Parapante pe aripile Rinului. Fotografii de pe mal.

   In apropierea orașului Boppard, pe Valea Superioară a Rinului Mijlociu, Rinul se arcuiește într-o buclă ce încercuiește dealurile domoale de pe malul său drept, dînd impresia formării unei insule.

   Aceasta buclă poartă numele de Bopparder Hamm, este cea mai vastă zonă viticolă de pe Valea Rinului Mijlociu și este una dintre cele mai pitorești zone de pe Valea Rinului.

 Bopparder Hamm - vedere spre "insula" de pe malul drept al Rinului

   Cîteva sute de metri mai departe, liniile pantelor dealurilor intersectează silueta sinuoasă a fluviului, tăind-o în patru părți, creînd astfel impresia unui lanț de patru lacuri. Locul acesta poartă numele de Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri.

Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri

De pe vîrful dealului Hunsrück, parte integrantă a buclei Bopparder Hamm, se poate vedea în dreapta panorama orașului Boppard.

Panorama orașului Boppard

Aflat  la aproximativ 400m altitudine, vîrful acestui deal constituie locul de decolare pentru pasionații de parapantă din această zonă.

Toate pînzele sus - I

Toate pînzele sus - II

Toate pînzele sus - III

Parapanta, ca și deltaplanul, trebuie să fie o experiență de a zbura mult mai profundă și mai apropiată de zborul natural decît celelalte forme de zbor.

A te lăsa purtat de curenții de aer, a fi în bătaia vîntului și a simți pe propia piele fiecare rafală, trebuie să fie o experiență extraordinară.

În ceea ce mă privește, judecînd după numărul de fire de păr alb de după, orice zbor cu avionul mă îmbătrînește cam cu vreo două luni.

Pentru parapantiști, fiecare zbor cred că îi întinerește și nu m-ar mira ca la șaptezeci de ani, o parte din ei să mai zboare de-asupra Văii Rinului, în timp ce eu voi putea să mă aplec cu greu să-mi ridic proteza dentară de pe jos.

I-am privit pe parapantiști pregătindu-și cu meticulozitate parapantele, alegînd rafala de vînt propice care urma să-i ridice de la sol și apoi decolînd pe aripile Rinului.

Pe aripile Rinului - I

Pe aripile Rinului - II

Pe aripile Rinului - III

Sînt sigur că de acolo de sus, din parapantă, Rinul și valea se văd altcumva, se văd într-un fel în care nu o le văd niciodată, indiferent de unghiul, poziția si lumina din care voi fotografia aceste locuri.
Fotografiile de pe aripile Rinului trebuie să fie mult diferite de cele făcute de mine de pe malul lui.

Si-apoi viața însăși se vede altfel de pe aripile Rinului pentru că genul ăsta de zbor trebuie să îți dea o senzație intensă de libertate pe care puține experiențe ți-o pot da.

Parapanta este o stare de spirit, un mod de a vedea și a simți viața, o vibrație intensă și rapidă. Privită de pe mal, viața are un alt ritm, o altă intensitate, o altă vibrație.

Văzută astfel, fotografia înseamnă să înțelegi modul cum vibrează lucrurile și oamenii din jur și să reușești să le surprinzi această vibrație.

Vechiul Nokia - spărgătorul de nuci franțuzești

Cînd eram mic, pentru că de colo mi se trag toate, nucile românești se găseau în cei trei nuci bătrîni din curtea bunicilor și nu costau nimic. Acum nucile franțuzești se găsesc la Auchan sau Carrefour și costă 5,99 euro kg.

Stiind cît de mult îmi plac nucile și cît de zgîrcit sînt atunci cînd văd cît de scumpe sînt unele lucruri care acasă se găsesc pe toate drumurile, M. îmi face o surpriză și îmi cumpără 1kg de nuci.

