Nu ne-am vinde sufletul pentru nimic in lume, nici macar in schimbul cunoasterii absolute faustiene, dar l-am oferi gratuit persoanei care l-ar intelege si l-ar iubi si ar avea grija de el.
Dupa care l-am vinde, dezabuzati, pentru nimic.
Un suflet uzat moral, un suflet second hand, de vinzare, intr-un tirg de vechituri sentimentale.
Chiar si asa, eu pe-al meu nu l-as vinde, ca are o copilarie ascunsa pe undeva inauntru si un zimbet de mama.
Si un glas de copil care ne cheama la el ca si cind ar fi singurul lucru de care ar avea nevoie.
Sîntem făcuți din începuturi și
sfîrșituri, avem scris asta în codul nostru genetic. Universul însuși e
făcut dintr-un început și își are scris sfîrșitul în codul lui genetic.
Citisem undeva, odată - "Relaxează-te, Universului nu îi pasă de tine!".
Si-atunci m-am relaxat.
Dacă ar fi fost înțelepți, mayașii ar fi trebuit să scrie lucrul acesta evident în calendarul lor în loc să facă previziuni despre viitor și mai ales despre sfîrșitul viitorului. Poate ar fi trăit mai mult și mai bine dacă ar fi urmat o astfel de cale, relaxantă.
În ceea ce ne privește, mayașii au avut dreptate. Sfîrșitul lumii a fost pe 21 Decembrie 2012.
Pentru noi a fost sfîrșitul unei lumi pentru că ziua imediat următoare, 22 Decembrie 2012, a fost începutul unei noi lumi.
E începutul unei lumi în 3, e începutul unei lumi despre care simțim că nu știm nimic, dar despre care o să învățăm în fiecare zi puțin cîte puțin.
Micul nostru mini-Univers
E începutul unui mini-Univers. Al nostru și al celor apropiați, din mini-Universurile învecinate.
Singurul lucru care îl face special și relevant în momentul de față este faptul că este al nostru.
Privind spre viitor nu pot să fac nici o previziune, nici măcar despre mini-Universul nostru mic. Pînă acum m-am uitat în urmă și am văzut cît e de greu să faci previziuni și interpretări corecte despre trecut.
Nu mai știu ce am făcut de sfîrșitul lumii dar știu ce am făcut în fiecare minut din prima zi din noul nostru început.
A fost cel mai frumos început din viața noastră, un început pe care îl doresc din tot sufletul tuturor celor care sînt dornici să înceapă o viață în 3.
Niciun efort nu trebuie considerat prea mare!
Il privesc si vreau să-i spun doar atît - Hai puiuț, liniștește-te, mini-Universul tău te iubește!
150 de secunde miraculoase la Piatra Neamt. Nu e nimic miraculos in ele, este doar un oras pe care noi il vedem frumos. Pentru ca-i al nostru.
Unul din comentariile care au strins cele mai multe aprecieri apartine unui pietrean plecat cu treburi pe alte meleaguri. Ca si mine.
Intr-un moment de nostalgie creatoare, inspirat de cele 150 de secunde miraculoase, pietreanul se destainuie, citez :
"offff...orasul
meu minunat! aici am facut primul respir,aici am vazut prima
rasarire,primul apus,aici am simtit prima picatura de ploaie,prima raza
de soare...cate amintiri... te am in gand in fiecare clipa si nu o sa
te uit niciodata! sa stii ca nu te-am parasit,si intr-o zi o sa ma
intorc! PIATRA NEAMT TE IUBESC!
Sensibil la genul asta
de amintiri si comentarii, amintiri pe care le
cultiv, in secret, cu mare grija, imi dau seama ca odata cu
trecerea timpului amintirile limbii romane incep sa ma lase si, incet,
incet, voi calca inevitabil pe urmele lui. Asta daca nu am inceput sa calc deja.
Stiu
din surse sigure ca amintirile punctuatiei limbii romane incep sa ma
lase. Nu-i mare paguba, imi zic, oricum le puneam dupa urechea dreapta,
dupa bunul meu plac.
Amintirile diacriticelor ma lasa si ele.
La fel, nu-i mare paguba, si-apoi am o scuza destul de buna, nu mai am
loc de diacritice pe tastatura din cauza accentelor frantuzesti. Pe
care, tot asa, le pun dupa aceeasi ureche, ca nu par sa aiba vreo
regula. Ba dimpotriva.
In timp o sa ma lase acordurile, timpurile
verbelor, diatezele, sintaxa si toate cite mai erau. La
fel, nu-i mare paguba, nu am fost niciodata vreun priceput al gramaticii
limbii romane, ci mai degraba un mediocru notoriu.
Ceea ce o sa fie grav insa, va fi momentul in care o sa ma lase amintirile cuvintelor. Stiu ca amintirile dor, am invatat asta pe propria mea piele.
Imi
sint suficiente 10 minute cu mine singur ca sa ma podideasca amintirile
si sa incep sa scriu genul ala de comentariu plin de naivitati
inlacrimate, dureri nostalgice, promisiuni desarte si iubire platonica.
Sint nostalgic si melancolic la cap si nu pot sa rezist amintirilor din copilarie.
Nu imi inchipuiam insa ca si amintirile cuvintelor ar putea sa ma
doara. Ma gindesc cu groaza ca intr-o buna zi o sa inceapa sa ma doara
amintirile cuvintelor uitate si o sa incep sa ma tavalesc pe jos de durerea rasaririi, plingind incontinuu pina cind o sa mi taie respirul.
"aici am facut primul respir, aici am vazut prima rasarire".
S u b l i m. Su b l i m i n a l. S u b t i l. S u b t e x t u a l. S u b c o n s t i e n t.
Ceea ce cred ca vrea de fapt sa spuna este : aici am facut, aici primul, aici respir, aici am vazut, aici prima, aici rasar, aici rasare, aici rasarire. Aici totul.
Prima
rasarire de soare. Apusul este masculin si pentru mentinerea
echilibrului rasarirea trebuie sa fie feminina. Yin si Yang in varianta
filozofiei romanesti, fortele primordiale si complementare.
In filozofia chinezeasca Yin este elementul intunecat, feminin si corespunde noptii.
Yang este elementul luminos, masculin si corespunde zilei.
