Rețeta fericirii și retorica iubirii

 

Vreți să fiți fericiți ? Mănînci calule ovăz ?

Mă sperie studiile despre fericire deși știu că sînt făcute pe baze științifice iar psihologia fericirii este o ramură esențială în buna noastră funcționare interioară.

Pe mine mă sperie rețeta fericirii deși înțeleg binișor setul valoric, congruența între cele 3-5 lucruri tari, lista de 5-7 comportamente și definiția psihologică a fericirii și a sensului în viață.

Am citit cîteva mici lucruri despre asta și am înțeles o mică parte din ele.
Rețeta fericrii se eliberează pe bază de ordonanță de la psihologul vostru de familie dar tratamentul nu se găsește în farmacii. Nu încă, dar corporațiile farmaceutice lucrează la asta intens pentru că acționarilor lor le pasă de împăcarea noastră sufletească și de starea noastră de fericire.

Vai de capul nostru dacă întră pastila drogului fericirii pe mîinile lor.

S-a terminat cu fericirea. 

Deocamdată avem noroc și nu există farmacii ale sufletului dar există medicamente împotriva depresiei.

Noi am făcut cîteva ședințe de terapie cu psihologul nostru de cuplu ca să ne (re)găsim fericirea.

Nu merge bine tratamentul nostru pentru că nu e adaptat cazului nostru, dar terapia de cuplu e genială.

 
Ascultați un om bătrîn și înțelept dar naiv și fără mare experiență în viață.

Nu există rețeta fericirii tot așa cum nu există piatra filozofală, elixirul tinereții, dumnezei și îngeri, leacuri ezoterice și alte superstiții pseudo-științifice.

Dați-le foc !

Nu există alchimiști ai fericirii dar există căi și metode practice, există o psihologie a fericirii și o filozofie a fericirii și mai ales o neuroștiință a fericirii și o terapie a fericirii.

 
Pentru cei care nu au fost iubiți necondiționat în primii ani din viață și pentru cei care poartă în ei rănile abandonului emoțional și afectiv, ei bine pentru toți oamenii ăștia și mulți alții asemenea, fericirea și iubirea sînt o luptă continuă de supraviețuire.

Oamenii abandonți afectiv și care nu și-au primit porția zdravănă de iubire maternă în primii ani nu știu ce este iubirea și nu știu ce este fericirea « adevărată ».

Ei nu cred în fericire și iubire  pentru că sînt sabotați de inconștientul lor care le dictează un model de viață bazat pe neîncredere în ei înșiși și în cei din jur, un model dominat de frica de abandon și frica de trădare, frica de umilire și frica de rejectare.

Pentru mine rețeta fericirii e simplă : iubire.

Luați porții mari de iubire încă din stadiul de foetus și continuați să fiți înconjurați de iubire din primele zile de viață pînă în ultimele zile ale vieții.

Ce frumos și liniștitor trebuie să fie să mori înconjurat de cei dragi și de iubire.

Ascultați un om naiv, nu aveți nevoie de nimic altceva.

Eu unul am avut parte de asta și nu am nici un merit. Meritul este al familiei mele, părinți, soră, bunici, unchi și mătușe, verișori și apoi al tuturor prietenilor mei, mici și mari.

Meritul este al tuturor celor care mi-au dat puțină iubire și fericire din sufletul lor fără să îmi ceară niciodată nimic înapoi.

Iar acum a venit rîndul meu să le ofer același lucru pentru că eu i-am abandonat pe mulți dintre ei.

Am făcut asta din iubire pentru cineva drag și acum încerc să înțeleg de ce am făcut asta și de ce sînt așa cum sînt. Eu mă laud că sînt generos și sensibil și înțelegător cu toată lumea, dar cum se face că cei apropiați suferă mult din cauza asta ?

Am primit doze mai mici sau mai mari de iubire și am primit înțelegere atunci cînd am greșit. Nu a fost întotdeauna ușor că nu am trăit în puf plin de iubire și afecțiune nemărginită.

Și nu mi-a cîntat nimeni în fiecare noapte noapte bună puișor pînă să adorm liniștit și nu a stat nimeni la curul meu zi de zi să-mi sufle în pînze și să mă apare de orice pală de vînt mai puternică și nu am fost mereu marele prinț și copilul rege.

Mama și bunicul au avut grijă să mă pună repede la punct atunci cînd deveneam un copil insuportabil și de o insolență crasă.

