Nu va lasati inselati, inselati-va singuri din cind in cind

Mergeam grabit catre ambasada din Paris cu rucsacul plin de acte si mintea ocupata cu tot felul de griji.

Ma pregatesc sa trec o straduta de pe linga podul Alma si astept linistit la semafor. La un moment dat vad cu coada ochiului pe cineva in spatele meu ca se apleaca si ridica ceva de pe jos. Pentru o fractiune de secunda am crezut ca a gasit o moneda, dar respectivul mai face doi pasi si cind ajunge in dreptul meu imi arata cu o mina foarte mirata o "frumusete" de ghiul aurit urias.

 - Bravo, bien vu! ii zic pe un ton prietenesc, politicos-frantuzesc, dar in gindul meu ma gindeam... fir-ai al dracu' de maimutoi urit, nu puteam sa fiu eu maimutoiul care sa il fi gasit primul.

Individul se uita la ghiul insistent si apoi imi spune imediat:

-  C'est gravé, aratindu-mi cu degetul o gravura indescifrabila.

 - Ah oui, quelle chance monsieur, spunindu-mi drept completare, Ia uite ma maimutoiul, mai e si din aur veritabil.

Toata conversatia asta nu cred sa fi durat mai mult de 20-30 secunde, dupa care m-am indreptat cu privirea spre semafor sa imi vad de drum. Nu imi place sa stau de vorba cu strainii.O meteahna mai veche de a mea din copilarie - Ai grija sa nu vorbesti cu strainii pe strada si daca te intreaba ceva sa le spui ca nu stii si sa iti vezi de treaba ta!

Dau sa traversez strada sa imi vad de treaba mea si vad ca tipul imi intinde mina in care tinea ghiulul si incearca sa imi comunice prin semne ca vrea sa mi-l dea. Ii spun ca "No, merci monsieur" dar vad ca insista fara sa adauge niciun cuvint.

- Oare vrea sa mi-l faca cadou? Asta e nebun?

Parca era un maimutoi care nu stia sa vorbeasca si care incerca sa imi dea o banana. Asa, ca de la maimutoi la maimutoi.

Atunci apuc sa-l cintaresc putin din priviri, ii observ geaca de piele neagra cu capse, pantalonii negri, pantofii negri, subrezi si il privesc in ochi. Avea tenul masliniu, ochi negri, era tras la fata, ceva in trasaturile lui mi-l facea familiar.

Apuc sa mai dau inca un "No, merci" facind un mic gest de refuz cu mina si traversez.

- Cum dracu nu am vazut ditamai ghiulul mare cit o zi de post. Si mai am si o impresie buna despre mine ca observ lucruri si ca am o vedere buna. Daca dadeam cu piciorul de inel, cred ca m-as fi impiedicat si as fi cazut in nas. Atit de mare era. Oare e posibil sa fi fost o ....

Ma iau repede cu alte ginduri care stateau la coada in minte si imi spun ca abia astept sa ajung acasa sa ii povestesc lui M. ce cadou as fi putut sa-i fac. L-as fi vindut si as fi putut cumpara zeci de kg de macarons de ei.

La ambasada totul a mers foarte repede pentru ca nu s-a putut rezolva nimic, asa ca am zis sa fac o plimbare pe Chanzélizé. De la ambasada ma plimb putin prin parcul Champs de Mars, trec pe sub Turn, apoi traversez de partea cealalata a Senei spre Trocadéro. Ma plimb de-alungul Senei, ajung in Piata Alma, traversez podul Alma si imi continui drumul pe malul Senei.

La un moment dat, un individ mic de statura si indesat venind din sens opus se apleaca la doi metri in fata mea si ridica un obiect de jos. Urmaresc involuntar cu privirea miscarea miinii lui si vad cum ridica un obiect auriu si apoi il aud cum exclama zgomotos spre mine -Musiu, ha ha ha!

Imi intorc capul si ma uit la el si vad cum flutura un ghiul in aer. Acelasi model de ghiul. Nu spune nimic, doar gesticuleaza. Acelasi tip de imbracaminte, geaca neagra cu capse, pantaloni negri, nu apuc sa ii vad pantofii. Acelasi ten inchis la culoare.

Zimbesc si imi vad de treaba mea.

E clar, pe viitor trebuie sa evit zona asta pariziana, pe aici umbla maimutoii cu ghiuluri de aur in coada.