Nu am stiut niciodata care e El si care e Ea din Yin si Yang si oricum nu are nici o importanta.
Si chinezii la fel, nu stiu care e Yin si Yang din El si Ea.
De ce ar avea importanta genul unui substantiv, al unui cuvint?
Ele, cuvintele.
- Ce este intr-un cuvint?
Ana are mere.
Ele fac cafele.
Astea sint propozitiile care mi-au marcat copilaria.
- Oare o sa le uit si pe astea?
"Ele fac cafele" citit de la coada la cap arata ca ele fac tot cafele. Si tot asa.
Cind
tovarasa invatoare I. ne-a invatat propozitia asta in clasa intii,
mi-am zis ca scoala trebuie sa fie cel mai frumos loc de facut cafele
din lumea asta. In plus, tovarasa noastra invatatoare mirosea de fiecare
data a cafea dupa ce se intoarcea din cancelarie dupa Recreatia Mare.
Mereu ma gindeam ca acolo, in cancelarie, locul unde nu am calcat decit o
singura data in viata mea de elev (atunci cind am fost de serviciu pe scoala), acolo
deci, invatatoarele faceau cafele.
Mai tirziu, aceeasi
invatatoare ne-a invatat cum sa luam bataie daca nu scriam frumos
cuvintele, daca nu intelegeam bine cuvintele si virgulele si partile de
propozitie si toate celelalte.
Si atunci am renuntat la cuvinte si am
inceput sa detest cafeaua.
Jocul de cuvinte pe care ni-l aratase se transformase intr-o bataie de cuvinte, intr-o bataie de joc. Si acum mi-e frica sa nu gresesc cuvinte, si acum stau cu dexonline.ro deschis ca sa caut conjugari si forme de plural și cîte și mai cîți.
Comentariul
pietreanului, in aparenta, nu este despre cuvinte, este despre stari,
despre tot felul de stari care nu au nici o legatura cu cuvintele. Este
un comentariu neslefuit, scris dintr-o bucata, fara sa aiba dexonline.ro deschis in
fata, fara sa aiba frica de cuvinte nepotrivite.
Pentru mine amintirile sint simple iar comentariul respectiv este ipocrit pentru ca descrie amintiri false, inchipuite, prefabricate.
Amintirile nu au nici o legatura cu picaturile de ploaie, cu
primele raze de soare, primul apus, primul respir si prima rasarire.
Amintirile nu sint facute din astfel de stari filozofice
primordiale si complementare.
Amintirile mele apar
atunci cind aud cuvintele ele si cafele intr-un interval scurt de timp
si apoi ma gindesc imediat ca "ele fac cafele" si apoi parcurg in minte
propozitia de la coada la cap ca sa redescoper un lucru pe care l-am
invatat cu mult timp in urma si care intre timp a devenit amintire.
Amintirile mele sint despre oameni, despre
imagini familiare si familiale, despre gusturi, despre jocuri, despre
cuvinte, despre trecut, despre stari si despre toate sinesteziile dintre
ele.
Amintirile mele nu sint despre primul respir, ci despre primele momente care mi-au taiat respiratia.
Da,
la Piatra Neamt am respirat prima oara, acolo am vazut primul rasarit
si acolo am invatat primele cuvinte. Si tot acolo imi sint toate
amintirile.
Poate ca sint cam dur cu amintirile
celorlalti, poate ar trebui sa continui sa imi cultiv in liniste
propriile amintiri si sa las celorlalti dreptul la propriile lor
cuvinte si amintiri.
In apropierea orașului Boppard, pe Valea Superioară a Rinului Mijlociu, Rinul se arcuiește într-o buclă ce încercuiește dealurile domoale de pe malul său drept, dînd impresia formării unei insule.
Aceasta buclă poartă numele de Bopparder Hamm, este cea mai vastă zonă viticolă de pe Valea Rinului Mijlociu și este una dintre cele mai pitorești zone de pe Valea Rinului.
Bopparder Hamm - vedere spre "insula" de pe malul drept al Rinului
Cîteva sute de metri mai departe, liniile pantelor dealurilor intersectează silueta sinuoasă a fluviului, tăind-o în patru părți, creînd astfel impresia unui lanț de patru lacuri. Locul acesta poartă numele de Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri.
Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri
De pe vîrful dealului Hunsrück, parte integrantă a buclei Bopparder Hamm, se poate vedea în dreapta panorama orașului Boppard.
Panorama orașului Boppard
Aflat la aproximativ 400m altitudine, vîrful acestui deal constituie locul de decolare pentru pasionații de parapantă din această zonă.
Toate pînzele sus - I
Toate pînzele sus - II
Toate pînzele sus - III
Parapanta, ca și deltaplanul, trebuie să fie o experiență de a zbura mult mai profundă și mai apropiată de zborul natural decît celelalte forme de zbor.
A te lăsa purtat de curenții de aer, a fi în bătaia vîntului și a simți pe propia piele fiecare rafală, trebuie să fie o experiență extraordinară.
În ceea ce mă privește, judecînd după numărul de fire de păr alb de după, orice zbor cu avionul mă îmbătrînește cam cu vreo două luni.
Pentru parapantiști, fiecare zbor cred că îi întinerește și nu m-ar mira ca la șaptezeci de ani, o parte din ei să mai zboare de-asupra Văii Rinului, în timp ce eu voi putea să mă aplec cu greu să-mi ridic proteza dentară de pe jos.
I-am privit pe parapantiști pregătindu-și cu meticulozitate parapantele, alegînd rafala de vînt propice care urma să-i ridice de la sol și apoi decolînd pe aripile Rinului.
Pe aripile Rinului - I
Pe aripile Rinului - II
Pe aripile Rinului - III
Sînt sigur că de acolo de sus, din parapantă, Rinul și valea se văd altcumva, se văd într-un fel în care nu o le văd niciodată, indiferent de unghiul, poziția si lumina din care voi fotografia aceste locuri.
Fotografiile de pe aripile Rinului trebuie să fie mult diferite de cele făcute de mine de pe malul lui.
Si-apoi viața însăși se vede altfel de pe aripile Rinului pentru că genul ăsta de zbor trebuie să îți dea o senzație intensă de libertate pe care puține experiențe ți-o pot da.
