fi tras toate.

Satisfacția mea privind micile favoruri acordate băieților în detrimentul fetelor precum și complexele mele de atunci îmi apar în altă lumină, acum că înțeleg anumite lucruri.

Am învățat limba franceză ca pe o poezie, fără să îi înțeleg corect regulile. Doamna profesoara I. avea uneori obiceiul să ne pună să învățăm pe de rost toată lecția. Cuvînt cu cuvînt. Ca pe o poezie. Ca pe tabelul lui Mendeleev.
Iar apoi ne punea să închidem cărțile și începea să ne asculte de la rîndul întîi de la fereastră și ne întrerupea brusc în mijlocul propoziției pentru a continua apoi cu cel din spate și tot așa. Recitam lecțiile de franceză ca pe o poezie de Baudelaire și cînd era să vorbim, vorbeam limba franceză fluent....ca o moară stricată prin care curge un rîu secat.

Dacă o comisie din exterior ne-ar fi ascultat cu ce intonație recitam lecția și cît de frumos sunau accentele grave, circumflexe și mai ales cele ascuțite din gîturile noastre de viitori francofili, ar fi putut jura că asistă la o lecție de limba maternă într-o școală din troisième arrondissement de Paris.

Iar noi, dragii de noi, imediat ce se termina la leçon proprement dite, abia știam să încropim o conversație pe o temă la liberă alegere. Ne rupeam gîtul în conjugările verbelor avoir și être, în le plus que parfait, în accentele fără noimă care te scoteau din minți și, în general, în toate capcanele limbii franceze.

Aveam impresia că limba franceză a fost inventată de niște vînători războinici care au pus peste tot capcane fonetice și gramaticale pentru ca niciun elev est-european să nu le poată desluși vreodată regulile pe deplin.

Dar, bat în lemn și scuip în sîn, se putea și mult mai rău, e suficient să ridic acum privirea pe hartă, puțin mai sus, mai la nord și să descopăr minele lingvistice antipersonal îndreptate împotriva latinității, puse acum multe sute de ani de triburile barbare vikinge și germanice.

Pe lîngă masacrul și genocidul fonetic nordic, scandinav și german deopotrivă, limba franceză e o simplă bătaie gramaticală la fund.

Si, uite cum se-ntoarce roata peste 20 de ani.

Acum îmi doresc să fi fost și mai dură cu noi și să ne fi pus să mîncăm mai abitir conjugări și pronunții corecte pe pîine, să mă fi învățat să pronunț "Service informatique, bonjour" fără să știe cel de la celălalt capăt al firului că sînt tipul ăla cu un petit accent est-européen.

Si, dacă s-ar putea, să fi continuat să mă strige din cînd în cînd Liviuț, așa cum nici măcar mama nu mă chema atunci cînd începea Dallas-ul.

Ii mulțumesc doamnei profesoare de franceză I. pentru toate emoțiile și transpirațiile prin care am trecut, pentru toate emoțiile la care am fost părtaș privindu-mi colegele de suferință, pentru toate regulile de bună purtare și de bun simț pe care ni le-a dat, pentru toate lecțiile de franceză pe care ni le-a predat.

Si, nu în ultimul rînd, pentru faptul că ne-a avut la suflet mai mult pe noi, băieții. 

Chapeau bas, madame le professeur!

Revin la Bonjour-urile mele de zi cu zi și la problemele pe care le am cu politețurile și cu fasoanele franțuzești. Acesta este doar vîrful icebergului, asta e încă o fandoseală sentimentalistă de-a mea, un prilej de a mă cufunda din nou într-o lume a amintirilor, o lume care îmi este dragă și pe care încerc să o redescopăr și să o înțeleg înainte de a nu fi prea tîrziu.

Problema mea nu este accentul est-european cu care pronunț cuvintele, nici greșelile gramaticale pe care le fac și nici accentele pe care le pun după bunul meu simț artistic.

Problema, ca mai mereu, se află undeva la un nivel mult mai profund și de fiecare dată cînd încerc să explic francezilor care e de fapt problema mea de fond și încep prin -Oui, mais... îmi dau seama că nu o să pot niciodată să le explic toate astea.