Un singur cuvînt aspru  și un gest din sprînceană din partea lor și încetam pe loc să mă comport ca un copil rege și tiranic.

Jar mîncam altfel, dar nu mîncam bătaie. Cuvintele și expresia facială erau jarul.

Iar tovărășa noastră învățătoare a avut grijă să anihileze în noi orice urmă de bunătate și iubire necondiționată.

A măturat pe jos cu încrederea noastră în noi înșine și ne-a umilit. A dat cu palma și cu rigla și cu arătătorul în noi ca să ne îndrepte și să ne călească iar eu visam noaptea că o luam la bătaie și mă trezeam cu dinții scrășnind și pumnii mei mici încleștați.

Dacă un învățător ar face a zecea parte din ceea ce făceau unii profesori acum 30 de ani, ar fi călcați în picioare.

I-aș dojeni cu cuvinte violente și priviri ucigătoare pînă și-ar cere iertare în genunchi.

Dar cine avea curajul ăsta atunci în fața autorității supreme ?

Nu am nevoie de nimic altceva înafară de mici porții de iubire și afecțiune și înțelegere și aș putea să trăiesc cu salariul mediu pe economie dacă nu aș fi obsedat de cămăși și nu aș fi ahtiat după băutură, distracție și femei.

Întrebarea care mă macină pe mine e alta. 

Vreți să fiți iubiți ?

Asta e întrebarea și mai ales this is the question.

Mă ușurez fără nici o problemă în fericirea mea, nu e mare scoafală cu ea și nu înțeleg de ce aleargă toată lumea după ea ca nebuna.  

Dar eu am ce am cu iubirea.

Cum facem să fim iubiți pentru ceea ce sîntem și cum facem să îi iubim pe ceilalți pentru ceea ce sînt cu adevărat în interiorul lor dar nu reușesc să-l exploreze ?

Cum facem cu iubirea ?

Cum facem fraților cu retorica iubirii ?

ça tire ou satire? aceasta-i intrebarea

Acum, cind o natiune intreaga este in doliu, cred ca merita reflectat putin asupra rolulului important al satirei intr-o societate civilizata.
Satira este un mod hidos de a pune intrebari incomode pentru a combate defectele hidoase si tabuurile unei societati.
Doar cei care sint prizonierii ignorantei, prejudecatii si indoctrinarii nu pot vedea intrebarile din spatele caricaturilor grotesti.
Stim prea bine ca cele doua marionete imbecile care au comis atacul las sint, de altfel, prizonierii indoctrinarii radicale islamiste.
Satira nu apartine categoriei frumosului, dar intrebarile sint frumoase.
Si cit de frumoasa este intrebarea retorica pe care am descoperit-o astazi - ça tire ou satire? ( sursa http://choualbox.com/WHggX)

Ilustratie de Jean Jullien

Daca intrebarile nu pot avea limita, cred ca limita satirei si a caricaturii e data de dimeniunea defectului hidos pe care il combate.
Din punctul meu de vedere, caricaturile radicale din Charlie Hebdo nu au depasit limita pentru ca ele combat radicalismul islamic, fanatismul si dogmatismul.
Cred ca e timpul ca religia si divinitatea sa inceteze sa mai fie un subiect tabu pentru ca noi le-am creat si tot noi le vom distruge fiind la fel de perisabile ca insasi civilizatia noastra.

Dieu est mort ! Dieu reste mort ! Et c'est nous qui l'avons tué ! - spunea filozoful.
Imbecilii aia doi si-au impuscat Allah-ul strigind "Nous avons tué Charlie Hebdo" si "Nous avons vengé le prophète".
Allah a murit pe loc.
Charlie e noul "Allah" al unei societati mai libere si mai civilizate.
N'est-ce pas ironique?

Cum ar fi ca peste citva timp sa ridem fanatic citind cu religiozitate Charlie Hebdo, sa avem pe pereti de-asupra capului tabloul iconoclast al ultimului numar divin din Charlie Hebdo si sa murim de ris pe seama ideologiei caricaturale a marelui Charlie?

Je suis Charlie, un Charlie la fel de naiv si nonsalant precum Wolinski si Cabu, doi din caricaturistii ucisi, pe care i-am descoperit acum si pe care ii gasesc geniali si incapabili de ura.
Cred in continuare ca intr-o zi sinceritatea si tandretea vor cuceri lumea si plec capul cu piosenie in fata celor 12 martiri si ma inchin noului meu idol al libertatii de gindire si de exprimare: Charlie.