Parapanta este o stare de spirit, un mod de a vedea și a simți viața, o vibrație intensă și rapidă. Privită de pe mal, viața are un alt ritm, o altă intensitate, o altă vibrație.
Văzută astfel, fotografia înseamnă să înțelegi modul cum vibrează lucrurile și oamenii din jur și să reușești să le surprinzi această vibrație.
Revenit de două săptămîni din vacanță, două săptămîni în care a plouat în fiecare zi, privesc melancolic în urmă și încerc să mă încălzesc cu fotoamintiri, scriind cîteva rînduri naiv-emfatice.
- Cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
Cu toții plecăm în vacanță ca să simțim altceva. Apa, nisipul, verdele, liniștea, căldura. Vacanța înseamnă libertate și simțire.
Orașul ne ține închiși între ziduri și nu mai simțim nimic. Bunicii mei au fost o singură dată în concediu, la băile Felix. Le-au placut mult apele termale, dar apoi nu le-a mai trebuit că au stat mai mult într-un spațiu închis, așa că au preferat să rămînă la sat, în cîmp deschis.
Intrucît Grecia a devenit o destinație turistică obișnuită, ne-am hotărît ca anul acesta să mergem într-un loc mai deosebit pentru că am ținut mortiș să ne simțim deosebit de bine.
Așadar, am ales Ellada.
Ellada este un nume melodios, călduros, foarte feminin spre deosebire de Grecia care este un nume ascuțit, greoi și rece.
Transpusă în culori, Ellada înseamnă alb-albastru.
Ellada alb-albastră
Locuim într-o comună din nordul Franței în care vara nu-i ca vara și în care vara aceasta, temperatura maximă a zilei nu a depășit niciodată temperatura minimă nocturnă la București.
Să nu mă plîng prea tare, putea să fie și mai rău, putea să fie Belgia.
Norii și ploaia ne-au făcut să ne umplem repede bagajele cu toate cămășile cu mînecă scurtă din șifonier și să plecăm fugim în vacanță.
Ca și bunicii mei, noi am plecat în vacanță la tratament. Un tratement pe bază de băi de soare, de nisip fin și de mare albastră.
Ca să ne tratăm de toate zilele ploioase pe care le-am îndurat, am stat la soare în fiecare zi de dimineață pînă seara, cu o singură pauză de o ora pentru masă.
La amiază nu am urcat în cameră ca să profităm de răcoare și de așternuturile albe și moi, așa ceva avînd și la noi în comună, din belșug. Am stat pitiți sub umbreluțe și ne-am încălzit la foc mic fiecare oscior, pe ambele părți.
Tolănit pe șezlong sub o umbră deasă, cu simțul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, mi-am dat seamă că factorii politico-economici principali care au dus la situația grea în care se află Grecia trebuiau să fi fost aceeași care duceau la situația foarte bună în care mă aflam : Marea Mediterană, căldura și cerul mereu senin. Am avut această scurtă tresărire în momentul în care răsucindu-mă pe cealaltă parte am dat peste cîteva din pietrele de mare pe care le strînsesem. Mi-a fost atît de lene să mă ridic încît am preferat să rămîn cu ele înfipte între coaste și mi-am continuat indolent siesta ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Atunci cînd pur și simplu nu mai poți de bine, nu mai știi de fapt cît de rău stai.
Salvarea grecilor nu poate veni decît din cer, și asta doar dacă se schimbă cumva sensul curenților de aer anticiclonici ca să le aducă mase de aer rece și timp ploios care crează condițiile propice unor producții record de bunuri și servicii la hectarul de birouri.
Altfel, noi am dus-o bine, cu picioarele cînd în nisip, cînd în apă și cu gîndurile mereu undeva departe, duse de valuri.
Si-apoi e interesant de văzut cum marea îți aduce înapoi gîndurile, la mal, după care le arunci iar cît vezi cu ochii, în larg. Si tot așa.
Jocul acesta de-a gîndurile duse de valuri nu poți să-l joci mult timp, valurile te hipnotizează, pleoapele iți devin grele, mîinile și picioarele devin nisipoase și începi să te scurgi printre găurile extrem de fine ale țesăturii șezlongului, ca printr-o sită.
Privești agale cum îți scapă nisipul printre degete, și abia atunci simți că viața este acolo și nu în altă parte, așa cum avem senzația din ce în ce mai des în restul timpului.
Simțind nisipul
Simțind apa
Intr-un final, m-am ridicat, mi-am scos pietrele dintre coaste și am pornit agale spre cameră.
Momentul cel mai neplăcut a fost atunci cînd a trebuit să luăm pietrele șlefuite de mare și să le punem în geamantan.
Văzusem cîndva o emisiune despre o mică insulă în formare undeva pe coasta bretonă și unul din cercetătorii acestei insule încerca să educe vizitatorii să nu ia pietre de acolo.
Asta îmi aduce aminte de un motto foarte prețios la care revin mereu : Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Deși devin foarte scrufulos atunci cînd vine vorba de motto-uri și prințipuri, nu am putut să mă abțin, dar am avut grijă ca măcar să nu las nimic altceva în urmă. Si uite așa, în fiecare an, cîteva tone de pietre de mare și alte cîteva tone de scoici iau drumul locurilor unde vara nu-i ca vara.
Păstrăm într-un colț, pe o etajeră, suvenire de peste vacanțe, pietre de rîu, scoici, conuri de brad, ghinde, căsuțe, figurine, mori de vînt, bărcuțe și altele.
Colțul cu suvenire. Pietre de mare.
Odată cu trecerea anilor, cred că vom uita numele locurilor pe unde am fost și de unde exact am luat pietrele de rîu și de mare și celelalte lucruri.
Nu o sa uităm niciodată oamenii cu care am fost, așa cum nu o sa uităm
niciodată cum ne-am simțit în această vacanță de vară elenă. Restul sunt
doar suvenire.
Secretul unei vacanțe reușite rămîne acela de a merge cu oamenii care îți sunt dragi, oricare ar fi destinația.
- Si deci, cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
- Ne-am simțit liberi, ne-am simțit cu toții mai apropiați unii de ceilalți și parcă mai apropiați de lucrurile care contează mult în viață.Ne-am simțit noi și ne-am simțit noi înșine.