Abia pot sa îmi explic mie și iubitei mele ceea ce simt... emoții, amintiri.

Si-apoi cine mai are astăzi timpul și răbdarea să mai asculte povești despre amintiri și despre emoții.
Cîți sînt cei care își mai permit luxul să piardă timpul cu astfel de fleacuri melancolice, utopice,  acum cînd lumea trebuie salvată, cînd totul pare că se duce de rîpă, cînd trebuie acționat ferm și eficient.
Da, sînt un om foarte norocos că îmi permit acest lux și trebuie să conștientizez asta în fiecare zi. Pentru că nu toți au șansa asta și chiar dacă am dreptul meu ipohondric de a mă plînge, măcar să o fac cu demnitate.
Vorba unui prieten:
- Vacariule, iar te plîngi mă?
Măcar el pune accentul pe a treia silabă, așa cum îmi place.

Dar despre problemele mele reale de integrare, mai mult sau mai puțin ipohondrice, că despre asta este vorba în fond, cred că e mai bine să scriu cu ocazia unei alte amintiri. 

Cel mai simplu mod de a nu spune nimic este de a da Bonjour cu un accent franțuzesc perfect. Poate că e bine să le spun oamenilor ceea ce vor să audă și ceea ce sînt pregătiți să înțeleagă.
 - Hai bonjour!

Fotografia săptămînii și empatia fotografului săptămînii

Intr-un articol din hotnews.ro am găsit o fotografie extraordinară care vorbește despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții.

Titlul pe care l-aș fi dat acestei fotografii ar fi "Bătrînă dînd la o parte greutățile vieții".

Fotografie de Radu Aneculaesi

Fotografia îi aparține lui Radu Aneculaesi / ProImage.
Mai multe fotografii pot fi găsite pe site-ul său personal http://radu-prophoto.blogspot.com

Povestea este foarte emoționantă, bătrîna a rămas singură după ce i-au murit soțul și trei copii, iar nepoții singurei fetei care i-a mai rămas au plecat la muncă în străinătate.

Să îi dea Dumnezeu multă sănatate și îi mulțumesc pentru lecția de viață pe care a predat-o celor ca mine care stau confortabil în fotoliu și privesc de departe suferința altora.

Știu că am o bunică care chiar dacă e ajutată, tot trebuie să se simtă singură într-o casă mare cu cinci odăi.

Si-apoi de trei săptămîni tot spun că o s-o sun, dar mereu mă iau cu altceva. Mereu mă iau cu nimicurile care mă impiedică să văd lucrurile esențiale care merită timpul și atenția mea.

 Departe de povestea emoționantă a unei batrîne care își rezolvă singură problemele grele care apasă asupra umerilor săi slăbiți și asupra acoperișului casei sale, se află și povestea fotografului care e martorul tăcut al acestei povești.

Chiar și atunci cînd sunt mărite și văzute de aproape prin teleobiectivul aparatului de fotografiat, problemele celorlalți rămîn departe.

Stînd confortabil în fotoliu și privind fotografia săptămînii eu nu mă identific cu situația bătrînei, eu mă identific cu atitudinea și complicitatea fotografului.

Cu atitudinea și complicitatea povestitorului poveștii.

Articolul nu spune dacă după ce a imortalizat inestimabilele momente, fotograful fotografiei săptămînii  a așezat în rucsac prețiosul aparat și a pus și el mîna pe lopată să o ajute pe batrînă sau dacă a întrebat dacă poate să o ajute.

Fotograful care privește pasiv prin teleobiectiv o astfel de scenă și nu vede în vizor propria bunică, nu cred că trebuie să își mai regleze  focusul, ci trebuie să își mai regleze puțin atitudinea despre oameni.

Fotografia săptămînii este despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții dar și despre solidaritate.

Bătrîna a trecut cu bine încă un obstacol dificil, iar pînă la proba contrarie fotograful nu a trecut examenul solidarității. In cazul în care l-a trecut dar a preferat să rămînă modest, atunci și el se califică drept fotograful săptămînii.