Ajuns acasă și văzînd nucile în coș, apuc că scot un -Ooof, dar nu trebuiaaaa! și încep să caut repede ciocanul. În cîteva minute îmi dau seama că nu avem ciocan în casă neavînd dreptul să batem nici măcar un cui în pereții pe care i-am închiriat. Deschid sertarul cu scule și văd un set de șurubelnițe de precizie, de 2-3mm, pe care le-am cumpărat pentru a demonta laptopul atunci cînd am vărsat ciorbă pe el. De atunci m-am învățat minte să nu mai citesc niciodată știrile din România în timp ce mănînc felul întîi. A fost cea mai scumpă ciorbă de fasole pe care am mîncat-o vreodată, m-a costat un set de șurubelnițe și un laptop nou.

Dezamăgit de cît de dotat este sertarul meu de scule, dau buzna în bucătărie știind că la capitolul ăsta stăm mult mai bine. Deschid sertarul din bucătărie și pun mîna pe polonic, cel mai mare obiect care mi-a sărit în ochi, dar nu apuc să dau mai mult de 3 lovituri. 

- Ce faci cu polonicul ăla?

Spartul nucilor cu polonicul este o pedeapsă bună pe care o s-o dau data viitoare cînd mai jucăm cărți. Nu îl recomand decît celor cu o rezistență la durere ridicată.

Rezistența la durere îmi aduce aminte că băieții cei mai virili din sat spărgeau nucile în podul palmei strivindu-le una de cealaltă, rîzînd apoi de noi, ăștia de la oraș, care nici măcar nu știam cum se ține o coasă în mînă.

 Băieții aceia aveau mîinile muncite de la sapă, furcă și coasă și ar fi putut la fel de bine să bată cuie în pereți cu ele.
Imi privesc cu milă degetele de plastilină de artist și îmi dau seama că alături de ochi îmi sînt cel mai de preț bun al meu, fără ele nu aș putea să îmi fac munca de tastator.

Abandonez bucătăria și mă îndrept plin de speranță către dulapul de la intrare în căutarea unui pantof mai zdravăn. Cu ocazia asta constat că acum pantofii nu doar că sînt mai moi decît cei de altădată, dar cei mai sensibili din ei chiar respiră. De frică să nu le blochez căile respiratorii și să înceapă să tușească de la șocurile suferite și conștient de faptul că m-au costat o avere,  îmi îndrept atenția către schiuri și apoi imediat către clăparii din dulapul de sus.

Mă întind să îi iau și atunci simt în buzunarul de la pantaloni un obiect dur și plat.

Vechiul și bunul meu telefon Nokia, telefon robust, dintr-o bucată, care nu m-a lăsat niciodată la greu nici după ce a căzut pe scări de vreo 3 ori și nici după ce am călcat pe el cu clăparii, anul trecut.

Vechiul Nucia - spărgătorul de nuci

Vechiul Nucia și-a făcut și de data asta datoria și după ce am terminat de spart nucile am putut să-mi sun prietenii ca să mă laud cu performanțele telefonului.

Ce-i drept, pe la 19:30 telefonul a sunat într-un mod foarte, foarte iritant. Era alarma de dimineață, fixată pentru 7:30. Probabil că de la atîtea bătăi la cap efectele secundare au început să-și facă simțită prezența și ceasul lui electronic intern s-a dereglat puțin.

Nu încercați așa ceva acasă decît dacă aveți un Nokia mai vechi de 5 ani și nu vă deranjează să fiți sunat de două ori pe zi, la interval de 12 ore, ca să mergeți la serviciu.

 

Din ce am înțeles, noul iPhone 5, proaspăt lansat în tîrg, încă nu are o astfel de aplicație care permite spargerea unui kg de nuci în 5 minute.

La cît de zgîrcit sînt, îmi voi cumpăra un iPhone atunci cînd va costa cît un kg de nuci românești din curtea bunicilor și va avea cel puțin aceleași performanțe de spart nuci ca eternul meu Nokia.

Vacanță alb-albastră în Ellada. Suvenire și simțire.

Revenit de două săptămîni din vacanță,  două săptămîni în care a plouat în fiecare zi, privesc melancolic în urmă și încerc să mă încălzesc cu fotoamintiri, scriind cîteva rînduri naiv-emfatice.

- Cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?