Vă mulțumim tuturor pentru această vacanță alb-albastră în Ellada!
Cuvîntul "paradis" provine din termenul persan pairidaeza (sursa :wikipedia), care înseamnă "spațiu închis" și care desemna o grădină înconjurată de ziduri care să o protejeze de vînturile uscate și arzătoare ale deșertului. Imaginea paradisului este o imagine a fericirii așa cum și-o imaginau oamenii acelor locuri aride și era un loc plin de verdeață, de apă și de păsări.
O oază plină de viață într-un ocean de nisip.
In timp, acest simbol al fericirii absolute a fost împrumutat și de alte civilizații și religii, iar Paradisul a evoluat și a fost suit treptat, treptat, în cer, unde a rămas pînă în zilele noastre.
In timp ce filozofii acelor vremuri se chinuiau să găsească fericirea aici, pe Pămînt, luptîndu-se cu bucuriile iluzorii, frivole ale vieții, religia a rezolvat repede această problemă și a cocoțat fericirea eternă sus în cer ca să nu mai poată să ajungă nimeni la ea.
Nefiind filozofi și mai degrabă frivoli, noi am găsit imaginea Paradisului într-un pliant în care scria simplu :
Keukenhof - Le plus beau jardin printanier du monde.
Ceea ce ne-a convins să vizităm grădina de primăvară din Keukenhof nu au fost cuvintele, ci imaginile care le însoțeau.
Imediat cum am intrat pe poarta grădinii ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaarg pe chipurile noastre.
De fapt, nu, mint, ca să fiu sincer, ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaaaaarg pe chipurile noastre încît am pus repede mîna la gură să nu care cumva să ne vadă cineva.
- Incredibil !
- Incredibil !
Apoi am luat mîna de la gură cînd am realizat că la fel de tare zîmbeau și cam la fel trebuiau să fi spus și celelalte sute de persoane care asistau pentru prima oară sau pentru a zecea oară la acest minunat spectacol floral de primăvară.
Keukenhof impresionează prin alternanța de frumusețe studiată și frumusețe naturală a aranjamentelor florale, prin diversitatea tematică a grădinilor, prin exploziile de culoare ale florilor, ale lalelelor în principal, prin combinațiile inedite de nuanțe, toate acompaniate de ciripitul încîntător al păsărilor.
Keukenhof este mai mult decît o grădină frumoasă de primăvară, este, poate, unul din cele mai frumoase locuri de pelerinaj din lume. Ceea ce mă face să cred lucrul acesta este faptul că toată lumea zîmbește laaaaaarg și toată lumea este fericită.
Am văzut zîmbind pînă și cîțiva fotografi încrîncenați care de obicei crîșneau din dinți și își încruntau fruntea de fiecare dată cînd se interpunea cineva în cadrul lor special ales și intens analizat în prealabil. Iar asta, e mare lucru.
Am făcut cîteva sute de fotografii, una mai încrîncenată decît alta, iar mai jos sunt cîteva din cele mai îndîrjite, mai crîșnite din dinți și mai încruntate din frunte.
Sfatul meu este să nu vă luați după ele, că sunt făcute de un diletant, și să mergeți să vizitați această grădină în perioada aprilie-mai.
Primăvară
Keukenhof
Floare curgătoare
Flori, fete și băieți
Lalele incandescente
Margaretă
Petaledelalele
Familie de lalele
Cîmp în flăcări
Lumină florală
Pelerinajuleste o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfînt.
După cugetări din ce în ce mai sforăitoare la ore din ce în ce mai tîrzii, încep să cred ca singurul lucru rămas sfînt pe acest Pămînt este Natura și că singurele locuri de pelerinaj autentic sunt frumusețile naturale ale lumii.
O zi de pelerinaj la Keukenhof ne-a fost suficient ca să înțelegem că Paradisul a rămas un loc pe Pămînt așa cum era acum cîteva mii de ani în urmă.
Naiv, anacronic și utopic cum mi-e felul, cred în continuare că într-o zi, sinceritatea, tandrețea și naturelețea vor cuceri lumea.
Pentru asta trebuie, poate, printre altele, să întindem luuung mîinile și să dăm jos fericirea de acolo sus unde a fost strîmb cocoțată și să o aducem cu picioarele pe Pămînt. Acolo unde e locul ei.
Și așa vom trăi cu toții fericiți pînă la adînci bătrîneți.
Intr-un articol din hotnews.ro am găsit o fotografie extraordinară care vorbește despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții.
Titlul pe care l-aș fi dat acestei fotografii ar fi "Bătrînă dînd la o parte greutățile vieții".
Fotografie de Radu Aneculaesi
Fotografia îi aparține lui Radu Aneculaesi / ProImage.
Mai multe fotografii pot fi găsite pe site-ul său personal http://radu-prophoto.blogspot.com
Povestea este foarte emoționantă, bătrîna a rămas singură după ce i-au murit soțul și trei copii, iar nepoții singurei fetei care i-a mai rămas au plecat la muncă în străinătate.
Să îi dea Dumnezeu multă sănatate și îi mulțumesc pentru lecția de viață pe care a predat-o celor ca mine care stau confortabil în fotoliu și privesc de departe suferința altora.
Știu că am o bunică care chiar dacă e ajutată, tot trebuie să se simtă singură într-o casă mare cu cinci odăi.
Si-apoi de trei săptămîni tot spun că o s-o sun, dar mereu mă iau cu altceva. Mereu mă iau cu nimicurile care mă impiedică să văd lucrurile esențiale care merită timpul și atenția mea.
Departe de povestea emoționantă a unei batrîne care își rezolvă singură problemele grele care apasă asupra umerilor săi slăbiți și asupra acoperișului casei sale, se află și povestea fotografului care e martorul tăcut al acestei povești.
Chiar și atunci cînd sunt mărite și văzute de aproape prin teleobiectivul aparatului de fotografiat, problemele celorlalți rămîn departe.
Stînd confortabil în fotoliu și privind fotografia săptămînii eu nu mă identific cu situația bătrînei, eu mă identific cu atitudinea și complicitatea fotografului.
Cu atitudinea și complicitatea povestitorului poveștii.