Tot restul drumului reiau fiecare cadru in parte, revad cele doua scenarii. Pas cu pas. Ma gindesc ca am profilul perfect al unei victime si ca barba neglijenta cu care incerc sa imi camuflez naivitatea nu are niciun efect.

Abia astept sa ma maturizez. Asta e dorinta mea pentru urmatorii 10 (zece) ani.

Cred ca maimutoii astia, la cite incercari de a insela fac in fiecare zi, stiu sa citeasca anumite semne de feblete in privire, in miscari.

Oare isi aleg victimele aleatoriu, oare pe ce criterii se bazeaza in preselectia prazii? Oare ce anume din felul meu de a merge, din trasaturile mele i-au facut sa creada ca sint o victima potentiala?

Oare cum gindeste un escroc?
In acelasi timp, pentru ca aceasta stratagema sa functioneze trebuie ca victima sa poata insela la rindu-i. Tirgul e ca in schimbul inelului in aur masiv care ar trebui sa valoreze citeva sute bune de euro, victima sa fie de acord sa ii dea in schimb doar citeva zeci de euro, poate o suta. Ceea ce inseamna ca victima sa consimteasca la trocul inechitabil, sa fie partasa la actul de inselare, sa insele la rindu-i.
Pe scurt, vinatul sa devina vinator.
Daca ar fi avut o discutie civilizata i-as fi sugerat respectivului sa vinda inelul la un magazin specializat, ca tot s-a dezvoltat piata de vinzare a obiectelor din metale pretioase pe criza asta.
Am un profil de vinat dar nu si cel de vinator. Nu m-am incadrat in targetul lor.

Trebuie sa fie o meserie grea, nu cred ca e usor sa inseli un barbat si sa ii vinzi tinichele vopsite.

Macar au avut demnitatea sa incerce sa insele un barbat. Oare incearca aceeasi schema si cu femei, cu un inel pe masura lor?

Nu am nici o dovada ca ar fi fost romani, e evident si pentru un maimutoi ca nu erau francezi.Cel de-al doilea escroc a spus un singur cuvint si citeva onomatopee.

- Musiu, ha ha ha!

Personal mi se pare ca pronuntia corecta a cuvintului Monsieur este una grea. Transcrierea fonetica a pronuntiei cuvintului este /mə.sjø/. Nu este una usoara. Un francez isi da seama ca esti strain imediat dupa ce ai terminat de pronuntat Bonjour. Iar Bonjour e simplu de dat. Simplu ca buna ziua.
Daca raminea doar la onomatopee, nu si-ar fi tradat originile est-europene atit de repede si ar fi putut stabili un prim contact cu clientul.

Pentru un moment mi-a fost mila de ei. Pentru ca i-am simtit romani? Tigani, dar totusi romani.

Interminabila polemica.

Ce ciudat, cit de slab tolerant sint.

Vorbind cu M. despre asta, mi-a spus ca a citit pe internet despre genul asta de scamatorii ieftine. Nu este o stire.

In timp isi vor rafina metodele, se vor imbraca mai bine, vor pronunta Bonjour si Monsieur cu un accent frantuzesc aproape perfect, vor face o minima  conversatie in franceza sau engleza cu clientii lor ca sa ii asigure de bunele lor intentii. In timp vor fi mai convingatori si afacerea va deveni mai rentabila.

Aproape de final, sfatos cum mi-e felul, va sfatuiesc sa va feriti de maimutoi. Locul lor este dupa gratii, la gradina zoologica de escroci. Personal, eu i-as trimite intr-un loc mult mai sinistru, mult mai subversiv. 

La munca.

Vorba aia, la munca, nu la intins mina si vindut tinichele gasite accidental prin buzunar.

Pe Chanzélizé, un barbat fara adapost tinea un ciine in brate.

Ciinele era acoperit cu o patura si statea cuminte in bratele lui. Doua pancarte si o cutie a milei completau scena. Drept decor, oameni grabiti cu sacose pline de cumparaturi la reducere, defilind satisfacuti pe un bulevard celebru.

M-am gindit atunci ca mi-ar fi placut sa il rog sa ii fac o fotografie si sa il platesc pentru serviciul asta. Sa ii dau banii in mina si nu in cutia milei. Pentru ca da, m-a emotionat si mi-a fost mila de ei. Omul si ciinele nu erau doar lipiti unul de celalalt, erau impreuna, se incalzeau unul de celalalt.