In ceea ce mă privește, eu mi-am învătat lecția si am sunat-o repede pe bunica.
Cînd am întrebat-o dacă are multă zăpadă pe casă mi-a răspuns:
 - Apîi iesti mamî, da' Dumnezău a pus-o acolo, Dumnezău o s-o dea jos.

Citatul preferat al multor fotografi este "Great photography is about depth of feeling, not depth of field. - Peter Adams".
In anumite situații sentimentul  la care face referire citatul este empatia.

Puțini oameni în parc, mulți români în metrou

Intr-o frumoasă zi de aprilie aparatul de fotografiat a surprins un cuplu de oameni stînd liniștiți pe iarbă în parc.

Oameni în parc

Discutau verzi și înflorite despre cît de frumoasă este primăvara în parc, despre cît de important este să ai în viață momente de liniște atît la propriu cît și la figurat și alte lucruri asemenea care se discută în parc.
Ușor, ușor au ajuns la concluzia că există un anumit gen de discuții care se poartă în parc sau și mai exact există un anumit gen de discuții care nu se face să îl porți în parc.
Este bine știut faptul că atunci cînd discută despre lucruri urîte, oamenii devin ei înșiși urîți.

Atunci cînd intri în parc, în natură deci, îți intră natura în tine de fapt și devii puțin mai bun, mai conciliant, mai zîmbitor, mai liniștit.

Intr-un parc civilizat în care îți este permis să te așezi pe iarbă ar trebui puse plăcuțe în care să fie interzise discuțiile despre lucrurile urîte precum criza de exemplu. Sau România, ar adăuga subversiv unii mai cîrcotași.
Nu și pentru mine întrucît România e un subiect frumos interesant mai ales acum cînd, departe fiind, încep, paradoxal poate, încet, încet să o înțeleg puțin mai bine.
Asta pare să se întîmple cu toți cei plecați, nici nu ajung să-și desfacă toate bagajele că și încep să înțeleagă.

La un moment dat liniștea le-a fost tulburată de un alt cuplu care a binevoit să stea și el în parc la cîțiva metri distanță de ei.
Acest cuplu era puțin mai neobișnuit pentru că doar ea s-a așezat pe iarbă, el preferînd să rămînă nepoliticos înăuntru, în poziția șezut. Imediat ce s-a facut comodă, ea a început să cînte la comanda lui o melodie francezo-maghrebină cu o voce foarte puternică, groasă, aproape masculină.

Cuplul ăsta era format dintr-un om și o mașină.
Adică dintr-un el care a venit însoțit de o ea, o mașină luată pe persoana fizică pe care a condus-o să stea direct pe iarba din parc ca să poată sta apoi comod deasupra și fundul lui de persoană fizică .
Practic mașina era o extensie artificială a fundului, un accesoriu aflat mereu la purtător, sub fund, care se asorta mereu cu acesta. Sunt absolut sigur că acel om, pentru că era un om pînă la urmă, nu-și mișca fundul pînă în mașină ci își băga mașina direct sub fund.
Cuplul era practic un trio om-fund-mașină, în care mașina îi conducea pe ceilalți doi.

El era de origine arabă, second-hand iar mașina era un Golf de naționalitate germană avînd cetățenie franceză. Sau o fi fost invers, mașina era second hand, nu mai rețin exact ca nu mă prea pricep la mașini. Ca dovadă, ne-am cumpărat Toyota.
El nu știu dacă avea cetățenie franceză, știu doar că nu avea civilizație franceză.


Probabil că acel om vroia sa își marcheze teritoriul din parc într-un mod cu puțin mai civilizat decît ar fi făcut-o acasă la mama lui și totodată să iși etaleze poate apartenența la:
a) un curent muzical
b) o naționalitate
c) o religie
d) o ne-simțire
e) o ne-educatie
f) o ne-civilizație


Intrucît nu era chiar genul nostru de muzică și nici de masină am ales să ne mișcăm posterioarele puțin mai civilizate în partea cealaltă a parcului.
Cam așa arata de acolo panorama parcului, unghiul fiind ales astfel încît copacul central din prim plan să se suprapună exact peste mașina care încă se mai afla în același loc.