Articolul nu spune dacă după ce a imortalizat inestimabilele momente, fotograful fotografiei săptămînii a așezat în rucsac prețiosul aparat și a pus și el mîna pe lopată să o ajute pe batrînă sau dacă a întrebat dacă poate să o ajute.
Fotograful care privește pasiv prin teleobiectiv o astfel de scenă și nu vede în vizor propria bunică, nu cred că trebuie să își mai regleze focusul, ci trebuie să își mai regleze puțin atitudinea despre oameni.
Fotografia săptămînii este despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții dar și despre solidaritate.
Bătrîna a trecut cu bine încă un obstacol dificil, iar pînă la proba contrarie fotograful nu a trecut examenul solidarității. In cazul în care l-a trecut dar a preferat să rămînă modest, atunci și el se califică drept fotograful săptămînii.
In ceea ce mă privește, eu mi-am învătat lecția si am sunat-o repede pe bunica.
Cînd am întrebat-o dacă are multă zăpadă pe casă mi-a răspuns:
- Apîi iesti mamî, da' Dumnezău a pus-o acolo, Dumnezău o s-o dea jos.
Citatul preferat al multor fotografi este "Great photography is about depth of feeling, not depth of field. - Peter Adams". In anumite situații sentimentul la care face referire citatul este empatia.
Fotografia de mai sus spune o poveste cel mult pentru copiii pînă în 5 ani. Si nici măcar pentru ei.
Armele pe care cei doi o(m)uleți le țin în mîna nu cred că prezintă nici un interes pentru noua generație de copii.
Cu toate astea imaginea de mai sus are o poveste. O poveste simplă și personală.
In drumul către Băile Hofgastein, locul unde am urmat o cură pe bază de băi termale, schi și vînătăi, ne-am oprit la jumătatea distanței și am înnoptat la un hotel.
Dimineața am servit micul dejun și am primit ouă fierte frumos ambalate în omuleții aștia simpatici care par că se dau cu placa.
Ne-am amuzat pe seama lor și ne-am folosit de armele lor din dotare pentru a le savura.
La pensiunea din Bad Hofgastein micul dejun a fost tot de tip bufet ca cel de la hotel, singura diferență fiind aceea că nu am mîncat ouă. Dacă aș fi știut, aș fi mîncat 4 ouă la hotel.
După vreo 3-4 zile de mic dejun fără ouă fierte, sătul de aceleași felii subțiri de salam, șvaițer, unt și dulceață la pachețel, mi s-a facut poftă de un ou fiert.
M. a venit cu inițiativa să cumpăram noi ouăle și să le dăm gazdei să le fiarbă și să ni le servească la micul dejun.
Sensibil, dar extrem de delicat cum mi-e felul, am refuzat gîndindu-mă că gazda s-ar putea simți lezată și ar crede că nu suntem mulțumiți de micul ei dejun.
Zis și făcut, nu am cumpărat ouă.
Intr-o bună dimineață însă, pe cînd mîncam adormiți sendvișul obișnuit din pîine unsă cu unt la pachețel, cu felii subliminale de șvaițer și suncă, M. a observat că la două mese distanță un cuplu vorbitor de limbă germană mănîncă. Mănîncă nici mai mult, dar nici mai puțin de doo oo mari, fierte, vorba ardeleanului.
Am simțit cum îmi fierb mințile.
- Nu pot să cred așa ceva!
Aprig la mînie atunci cînd vine vorba de nedreptăți culinare, m-am ridicat repede și am trecut pe lîngă masa de inculpați aflată imediat lîngă masa de unde ne aprovizionam cu felii transparente pe care niciodată nu le poți lua civilizat cu furculița.
De data asta nu am avut nici o problemă în a mă servi cu mîna din produsele cu pricina privind cu coada ochiului stîng spre ei.
Crima fusese deja savîrșită, la fața locului nu mai rămăseseră decît cojile.
M-am gîndit că poate ei au făcut ceea ce noi doar am discutat și au cumpărat ouăle împricinate. Asta nu ar face decît să confirme o dată în plus diferențele culturale dintre noi și ei.
Sau poate cu progresul lor tehnologic le-au ouat ei singuri în camera, deja fierte, și au cerut apoi doar să li se încălzească puțin ouăle că era destul de frig în cameră.
M-am întors înfrînt, cu capul plecat, la masa noastră vorbitoare de limba română.
Am văzut apoi gazda trecînd pe la masa lor, întreținîndu-se cu ei.
Cine știe, poate chiar i-a intrebat în limba lor extrem de compusă și grea :
- Au fost bune ouăle?
După modul cum se compun cuvintele germane bănuiesc că întrebarea de mai sus e formată dintr-un singur cuvînt de vreo 30 de litere. Și doar 3 vocale.
A trecut apoi zîmbitoare și pe la masa noastră, cum făcea de fiecare dată la finalul mesei și ne-a întrebat în engleză dacă totul a fost ok.
- Nu, ouăle nu au fost bune deloc, am răspuns eu curajos...în limba română, pe un ton foarte coborît, imperceptibil.
Asta așa, ca să mă țină minte!
Cu o zi înainte să plecăm M. a văzut într-un magazin același model de ou simpatic care ne zîmbea candid în dimineața de la hotel.
Ajunși acasă, am putut savura în liniște ouăle fierte pe care ni le doream.
Și au trăit apoi fericiți pînă la adînci bătrîneți.
Aceasta este povestea omuleților cu zîmbet de gheață și a ouleților cu zîmbet de copil.
Noapte bună copii și dimineți pline de ouă fierte gustoase și zîmbitoare!
Apoi, acum că mi-a venit și mie rîndul la urat, am să las falsele politețuri franțuzești deoparte și o să încep prin a-mi ura mie totul.
Chiar daca știu că nu e frumos și că e egoist și că nu asta am fost învățat în cei 7 ani de-acasă, o să-mi urez mai întîi mie totul, pe îndelete și apoi, în limita timpului disponibil și a dispoziției de moment, o să urez și celorlalți cîte ceva.
Îmi urez așadar din tot sufletul meu egoist să fiți voioși ca să mă faceți să rîd, să fiți fericiți ca să mă faceți și pe mine fericit, să vă iubiți ca să am de la cine să învăț cum se iubește, să vă bucurați de lucrurile simple și naturale ale vieții ca să încep și eu s-o fac, să zîmbiți cît mai des ca să învăț să zîmbesc mai des la rîndu-mi.