Dar eu nu fac lucruri din astea, ca eu nu vorbesc cu oamenii pe strada si nu fac fapte bune decit in gind.
Omul fara adapost tinea in brate un ciine stiind ca animalul este sansa lui de a nu fi ridicat.
Afectiunea om-ciine era insa una veritabila, nu am niciun dubiu asupra lucrului acesta. Complicitatea celor doi in fata legilor frantuzesti care interzic sa lasi un animal fara stapin nu ma intereseaza.

Oare oamenii astia au avut de ales cu adevarat vreodata in viata? Oare cite sanse de a alege li s-au acordat?

Diferenta dintre escrocii venali de pe linga podul Alma care iti inseala privirea si increderea si care vor sa te pacaleasca cu orice pret si escrocii sentimentali care cersesc boem pe bulevard, e uriasa.

Primii incearca sa te insele ei insisi, ceilalti te seduc si te lasa sa te inseli singur.

Si e ciudat ce nevoie avem uneori sa ne oprim din alergat si sa ne lasam sedusi si inselati singuri de o imagine, de o ipostaza, de un gind, de citeva cuvinte pe o pancarta, de un om si un ciine imbratisindu-se cu caldura in vazul lumii.

Aproape ca nu avem de ales.

Nu va lasati inselati, lasati-va sedusi si inselati-va singuri din cind in cind!

Povestea asta e prima care nu contine o imagine sau videoclip. Ar fi trebuit sa aiba o imagine sentimentalista cu un om si un ciine care se incalzesc unul de celalalt pe un bulevard cunoscut, dar nu am avut aparatul foto la mine. Curajul de a incadra o astfel de scena si de a declansa nu cred sa le am vreodata.
Ar fi putut fi prima mea fotografie.

Ma consolez cu ideea ca cele mai frumoase fotografii sint cele pe care nu le-am facut inca.

Cele mai frumoase fotografii sint cele pe care le purtam mereu in gind, imprimate pe suportul emotional al filmului amintirilor.

Viața la sat. Promisiuni boierești.

 

Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.

La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.

Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  

Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.

Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.

Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.

- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.

Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.

Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.

Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 

Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.

Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.

Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.

Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.

Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.

Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.

Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.

Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.

Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :

 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?

- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.

Patru litri de pălincă și un vot. Pe care l-am...beut.

- Uitați Domnule Politician, vă dau acest mic vot al meu ca să puteți judeca și lua decizii în locul meu pentru că am încredere în dumneavoastră. Aveți grijă de el, că e tot ce am eu mai bun. E un vot mic, dar el vă poate face puternic.
- Sigur că da doamnă, vă mulțumim mult pentru votul dumneavoastră mic și pentru fapta bună pe care ați făcut-o. Ați ales bine! Si ca orice faptă bună, vă asigurăm că ea nu va trece nepedepsită neobservată.
- Vă mulțumesc din suflet, Domnule dragă! Să vă dea Dumnezeu sănătate!
- Si dumneavoastră, stimată doamnă. Sperăm ca peste 5 ani cînd ne vom mai interesa de dumneavoastră sa fiți sănătoasă pentru că o sa avem din nou nevoie de votul dumneavoastră mic. Să vă dea Dumnezeu pensia la timp, că noi nu știm dacă o să putem, și să nu care cumva să vă pună necuratu' să muriți fără să lăsați votul în Testament, că vă tăiem pensia!
- Vă mulțumesc din suflet, Domnule dragă! Să vă dea Dumnezeu minte, că sănătate aveți!
- Vă mulțumim din suflet, stimată doamnă!

Nu, Domnii nu sunt atît de naivi încît să vorbească sincer.
Dialogul ăsta nu a avut loc niciodată. Si nici nu o să aibă. Acest dialog, după toate regulile științelor politice, nu poate avea loc pentru că nu există.

Ca orice știintă, politica vorbește în cifre pentru că "unitatea ei de măsură"și de referință este banul. Nu omul.
Politica nu se măsoară în oameni și nici nu se referă la ei decît poate într-un singur moment, atunci cînd se iau decizii cu privire la ea însăși, cu ocazia alegerilor.
Si doar dacă procentele sunt atît de apropiate încît oamenii chiar încep să conteze.

- Ne-au lipsit 20.000 de voturi și am fi pus mîna pe tot. Iți dai seama, 20.000 de oameni. Vanghele, ia mai adună-i bă încă o dată pe toți!
- Doi la primărie, doi la prefectură, unu' la școala de fete...