Puțini oameni în parc

Privind retrospectiv în urmă(unde altundeva) dacă aș fi avut spirit civic și nu aș fi fost atît de slab de înger, i-aș fi făcut o poza splendorii patrupede din iarbă cu tot cu proprietarul biped dinăuntru, poză care ar fi fost cu mult mai interesantă decît un peisaj cuminte și curat fără nici un mesaj care să iasă în evidență.

La vremea respectivă pur și simplu mi-a fost frică să îndrept aparatul foto către acel cuplu și asta nu pentru că aparțin unui a) alt curent muzical, b) unei alte naționalități sau c) unei alte religii.
Mi-a fost frică pentru ca instinctual am simțit că acel om este rău. Sunt sigur că și aparatul foto a simțit la fel că și el e slab de înger și delicat ca și mine.
Instinctul nu știe de civilizație, religie, moralitate etc., el știe de bine și rău, de fugă sau de înfruntare. Si aici am vorbit în numele instinctului meu, nu știu al altora cum e.

Post factum aș spune pe un ton rațional că mi-a fost teamă că acel om nu este educat, nu este civilizat si cu bun simț și in barbaria lui o sa înceapă să mă alerge prin parc...cu mașina. După care m-ar fi atîrnat cu cureaua de la aparat de un copac.
Iar bicicleta mea deși are 7 viteze față de cele 5 ale mașinii, eu am doar un inginer supraponderal putere față de cei 90 de cai ai mașinii.

Si nu trebuie sa fii inginer să faci corect calculele matematice cu două zecimale exacte ca să realizezi că pînă să mă urc pe bicicletă și să schimb prima viteză, m-aș fi plimbat prin parc cu tot cu bicicletă, pe capotă.

Cazul nu este izolat pentru că la nici 10 minute distanță și-a facut apariția un alt cuplu om-mașină.
Același scenariu, mașina era tot pe persoană fizică, el tot de origine arabă și a început să dea ture cu aceasta prin parc, braț la braț. Două ture mai exact, accelerînd-o de fiecare dată cînd ajungea pe porțiunea dreaptă de cîteva zeci de metri de la baza parcului.

Cele doua cupluri s-au întîlnit, ei s-au salutat iar mașinile și-au claxonat politicos, cea mai nouă aflată în mișcare salutînd prima regulamentar.
Apoi ei au polemizat probabil pe tema nesimțirii cu care nu îi băgau în seamă doi batrîni care stăteau liniștiți în banca lor și doi romani cu bicicletele aferente care erau deja în partea cealaltă a parcului.
Ele nu știu pe ce temă au discutat pentru că așa cum am mai spus nu mă pricep la masini, dar ceva îmi spune ca se turau pe ele de rîs cînd au vazut bicicletele noastre mici și amărîte.

Dupa ce și-au terminat de vorbit, cel de-al doilea cuplu a demarat către un loc de joacă de unde și-a recuperat copilul de cîțiva ani care se juca acolo și a plecat probabil sa manifesteze împotriva rasismului și nationalismului francez de ultimă speță șovină. Si mai nou, română.

Suntem prieteni cu alți doi oameni, arabi și ei, oameni cu facultate, civilizați care nu s-ar comporta niciodată astfel, ba mai mult, unul din ei, spre deosebire de noi, cred ar fi luat atitudine și ar fi înfruntat situația ca de la om la om și nu ar fi ales calea mereu facilă a evitării problemei și apoi a dezbaterii inutile pe seama ei.
I-ar fi explicat poate regulile de circulație cu masina în parc unde civilizația are întotdeauna prioritate de dreapta în fața nesimțirii grosolane.

Vechiul avertisement "Nu călcați iarba" ar fi trebuit înlocuit în cazul de față cu "Nu încălcați iarba" cu trimitere strictă la incălcarea regulilor de civilizație în parc.