Ciudat, acum că mi-am urat mie toate astea, nu simt nevoia să mai urez nimănui nimic.
Dacă mi se îndeplinește măcar urarea asta simplă, nu știu de ce, dar ceva îmi spune că și cei din jur o să fie voioși, fericiți, iubiți, împliniți.
Să fiți frumoși oameni buni, Întru mulți ani frumoși!
Cît de frumos trebuie să fie să te lași purtat de mersul legănat, la pas, al calului de-alungul țărmului mării...
Ce senzație de libertate trebuie să îți ofere călăritul pe nisipurile de-alungul întinderii de apă...
- Oare cum se vede apusul de pe șaua unui cal mergînd pe malul mării ?
Și cum o întrebare nu vine niciodată singură... - Oare la ce se gîndesc și oare ce își vorbesc călăreții aflați într-un astfel de decor? - Oare au aceleași conversații insipide ca și noi, mergătorii pe jos de rînd?
Am privit cu jind cum se pierd în mare călăreții nisipurilor de pe plaja din Touquet fără să îmi pun absolut nici o întrebare. Știi că trăiești un moment frumos atunci cînd, absorbit fiind, nu îți mai pui nici o întrebare. Întrebările vin după, atunci cînd ai tot timpul din lume să o faci.
Călăreții nisipurilor
Călăre pe mare
Călăreți pierduți în mare
Cele cîteva minute în care au trecut prin fața mea au fost, cred, cele mai frumoase momente pe care le-am surprins anul acesta.
Marinarii își adună toate speranțele, și le pun într-o barcă, după care pleacă cu ele cît văd marea cu ochii. Barca poartă întotdeauna numele unei dorințe.
Manuela
O barcă numită dorință
O barcă numită dorință. Manuela.
Povestea spune că atunci cînd sunt singuri, marinarii vorbesc cu bărcile lor.
Cîteva valuri mai încolo o altă barcă se lasă purtată liber în bătaia vîntului.
Numele ei, un joc de dorințe, Windependence.
Imediat ce s-a terminat Marele Tur ciclist al Franței am plecat și noi în micul nostru tur vilegiaturist.
După o primă etapă în jurul lacului Geneva prin Lausanne, Geneva, Vevey a urmat o cățărare anevoioasă pînă la cota 3842 pe vîrful Aiguille du Midi din masivul Mont Blanc, succedată de o coborîre rapidă pînă pe Coasta de Azur, continuată cu o etapă de viteză pe lîngă cetatea medievală Carcassonne și apoi terminată cu o etapă de anduranță pînă la Arcachon, aproape de Bordeaux.
Punctul final a fost duna Pyla, cea mai înaltă dună de nisip din Europa și totodată revelația acestei excursii.
Fiecare etapă a acestui tur a fost frumoasă și din fiecare loc am luat cîteva suveniruri, cele mai prețioase din toate cîte erau: pietre plate de lac, pietre colțuroase de munte, conuri de brad, scoici și conuri de pin.
Ajunși în vîrful dunei am luat cel mai valoros și cel mai perisabil suvenir dintre toate - nisip auriu și fin de dună.
Ne-am umplut toate buzunarele cu nisip, ba chiar am mai turnat niște nisip și în portofel, că după o săptamînă jumătate de plimbat oricum era gol și bătea vîntul prin el.
În cele patru buzunare mici ale noastre am adunat atît nisip fin-auriu cît nu am găsit pe toată Coasta de Azur, cît e ea de azurie, mare, vestită și luxoasă.
Pentru mine Duna Pyla este adevărata Coastă de Aur a Franței.
Buzunare pline de amintiri aurii
Buzunar plin de aminiri
Într-o săptămînă și jumătate am văzut atîtea locuri cît să ne ajungă pentru un an.
În patru buzunare am turnat atît nisip cît să ne ajungă amintirile pînă anul viitor.
Această imagine a fost surprinsă în timp ce ne aflam la umbra unor pereți de piatră, chiar înaintea intrării în castelul Chenonceau de pe Valea Loarei. Pereții pe care a fost proiectată de către lumina soarelui această scurtă îmbrățișare aparțin Turnului Rîndunelelor, așa cum îl numesc eu, sau "la Tour des Marques", așa cum îl numesc francezii.
Turnul rîndunelelor
Turnul este singura structură păstrată după reconstrucția vechiului castel medieval al Marques-ilor.
Acum el este locuit pe perioada primăverii și a verii de cîteva zeci de familii de rîndunele care și-au contruit cuib sub "ștreasina" donjonului.
Privindu-le îndelung, primul lucru pe care îl înțelegi este acela că rîndunelele nu au timp de pierdut.
Viața lor este un zbor continuu contra-cronometru, un zbor cînd la firul ierbii cînd la firul apei, cu picaje controlate, răsuciri și schimbări bruște de direcție care le-au adus renumele de acrobații aerului.
Rîndunelele nu au timp de îmbrățișări, nu au timp de șoapte, au timp din cînd în cînd de gîlceve foarte scurte și intense.
Rîndunelele nu au timp să stea la umbră și nu au timp de povești. De cealaltă parte, umbrele lor par a avea tot timpul din lume și uneori și lor le este greu să țină pasul cu rîndunelele sprintene.
Umbrele au timp de îmbrățisări și au timp de șoapte.
Puțini sunt cei care au timp să le privească și să le asculte. Printre cei norocoși ne-am aflat și noi, stînd liniștiți la umbra unor pereți de piatră preț de jumătate de oră. Nu putem să profităm de timpul pe care îl avem la dispoziție așa cum o fac rîndunelele și nu putem să facem lucrurile atît de repede. Nu putem imita rîndunelele, ceea ce putem imita este doar jocul umbrelor acestora.
Am întîlnit acest cuplu de porțelan al anilor 1920 la un mic tîrg de vechituri din Brugge. Probabil aveau prins de gît certificatul de autenticitate. Pe eticheta ei se putea citi "Scultura di G. Armani", ceea ce "confirma" faptul că era un obiect vechi, veritabil.
