In căutarea fericirii pe dealurile copilăriei - scurt tratat filozofic

Credeam că fericirea absolută înseamnă să ai mult timp liber, să stai tolănit în iarbă la umbra unui copac și să nu faci absolut nimic cît e duminica de lungă. Apoi am început să citesc cartea lui Frédéric Lenoir "Du bonheur un voyage philosophique" și am constatat că lucrurile nu sînt atît de simple.

Si pe bună dreptate, pentru că după vreo două ore jumătate de fericire absolută am început să mă foiesc de pe o parte pe alta. Nu mai aveam stare, îmi amorțiseră mîinile, picioarele și gîndurile iar furnicile din mușuroiul lîngă care nimerisem începuseră să îmi dea tîrcoale, semn că prezența mea interfera profund cu fericirea lor.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, singura zi în care puteam să stau liniștit era duminica. In toate celelalte zile mereu era ceva de făcut pe lîngă casa bunicilor. La țară mereu era ceva de făcut și asta mă scotea din sărite.

De atunci cred că am început să apreciez liniștea unei zile în care nu trebuie să faci nimic. Duminica, dacă nu se strîngeau băieții să joace fotbal în bahna mare, mă urcam pe vîrful dealului și de acolo puteam vedea de o parte satul iar de cealaltă bahna. Bahna era un loc destul de mlăștinos, înconjurat de dealuri din trei părți, cu rogoz care îmi ajungea pînă la brîu, dar care avea un platou cu iarbă unde puteam să jucăm fotbal dacă nu ploua.

Imi plăcea la nebunie să stau acolo sus pe deal și să privesc în zare așteptînd să se adune băieții ca să jucăm fotbal. Deși era drum pietruit pînă la bahnă, de fiecare dată preferam să urc dealul și apoi să îl cobor, chiar dacă pentru a ajunge pe platou trebuia să o iau prin bălării pline cu rogoz care mă tăiau la picioare dacă eram în pantaloni scurți.

Cînd ajungeam pe la mijlocul dealului puteam să aud ecoul loviturilor în minge și strigătele băieților și atunci urcam în viteză dealul de parcă mi-ar fi crescut aripi de Pegas pe spate.

Sus pe deal și jos în bahnă eram fericit, o dată pe săptămîna, duminica, pentru că în restul zilelor mereu era ceva de făcut la cîmp sau pe lîngă casă.

Duminica trecută am pornit așadar cu o carte sub braț în căutarea fericirii de altadată și am urcat pe platoul de deasupra zidurilor de apărare ale fortăreții din Maubeuge. 

Iarba necosită îmi ajungea pînă la genunchi și era atît de deasă că îmi venea să înot prin ea. Am plonjat în iarbă și am început să privesc orașul de acolo de sus.

Du bonheur - un voyage philosophique

Le bonheur est dans notre sensibilité

Privit de sus, orașul acesta în care străzile sînt mai mereu pustii chiar și la sfîrșitul săptămînii, are alt farmec. Privite de sus, toate lucrurile par mai frumoase, schimbarea de perspectivă aduce la suprafață forme și culori noi, coroanele arborilor dau impresia unor spații verzi mai mari, griul devine verde.

Privind de sus, înconjurați de verdeață, noi înșine ne metamorfozăm și devenim mai sensibili, mai receptivi, mai fericiți iar lucrul ăsta cu siguranță ne este scris în codul nostru genetic.

Demersul filozofic al autorului este o călătorie în timp în compania marilor înțelepți ai vremurilor, Bouddha, Platon, Epicur, Epictet, Spinoza, Schopenhauer și alții.

Citind-o, demersul meu psihologic a fost unul mult mai modest, călătoria filozofică în căutarea propriei mele fericiri fiind un prilej de a hoinări iar pe dealurile copilăriei și de a analiza și înțelege tot drumul pe care l-am urmat după ce am părăsit locurile natale și după ce am părăsit țara natală.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil pe care pînă și un inginer ca mine a putut să-l înțeleagă și în plus  ține cont de ultimele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei.

Redau mai jos două citate din Schopenhauer, "Arta de a fi fericit -  50 de reguli de viață", care apar în cele două pagini pe care le-am surprins în fotografie.

"Notre bonheur dépend de ce que nous sommes, de notre individualité ..."

"Ce que quelqu'un possède pour soi, ce qui l'accompagne dans la solitude et que personne ne peut ni lui donner ni lui prendre, voilà qui est beaucoup plus essentiel que tout ce qu'il possède ou ce qu'il est aux yeux des autres"

Nu am terminat cartea pentru că  furnicăturile pe care le simțeam în mîini și picioare nu se datorau doar lipsei de mișcare ci în principal nemulțumirii furnicilor cărora le încălcasem dreptul de a fi fericite, tolănindu-mă în imediata apropiere a mușuroiului lor.

Voi reveni duminica aceasta acolo sus în iarbă ca să termin voiajul acesta filozofic. Nu știu care sînt cele 50 de reguli de viață pentru a fi fericit, dar știu că fericirea, prietenia, iubirea și altele asemenea, toate se cultivă.

Pe dealurile copilăriei mele se cultiva sfeclă de zahăr, cartofi și porumb și știu că nu poți avea roade bogate fără muncă și bătături în palmă de la prășit.

Pentru a fi fericiți pe drumurile maturității, oriunde ar fi ele, va trebui să învățăm să cultivăm prietenia, iubirea și bunătatea.

Vorba bunicii, care într-o pauză de prășit, găsea răgazul și înțelepciunea să-mi spună atunci cînd îmi povestea despre relațiile dintre oamenii din sat

-Mamî, ascultî la mini ci-ți spun, cini cultivî pretenii șî bunătati, fericiri culegi....așa spunia tata nieu, bunicu din sus, Dumniezău sî-l ierti.

Viața la sat. Promisiuni boierești.

 

Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.

La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.

Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  

Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.

Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.

Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.

- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.

Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.

Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.

Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 

Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.

Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.

Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.

Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.

Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.

Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.

Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.

Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.

Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :

 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?

- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.