La marginea acelui parc era un drum asfaltat pentru proprietarii care aveau casă lîngă parc. Nu știu dacă la intrarea în parc era un semn care interzicea accesul mașinilor cu excepția riveranilor, dar oricum asta nu schimbă cu nimic fondul problemei. De multe ori atitudinea e cea care contează și nu doar simpla încălcare a unei reguli. Cu atît mai mult cu cît aceasta este o regulă de bun simț pentru care nu s-a inventat încă un indicator rutier.


Eu unul am fost educat să nu intervin în situațiile cînd văd pe cineva că încalcă regulile și nu sunt cel lezat în mod direct.
Am fost educat să le ignor, să le las în pace, să nu ma amestec în treburile greșite ale altora și implicit să nu iau atitudine.
Adică să nu te bagi maică acolo unde nu-ți fierbe oala, că o sa dea în clocot și o să te opărești.
Si mi-e ciudă.

Se pare că respect întocmai ceea ce am fost educat, ba chiar am pretenția să o numesc educație și civilizație.

In fond ce mi-au făcut oamenii ăia? Nu m-au jignit, nu m-au bătut, nu m-au lezat în nici un fel. Si-au văzut de treaba lor făcută prost, cu fundul. Parcul, un spațiu public al tuturor, era implicit și terenul lor de joacă. Si al mașinilor lor. Pe persoană fizică.

Faptul că mi-a fost puțin teamă este cît se poate de subiectiv și irelevant iar teama mea poate a fost puțin amplificată și de frica prietenei de lîngă.
Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Si dacă se comportă astfel într-un parc, oare cum s-or comporta în rest?

Un factor foarte important a fost faptul că oamenii păreau a fi genul acela de arabi cu care nu vrei să ai de-a face. Iar faptele o confirmă.
Si eu deși spun că am doi prieteni arabi, nu le înțeleg la fel de ușor mimica feței și limbajul non-verbal și am prejudecăți că arabii sunt oameni răi. Oare ar fi cazul să nu mai stau la televizor și la Internet atît de mult și să încep să trăiesc în schimb?
Dacă ar fi fost francezi poate nu i-aș fi catalogat instinctual drep răi, poate ar fi fost doar niște nonconformiști ciudați și puțin simpatici.

Bătrînii care au ales să plece și ei de acolo poate că au plecat doar pentru că se apropia ora somnului de după-amiază. Poate lor nu le-a fost teamă și ar mai fi rămas să asculte muzica aceea chiar dacă nu era întocmai o romanță de Charles Aznavour.
Poate le-a fost doar un pic silă. Sau somn.
Poate folosesc prea des cuvîntul poate. Poate.

Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Oricum ceea ce știu sigur e că în ziua aceea au fost puțini oameni în parc.

Morale de două parale:
Mintea de pe urmă a românului e profundă și nu ajută la nimic.
Despre mintea dintîi circulă zvonuri că ar fi aproape la fel de sclipitoare. Si la fel, nu ajută aproape cu nimic.
Pentru că o minte sclipitoare cu o atitudine de lehamite este o minte de lehamite.
Adică o lehaminte.

Somnul rațiunii naște monștri. Somnul atitudinii naște monstri care-i mănîncă pe primii la micul dejun.

Capra vecinului, eterna meteahnă a românului, atîta timp cît e șchioapă de-un picior și de-o ureche, rîioasă, fără lapte și de rasă arabă poate să traiască sănătoasă pînă la adînci batrîneți. De revenit asupra acestei idei.

Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce ar fi făcut românul din mine dacă în acea mașină s-ar fi aflat țigani români și ar fi ascultat în mașină un concert pentru pian de Claude Debussy.

Intrebarea e, m-aș fi dus la ei să le spun cu mîndrie s-o dea mai tare sau cu frică s-o dea mai încet? Păi stai să mă răzgîndesc puțin...