Cuplu de vînzare
Mi-a plăcut cum o sorbea din priviri, strîngîndu-i fin mîna stîngă. Din unghiul din care i-am fotografiat ea părea a avea privirea ușor distrasă, însă faptul că avea corpul puțin înclinat spre el părea să sugereze complicitatea care era pe cale să se nască între cei doi.
Mîna ei dreaptă strîngînd blana din jurul gîtului în loc să-i răspundă prin a-i strînge la rîndu-i mîna trăda incertitudine și vulnerabilitate.
Sau poate că era prima lor seară împreună și prima oară cînd o atingea și infuzia de emoții a făcut-o să ducă instinctiv mîna în dreptul pieptului. Da, asta trebuie să fi fost.
Oricare ar fi fost povestea celor doi, faptul că aveau atîrnate de gît cele două etichete spulbera atmosfera specială de cuplu proaspăt îndrăgostit.
Expus ostentativ, inestetic, certificatul de autenticitate părea a avea efect contrar, transformînd sculptura într-un bibelou numai bun de expus în sufragerie, deasupra televizorului.
Analizînd practic situația, tîrgul era unul cu obiecte de vînzare și nu de fotografiere.
Cu puțin timp în urmă mă lovisem de polemica asta într-o ceainărie în care m-am apucat să fotografiez ca turistul, indiscret, colecția de ceainice expuse pe un raft, moment în care am fost apostrofat de vînzător că obiectele sunt de vînzare și nu de fotografiat. Am încercat să mă explic și am ieșit șifonat cu aparatul între picioare, roșu la față, așa cum îmi e obiceiul în astfel de momente delicate.
Cîteva străzi mai departe, pe o alee lăturalnică mai puțin populată de turiști indiscreți, am descoperit o bicicletă vintage.
Bicicletă de fotografiat
Nu avea certificat de autenticitate agățat de ghidon, dar avea în schimb un lanț veritabil prins de axul ghidonului. Asta pentru a arăta cît se poate de clar că bicicleta nu era de vînzare, ci era doar de fotografiat.
Bicicleta era pusă strategic acolo pentru că la doar cîțiva metri mai jos era un magazin de antichități.
Mai intrasem de cîteva ori acolo și cu alte ocazii și atmosfera era cu totul alta față de tîrgul de vechituri. Pe măsura prețurilor obiectelor expuse.
In acel magazin nu am îndraznit să mă ating de aparat. Sobrietatea locului, bunul gust și grija cu care erau aranjate obiectele te făceau să crezi că pentru a lua o fotografie trebuie să plătești la casă. Certificatele de autenticitate ale obiectelor păreau a fi date de aura creată în jurul lor, de lumina difuză, caldă și gălbuie, de bîrnele de lemn care ieșeau din tavan, de treptele din lemn care dădeau înspre pod și de solicitudinea proprietarei.
Am cumpărat de acolo o mașină vintage, de tablă și am făcut puțină conversație cu proprietara. Voia să știe dacă suntem din Rusia, așă că i-am explicat din ce parte a Rusiei suntem. Apoi ne-a întrebat dacă românii obișnuiesc să călătorească, ea nevăzînd mulți români trecîndu-i pragul. Oarecum încurcat i-am răspuns sincer că românii preferă orașele mai mari, Paris, Viena, Londra etc.
Am plecat împăcați cu gîndul că am făcut alegerea bună în materie de obiect cumpărat, și chiar dacă răspunsul dat nu a fost unul diplomat, ceva îmi spune că este unul corect. Si asta deși de fiecare dată cînd am fost, am întîlnit români la Brugge.
Data viitoare vom cumpăra de acolo o pereche de mănuși de box din piele care atîrnau de bîrnele din tavan. Aveau o piele atît de fină încît trebuie să facă lovitura primită o simplă atingere catifelată. Le vom folosi negreșit pentru rezolvarea pe cale catifelată a diferențelor de opinii.
Fie că sunt de vînzare sau doar de fotografiat, fiecare obiect își are povestea lui. Povestea obiectului pare să primească ceva din personalitatea proprietarului. Certificatul de autenticitate al obiectului ar trebui să conțină certificatul de personalitate al vînzătorului.
Cîțiva ingineri foarte atenți la detalii, deci japonezi, au încercat să reproducă zborul unui fluture construind un fluture artificial, așa cum se arată în articolul de pe think.hotnews.ro.
Un fiziolog cu un puternic simț critic constructiv, deci american, a combătut în cunoștință de cauză subiectul, confirmînd realizarea tehnică și apoi adăugînd că mai sunt niște aspecte aerodinamice și biologice ce ar trebui îmbunătățite. Același fiziolog a adăugat că zborul unui fluture pare a fi misterios pentru că traiectoria descrisă este una iregulată, haotică, care duce la un consum mai mare de energie decît în cazul unei traiectorii drepte, optime.
Zbor de fluture
Ceea ce nu se spune în articol, dar este prezentat în articolul original de pe www.wired.com , este faptul că acest tip de zbor este justificat prin mecanismul eficient de apărare împotriva prădătorilor. Astfel, animalele aflate pe treptele superioare ale lanțului trofic nu s-ar încumeta să-și risipească energia atacînd o țintă a cărei traiectorie este imposibil de prezis și deci de urmărit.
Un inginer naiv, deci român, aflat și el pe treptele "cele mai superioare" ale aceluiași lanț trofic nu a putut să rămînă insensibil la un articol atît de interesant, astfel încît a decis că merită să îi acorde jumătate de oră din timpul său semi-prețios în care, în mod normal, nu ar fi făcut altceva decît să privească pe geam cum zboară timpul, la fel de iregulat.
Primul lucru care mi-a revenit în cap citind articolele, au fost studiile făcute de Da Vinci legate de biomecanica zborului păsărilor care l-au făcut mai apoi să deseneze și să construiască aparate de zbor care să imite zborul păsărilor. Japonezii sunt deci un urmaș demn, care, în bunul spirit nipon, lucrează la o scară mult mai mică, pe care doar ochii lor microscopici par să o vadă și să o înțeleagă.