Eu nu am dat votul meu mic nimănui. Eu nu am știut ce să fac cu el, așa că nu l-am mai dat. L-am ținut pentru mine, pentru că e al meu și am dreptul ăsta. Decît să-l arunc în urnă în voia sorții, mi-am zis că e mai bine să-l țin.

Am trecut granița cu vot cu tot, chiar în data de 6 Decembrie 2009 cînd se desfășura al doilea tur de scrutin. Așa s-a nimerit să fie. Nu eu am pus alegerile atunci.
La granița cu Ungaria, la Borș, vameșii unguri nu ne-au întrebat dacă avem voturi în portbagaj, ci ne-au întrebat dacă avem - palinca.
Le-am răspuns naiv că da, am arătat cu degetele în semn de victorie că avem doi litri și apoi ni i-au confiscat pe motiv că nu i-am declarat înainte. Era prima oară cînd treceam granița cu mașina și cu doi litri de pălincă în ea și nu știam ce trebuie declarat și unde anume. Noi am dat o declarație verbală la fața locului cînd am fost întrebați și am crezut că am scăpat cu tot cu pălincă. Noi am scăpat, pălinca nu.
- Să-i fie tăria ușoară!

Si am plecat.

Am plecat mai departe cu gîndul mai mult la pălincă decît la alegerile care oricum nu aveau să schimbe nimic, oricine ar fi ieșit învingător. Pălinca aia nu avea să mi-o dea nimeni înapoi. Nici unii, nici alții.
Nu m-am uitat o secundă înapoi la ce am lăsat în urmă. Aveam tot timpul să o fac după.

Cînd am ajuns în Franța aveam să citim știrile și să aflăm cine era să cîștige.
Stirile au continuat apoi cu cazul de la vama Borș unde doi vameși au intrat în comă alcoolică după ce au băut pălincă de Bihor. Stirea nu spunea dacă au băut de fericire sau de necaz. Eu cred că prima sticlă au băut-o de fericire, înainte, și cea de-a doua de necaz, după rezultatul final al alegerilor. Sau invers.
- Să le dea Dumnezeu sănătate vameșilor!
Că altfel intram în comă alcoolică noi doi, imediat dupa programul de știri.

Si aici nu știu dacă medicii francezi cunosc procedura de intervenție în cazul unei come alcoolice de pălincă de Bihor, care e cu totul alta decît coma alcoolică de șampanie cu care sunt ei obișnuiți.

- Să le mai dea Dumnezeu încă o dată sănătate vameșilor și pe lumea Cealaltă, că nu ne-au întrebat dacă avem jos lîngă bancheta din spate 3 borcane de dulceață (unul de gutui, unul de cireșe și unul de căpșuni), 4 borcane de zacuscă( 2 de vinete, 2 de ciuperci), 3 borcane de murături , 2 litri de lapte acru de la tanti Cici, un borcan de miere de albine și 2 litri de borș de la bunica.
Pentru că dacă ne-ar fi întrebat le-am fi spus fără să clipim că nu avem. Decît poate ăia doi litri de borș. Să facă borș cu ei.
Lîngă bancheta din spate duceam cu noi în borcanele alea o lume întreagă de amintiri și de povești pe care aveam să ni le spunem toată iarna, dimineața, lîngă o cană de ceai. Gusturile alea nu se mai găsesc nicăieri, cît îi Lumea asta de lungă. Si nici amintirile pe care le trezesc.

Si acum mai am votul ăla la mine și mă uit din cînd în cînd la el atunci cînd revin în actualitate efectele alegerilor făcute în trecut.
- Ce să fac mă cu tine, îl intreb.

Am mai primit tot de la tata socru alți doi litri de pălincă de care nu ne-am atins încă.
Cînd văd ce se întîmplă în țară îmi vine să dau votul pe gît, cu apă.
Că e păcat să strici bunătate de pălincă.

Mă tot gîndesc că am fost la graniță, aș fi putut fi unul din cei din Diaspora care se pare că au schimbat cursul victoriei. Aș fi putut să-l dau, să scap de el și să scriu istorie cu votul meu mic.

Dar apoi mi-a venit toată mintea la cap.
Eu decît să-mi dau votul meu, mai bine îl beu. Hîc.