Viața este afară

Cînd eram mic, viața era afară.

Știam instinctiv lucrul acesta, era înscris în codul genetic de copil.

De fiecare dată cînd eram înăuntru, fie că eram în casă sau în clasă, nu mă simțeam în largul meu.

Întors de la școală, abia așteptam să îmi fac neglijent tema de casă pentru ca apoi să ies afară măcar o oră  și să mă joc.

Atunci nu era nimic mai trist decît să vezi un copil stînd la geam uitîndu-se la ceilalți cum se joacă.
- Hai, nu vii afară?
- Nu pot, nu mă lasă mama, mai am de învățat.

Jocul era mereu afară, în casă stăteau doar cei care aveau părinți cicălitori și teme de făcut.
Copilăria și pubertatea mi-am petrecut-o afară.


Adolescența, în schimb, mi-am petrecut-o în casă refuzînd să mai ies afară. Apăruse un altfel de partener de joacă cu care eu nu știam să mă joc. Apăruseră fetele.
Viața continua să fie afară, însă regulile jocului se schimbaseră iar eu nu știam să îl mai joc.
Rămăsesem copil.

Perioada maturizării a continuat în același registru de inadaptare, dar apăruse în schimb un altfel de viață la care m-am adaptat repede.

Apăruse viața virtuală cu o grafică mai mișto.
Viața se mutase înăuntru iar eu nu mai eram copil.

Am jucat acest joc al vieții virtuale mult timp și probabil că l-aș mai fi jucat ani buni dacă nu aș fi cunoscut-o pe M. și nu aș fi venit în Franța.

In Franța urmez acum un tratament de recuperare și reeducare pe bază de ieșiri repetate în natură, program ce poartă numele "Viața este afară".

Imediat cum s-a anunțat la știri că a venit primăvara, ne-am scos de la naftalină biciletele, le-am curățat lanțurile de rugină, le-am împachetat în portbagaj și am plecat cu ele să ne plimbăm pe malul rîului Escaut.

Biciclete pe malul rîului Escaut

Desigur, ne-ar fi plăcut ca să fie 3 sau mai multe biciclete, dar despre oameni și locuri cu o altă ocazie.

Pînă una-alta a trebuit să ne mulțumim cu compania cîtorva lebede, care după ce au auzit că sîntem români s-au grăbit să-și ia zborul, deși sincer nu ne era foame deloc.

Lebădă decolînd

Oscilăm mereu între viața de afară și cea de dinăuntru, între real și virtual, între a ne deschide sufletul și a-l ține închis.

În ceea ce mă privește, de fiecare dată cînd am stat înăuntru cu sufletul închis într-o realitate virtuală, nu am trăit de fapt nimic.

Cînd eram mic știam că viața este afară și acum încerc să învăț lucrul ăsta.

Oameni și locuri. Stări. Echilibru.

Citind ce caută și ce vrea Ioana am încercat să-mi dau seama care este legătura dintre oamenii și locurile pe care le căutăm pe de o parte și stările sufletești proprii, aferente lor, de cealaltă parte.
Am încercat astfel să stabilesc legătura dintre ele prin intermediul unor relații simple mijloc-scop și cauză-efect.
Căutăm oameni și locuri care ne vor da apoi anumite stări care ne fac plăcere, stări de bine, stări de liniște, stări de împlinire.
Accentul cade pe căutarea oamenilor și a locurilor, acestea sînt scopul și cauza, efectul este acela că odată găsite, vor veni și stările aferente, ca o recompensă binemeritată.
Căutăm oameni pentru ei înșiși și locuri pentru ele însele pentru că sîntem dependenți de oameni și locuri. Aceasta este o interpretare mai degrabă altruistă a relației.

Există însă și situația în care căutam starea însăși, în forma ei pură, prin intermediul unor oameni și locuri.
Accentul cade pe găsirea stării, ea este atît scop cît si cauză, iar oamenii și locurile sînt doar mijlocul prin care starea poate fi găsită. În acest caz sîntem dependenți de o stare proprie care are o interpretare egoistă.

La un anumit nivel, undeva în adîncul sufletului nostru, totul este stare. Cu cît ne afundăm mai mult în universul interior, diferențierea dintre oameni/locuri și stările aferente nu mai este atît de ușor de făcut. Ele se pot identifica una cu cealaltă și se pot substitui una alteia, cauza și efectul se confundă și relația de cauzalitate se alterează, dacă nu dispare cu totul.