De multe ori credem că înțelegem prin simplul fapt că avem rațiune și putem raționa. La o privire mai atentă a detaliilor, observăm că sunt lucruri care ne scapă. Si atunci ne așezăm frumos la masa de lucru și ne apucăm de ... înțeles. E important ca toată cercetarea să plece de la premiza că "nu înțelegem" și nu "știm, deci înțelegem".
A-i spune unui om rațional faptul că nu înțelege un lucru, poate fi privit de multe ori ca o insultă. A nu ști pare a fi de multe justificabil, mai ales atunci cînd ține doar de exercițiul mecanic al memorării. A înțelege, în acest context, înseamnă a ști cum se leagă lucrurile pe care le știi. In școală nu îmi aduc aminte să mi se fi spus vreodată: - Vacariu, nu înțelegi nimic! Stai jos, patru!
Mi se spunea însă destul de des: - Vacariu, nu știi nimic! Stai jos, patru!
Si uite așa cred că mi-am pierdut eu copilăria încercînd să știu, cînd de fapt ar fi trebuit să încerc să înțeleg.
Revenind la subiectul zborului fluturelui, toți știm cum zboară un fluture, nu toți înțelegem de ce zboară așa și doar micii japonezi par să înțeleagă cum zboară un fluture și mai ales pot să-l și reproducă într-o oarecare măsură. Reproducedere, care, de altfel, sigur necesită un studiu amănunțit și o tehnică deosebită.
Cînd eram mic, nu înțelegeam de ce zboră fluturii așa. Ceea ce știu e că atunci cînd încercam să-i prind, pur și simplu nu puteam și iroseam o grămadă de energie pentru asta, zeci de minute în șir. Eram mic și aveam de unde. Și timp și energie.
Acum nu aș putea face lucrul ăsta mai mult de cîteva minute fără o trusă de primă urgență la îndemînă.
Cu mintea mea de copil de atunci și de acum, eu cred că fluturii zboară așa, în zig-zag, ca să nu îi poată prinde copiii. Pentru că adevărații prădători știu sigur că nu au nici o șansă și nici nu mai încearcă. Dar ca să ajungi la concluzia asta infantilă trebuie să încerci să îi prinzi cel puțin 30 de minute în șir. La aceeași concluzie au ajuns și cercetătorii cu pricina, care au pus risipa de energie, atît de nespecifică naturii, pe seama mecanismului de apărare.
Si uite așa, în loc să alerg 30 de minute pe cîmpii plini de fluturi de la țară, am bătut cîmpii în 10 paragrafe asupra teoriei zborului impredictibil al fluturilor.
Cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut au fost...cele care au avut multe spații verzi și cît mai multe bănci.
Vedere din Brugge - Parcul Minnewater
La a doua vedere
Arhitectura caselor, a muzeelor, a palatelor, catedralelor si bisericilor, a unui oraș în general, oricît de frumoasă ar fi, ajunge să mă obosească la un moment dat. Energia și încîntarea pe care mi-o transmite noul din fiecare stil arhitectonic, ajunge să mă satureze și să nu mă mai miște. Noul începe să devină familiar, aceleași ogive, aceleași volute, aceleași bolți reci și înalte, aceleași tonuri de gri și cărămiziu. Cel mai bine observ asta cînd privesc fotografiile făcute și le analizez. Cu greu găsesc cîteva care să îmi transmită ceva. Parte din asta se datorează faptului că înțeleg puțin din istoria acelor construcții și din stilul arhitectonic însuși și asta deși îmi plac formele, simetriile, proporțiile dintre elemente. A-ți plăcea nu e suficient, trebuie să și înțelegi și să-ți cultivi plăcerile. O altă parte se datorează faptului că fotografiile sunt banale, dar asta este altă discuție.
La un moment dat monumentele istorice și culturale ajung să fie o înșiruire de obiective bifate pe harta turistică a orașului. - Ok, deci am văzut asta și aia, apoi alea 3 că erau una lîngă alta și le-am făcut repede. Mai trebuie să ajungem și la alea două de acolo și apoi eu zic că am văzut cam tot ce era de văzut pe aici. - Incotro o luăm mai departe?
Văzute în exces și mai ales într-un ritm alert monumentele devin locuri comune. Și atunci vin în ajutor verdele și băncile. Verdele, adică substitutul pentru natură, natural, animat, viu. Verdele grădinilor din jurul palatelor, verdele copacilor și spațiilor verzi de pe marginea drumurilor pietruite și la un loc de cinste verdele parcurilor. Băncile, adică substitutul pentru repaos, reflexie și înțelepciune.
O dată ce ajungi în parc ritmul pașilor devine altul, mult mai lent. Nu mai alergi de la o catedrală la alta, totul se scurge încet, în tihnă. Peste tot e verde, altul mereu, și nu îți trebuie hartă ca să îl parcurgi. - Lasă-te sedus, te conduce verdele peste tot.
Verdele de aici e opusul verdelui de la semafor. Nu te grăbești să treci mai departe pînă la următoarea intersecție, ci stai liniștit observînd tot ce te-nconjoară. Te oprești. Atunci cînd îți propui să vezi un oraș aproape că nu îți permiți luxul de a sta. Ai timp să observi oamenii din jur și nu doar să-i privești cu coada ochiului să nu dea peste tine. Ai timp să vezi că unii din ei chiar sunt fericiți și nu doar bucuroși că și-au mai cumpărat "o plasă".
Ai timp să te odihnești și să cedezi în sfîrșit ispitei care ți-a făcut ochi dulci de atîtea ori dar căreia nu i-ai putut ceda pentru că mai aveai de văzut încă 4 locuri.
Ai timp să-i cedezi ispitei, băncii care te cheamă să te așezi pentru că e singură și are nevoie de cineva să-i povestească cîte locuri frumoase a vizitat în acel oraș și pe care ea nu le-a văzut niciodată, decît din auzite, de zeci de mii de ori.
Nu mai știu cîte obiective turistice am văzut în Brugge și care a fost numele lor exact, dar știu că l-a sfîrșit m-am așezat pe o bancă și am stat preț de o vedere verde.
Vedere verde de pe bancă
Dacă cineva a pus undeva o bancă înseamnă că merită să stai preț de cîteva minute să te așezi pe ea și să înțelegi ce a văzut cel care a pus-o acolo. O bancă este un monument de înțelepciune care nu este marcat pe nici o hartă turistică.