De ce-am zburat, de ce-aș mai fi hibernat

Inspirat de postarea Klarei mi-am adus aminte de niște povești pe care ni le turnăm în pahare de fiecare dată cînd stau împreună cu Mariana la un pahar de vorbă.
Adus aminte e mult spus, poveștile le trăim în fiecare zi astfel încît nu au răgazul și timpul necesar să se aștearnă cuminți în colțul prăfuit al amintirilor cu povești.

Povestea ei:

Am fugit din cauza sistemului românesc de sănătate care era foarte bolnav, aproape în metastază.

Nu am plecat, pur și simplu am fugit cu disperarea unui om încă sănătos care fuge de holeră, de sărăcie, de o viață agonizantă și mizeră. Am fugit pentru că vreau să trăiesc sănătos și frumos, să-mi păstrez integritatea morală și să nu trebuiască să trăiesc din banii oamenilor mai săraci decît mine care își vînd sufletul la cursul de schimb sanitar pentru a-și găsi alinarea suferințelor.

Tu Liviu tu, am fugit pentru că din salariul de rezident de 7 milioane de lei abia îmi puteam plăti întreținerea pe timpul iernii și îmi era rușine să le mai cer părinților bani.
Am fugit pentru că după ce am terminat două facultăți nu îmi puteam permite să îmi cumpăr struguri și să ies în oraș atît cît mi-aș fi dorit.
Am fugit pentru că știu să fac un singur lucru și aici în țară e foarte greu să îl faci cinstit. Sincer. Am fugit pentru că am fost învățată să merg drept și nu să mă învîrt ocolitor și nu mă pot adapta sistemului actual.


Poveste mea:
Da, te înțeleg.

Eu nu am profilul psihologic al unei păsări călătoare ci mai degrabă al unui urs carpatin ursuz care atunci cînd vine iarna grea se închide în bîrlogul lui în sine, în așteptarea primăverii.

Din punct de vedere material știi că aveam suficient cît să duc un trai decent iar profesional nu a trebuit să mă "învîrt" niciodată. Acum cîțiva ani cînd am văzut că nu mai mergeam bine pe drumul inițial, am luat-o de la capăt pe un alt drum. In domeniul IT se poate face lucrul ăsta și este un proces cît se poate de natural. Sunt altfel de drumuri, puțin mai bine asfaltate.

La tine e mai greu, dacă nu imposibil. Voi aveți drumuri dar sunt minate și dacă mergi drept...

Știi, eu nu am plecat și nici nu am fugit.
Eu am venit după tine, pe drumul tău. Am venit pentru că singurul lucru care îmi lipsea...erai tu.
- Îți mai torn puțin vin?


Povestea ei este absolut aceeași cu povestea altor sute de medici care emigrează anual în țări mai sănătoase.

Povestea mea este absolut aceeași cu povestea altor sute de urși carpatini care au învățat să zboare. Cu avionul.

Zborul ei a fost un drum lung și anevoios trebuind să treacă pas cu pas peste multe piedici și dificultăți. Numai ea știe prin ce a trecut.
Zborul meu a fost și el un zbor anevoios că mi-e o frică "de avion" de numa'.

Se pare că nici aici nu migrează vestiții cîini cu colaci în coadă de care toată lumea vorbește ca i-a văzut zburînd pe undeva. Ei nu sunt altceva decît esticii urși carpatini care fac pe coadă de frică în zbor.

Cert e că odată ce inveți să zbori nu o să-ți mai dorești să stai vreodată în vizuină hibernînd pînă la primăvara salvatoare. Si asta este adevărat pentru urși cît mai ales pentru păsările călătoare.

- Și spune-mi țușcă dragă, dacă repară oamenii ăia răi drumurile alea minate, zburăm înapoi în locurile noastre natale, în bîrlog?
- Imi mai torni puțin vin te rog?
- Da, cred că ai dreptate.

Moralele poveștii, că sunt mai multe, ar fi:
- urșii pur și simplu nu știu sa zboare
- cu suficientă bătaie de cap din partea țuștilor călătoare, urșii pot fi învățați să zboare (adaptarea românească a proverbului chinezesc "with enough thrust, pigs can fly")
- după ce învață să zboare urșilor încep să le crească încet încet pene în loc de blană
- urșii își schimbă blana, dar năravul lor rămîne același.

Dar despre urșii învățați de rățuște să zboare, în episodul următor al poveștii.