Pentru că dacă ar fi ascultat manele, ipocrit și las cum sunt, răspunsul îl știu deja.
M-aș fi mutat în partea cealaltă a parcului zicîndu-i prietenei mele pe un ton grav, vizibil afectat și suficient de tare cît să mă audă și cei doi bătrîni hipoacuzici de pe bancă:
- Ooh les roumains, on y va ma cherie?

Semn clar că mai am mult de lucrat la etaloanele mele de civilizație si corectitudine.

Păstrînd registrul (auto)ironic și logica precară de mai sus, mes chers camarades mi-ar fi furat întîi bicicleta și abia apoi m-ar fi alergat prin parc cu mașina. Pentru că au și ei o minte dintîi sclipitoare, că doar sunt de-ai noștri.


Asta îmi aduce aminte de momentul în care eram în metroul din Paris și au intrat doi muzicanți vizibil români și au început să cînte gălăgios cu ajutorul unui instrument ingenios pe roți care avea atît tobe, casetofon încorporat cît și clopoțele. Un fel de orchestră ambulantă pe roți.
I-am recunoscut după acordeon. Păreau soț și soție.
Nu am apucat să termin de zis în gînd "să vezi că ăștia sunt româ.." că s-au și închis ușile care era totodată și semnalul de începere al melodiei.

Erau la doar un metru în fața noastră, față în față cu noi.

S-au apucat de cîntat și din cînd în cînd ne dădeau tîrcoale cu privirea în speranța că am fi făcut acel gest, mereu fîstîcit, în care scoți o monedă de undeva din buzunarul jachetei, de fiecare dată ultimul.

Au cîntat Marina - de Rocco Granata (aveam să aflu după de cine este cîntată piesa) într-o variantă remixată italiano-română cum rar mi-a fost dat să aud.

Nu au apucat să ajungă la refren că deja mi se urcase tot sîngele la cap, m-am înroșit și apoi înverzit pe loc și abia am avut puterea să privesc cu coada ochiului înspre prietena mea la fel de roșie ca și pepenele de mine.
Nu am scos amîndoi absolut nici un sunet, practic și de respirat respiram amîndoi complice în franceză, mîinile îmi erau transpirate, fiecare semiton cîntat fals dura o veșnicie sau chiar mai multe și sunt sigur că dacă aș fi îndrăznit să o întreb ceva în româna, în cel mai bun caz ea mi-ar fi răspuns în franceză. Asta dacă nu mi-ar fi dat drumul la mînă spunîndu-mi răspicat că nu mă cunoaște și că să vină poliția. Evident, în limba franceză.

A fost prima oară cînd mi-a fost rușine că sunt român.
Dar Rușine, nu rușinică. Numai noi am putea diminutiva rușinea.

Cînd îi vezi pe stradă, îi ocolești și le poți zîmbi fals, refuzîndu-i politicos. Ai libertate de mișcare. Noi eram prinși în incinta vagonului față în față cu realitatea dură de care fugeam.

Atunci mi-a fost și mai teamă decît în parc, teamă de ridicol.
Si atunci am adoptat aceeași atitudine lașă și am tăcut pe românește, dar nu am mai avut puterea să ne eschivăm și să plecăm în altă parte, arătîndu-le spatele.

Am avut noroc că la următoarea stație au coborît. Că altfel am fi coborît noi și l-am fi luat pe următorul. In orice direcție numai diferită să fie.
Pur și simplu erau prea mulți români în metroul parizian.
Iar noi cînd ne vedem, fugim unii de alții.
Rușine să ne fie!

Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi descoperit că acea domnișoară înroșită și pepenele înverzit din fața lor fugeau de același lucru ca și ei?

Variantele sunt triste:
a) ar fi tras semnalul de alarmă imediat și ar fi fugit lăsînd în urmă orchestra ambulantă
b) ar fi întrebat cît costă kilogramul de pepene și cîte kilograme are
c) ne-ar fi întrebat politicos dacă avem să le schimbăm mărunt o bancnotă de 250 de euro
d) ne-ar fi întrebat care e repertoriul nostru și dacă nu vrem sa cîntam în cvartet Marina
e) ne-ar fi cîntat în continuare pe datorie înca 4 stații cît mai erau pînă la destinație