Gîndind în termenii ăștia oamenii și locurile pe care le căutăm devin una cu stările noastre sufletești. Le căutăm pe toate deopotrivă sau pendulăm rapid între ele încît e greu să stabilim care e finalitatea precisă, care e cauzalitatea precisă și ce anume are întîietate și ce anume contează în viață.

O analiză lucidă a ceea ce căutăm nu face decît să suspende una din ele în defavoarea celeilalte.

Asta îmi aduce aminte de ce suntem noi doi aici, acum. Concret.

Prietena mea a venit aici, în Franța, pentru a găsi o stare materială mai bună. Nu a venit pentru oamenii și locurile de aici, ci a venit pentru a-și găsi o împlinire materială și profesională. Pentru asta s-a folosit de sistemul de aici, de contextul format din oamenii și locurile acestea.

Eu am venit aici pentru ea, pentru a găsi o stare sufletească. Fiind împreună putem profita de starea materială și sufletească nou creată. Cele două stări pot fuziona, se pot completa, se pot substitui una alteia. Ele nu sunt stări opuse ci stări complementare, ceea ce este important este echilibrul dintre ele.

Simplificat radical, starea materială înseamnă bani iar starea spirituală înseamnă iubire.
Toate în căutarea fericirii. Care fiind formată din stări nu poate fi decît un altfel de stare.

Francezii îi spun "le bonheur", iar mie mi se par nu numai niște teoreticieni extraordinari ai fericirii ci și niște practicanți respectabili. Nu cred că sunt cei mai fericiți oameni de pe pământ, departe de ei starea asta, dar par să aibă un cult al fericirii, al plăcerii în principal, cu care fericirea cred că s-a și confundat cîndva. Dacă nu se mai confundă încă.

În acest context, secretul fericirii pare a fi păstrarea echilibrului. Relațiile reducționiste mijloc-scop, cauză-efect și altele asemenea care mai mult încurcă decît descurcă dispar și sunt înlocuite de echilibru.
Echilibrul nu înseamnă tern, linie dreaptă continuă, plictiseală, ci înseamnă tocmai pendularea între stări, oscilația continuă, cînd amplă pe termen scurt, cînd mică pe termen lung.
Echilibrul înseamnă sumă de astfel de stări care ajung să armonizeze, să conveargă și să dea stabilitate. Interesant cum mișcarea la un anumit nivel determină stabilitatea la nivelele superioare.
Echilibrul înseamnă lipsa excesului unei anumite stări.
Echilibrul poate fi definit și prin ceea ce nu înseamnă, prin opusul lui, echilibrul nu înseamnă incertitudine și nu înseamnă oscilație haotică și nici divergență.
Echilibrul adică găsirea lucrurilor care contează, găsirea măsurii lucrurilor, a armoniei, așa cum am gîndit atunci cînd am citit metoda Klarei de a controla furia.

În fizica mecanică exisă 3 stări de echilibru - instabil, indiferent și stabil. Ele pot fi ușor vizualizate luînd o bilă și 3 tipuri de suprafețe: plană, concavă si convexă.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață plană, echilibrul este unul indiferent, bila este în echilibru în orice punct al planului.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață convexă, echilibrul este unul instabil, doar în punctul superior bila se poate afla în echilibru.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață concavă, echilibrul este unul stabil, oriunde ai așeza bila ea va reveni către punctul inferior de echilibru.

Per ansamblu echilibrul nostru uman poate fi privit ca fiind construit din aceste 3 stări.
În toate celelalte stări, omul este în dezechilibru, este în căutarea echilibrului.

Concret, de acum înainte de fiecare dată cînd o să mai fim întrebați ce căutăm aici în Franța - mulți bani, oameni civilizați, locuri frumoase, stări - o să răspund simplu și la fel de ambiguu.
- Echilibrul.

Și dacă va fi să ne întoarcem înapoi în România și vom fi întrebați ce căutăm înapoi - bani, oameni frumoși, locuri, stări familiare - o să răspund, cum altfel, simplu.
- Echilibrul.

Atîta timp cît poți oscila, cît poți urca munți convecși și coborî văi concave și cît poți merge drept înainte, e bine. Mai devreme sau mai tîrziu îți vei găsi echilibrul. Răzbind.

Nu sînt într-atît de naiv încît să cred că lucrurile sunt chiar atît de simple pe cît le-am scris.
Îmi place să mă amăgesc că sînt într-atît de echilibrat.