Cu toții plecăm în vacanță ca să simțim altceva. Apa, nisipul, verdele, liniștea, căldura. Vacanța înseamnă libertate și simțire.
Orașul ne ține închiși între ziduri și nu mai simțim nimic. Bunicii mei au fost o singură dată în concediu, la băile Felix. Le-au placut mult apele termale, dar apoi nu le-a mai trebuit că au stat mai mult într-un spațiu închis, așa că au preferat să rămînă la sat, în cîmp deschis.

Intrucît Grecia a devenit o destinație turistică obișnuită, ne-am hotărît ca anul acesta să mergem într-un loc mai deosebit pentru că am ținut mortiș să ne simțim deosebit de bine.

Așadar, am ales Ellada.

Ellada este un nume melodios, călduros, foarte feminin spre deosebire de Grecia care este un nume ascuțit, greoi și rece.

Transpusă în culori, Ellada înseamnă alb-albastru.

 Ellada alb-albastră

 Locuim într-o comună din nordul Franței în care vara nu-i ca vara și în care vara aceasta, temperatura maximă a zilei nu a depășit niciodată temperatura minimă nocturnă la București.
 Să nu mă plîng prea tare, putea să fie și mai rău, putea să fie Belgia.

Norii și ploaia ne-au făcut să ne umplem repede bagajele cu toate cămășile cu mînecă scurtă din șifonier și să plecăm fugim în vacanță.
Ca și bunicii mei, noi am plecat în vacanță la tratament. Un tratement pe bază de băi de soare, de nisip fin și de mare albastră.
Ca să ne tratăm de toate zilele ploioase pe care le-am îndurat, am stat la soare în fiecare zi de dimineață pînă seara, cu o singură pauză de o ora pentru masă.
La amiază nu am urcat în cameră ca să profităm de răcoare și de așternuturile albe și moi, așa ceva avînd și la noi în comună, din belșug. Am stat pitiți sub umbreluțe și ne-am încălzit la foc mic fiecare oscior, pe ambele părți.

Tolănit pe șezlong sub o umbră deasă, cu simțul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, mi-am dat seamă că factorii politico-economici principali care au dus la situația grea în care se află Grecia trebuiau să fi fost aceeași care duceau la situația foarte bună în care mă aflam : Marea Mediterană, căldura și cerul mereu senin. Am avut această scurtă tresărire în momentul în care  răsucindu-mă pe cealaltă parte am dat peste cîteva din pietrele de mare pe care le strînsesem. Mi-a fost atît de lene să mă ridic încît am preferat să rămîn cu ele înfipte între coaste și mi-am continuat indolent siesta ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Atunci cînd pur și simplu nu mai poți de bine, nu mai știi de fapt cît de rău stai.
Salvarea grecilor nu poate veni decît din cer, și asta doar dacă se schimbă cumva sensul curenților de aer anticiclonici ca să le aducă mase de aer rece și timp ploios care crează condițiile propice unor producții record de bunuri și servicii la hectarul de birouri.

Altfel, noi am dus-o bine, cu picioarele cînd în nisip, cînd în apă și cu gîndurile mereu undeva departe, duse de valuri.
Si-apoi e interesant de văzut cum marea îți aduce înapoi gîndurile, la mal, după care le arunci iar cît vezi cu ochii, în larg. Si tot așa.
Jocul acesta de-a gîndurile duse de valuri nu poți să-l joci mult timp, valurile te hipnotizează, pleoapele iți devin grele, mîinile și picioarele devin nisipoase și începi să te scurgi printre găurile extrem de fine ale țesăturii șezlongului, ca printr-o sită.
Privești agale cum îți scapă nisipul printre degete, și abia atunci simți că viața este acolo și nu în altă parte, așa cum avem senzația din ce în ce mai des în restul timpului.

Simțind nisipul

Simțind apa

Intr-un final, m-am ridicat, mi-am scos pietrele dintre coaste și am pornit agale spre cameră.

Momentul cel mai neplăcut a fost atunci cînd a trebuit să luăm pietrele șlefuite de mare și să le punem în geamantan.
Văzusem cîndva o emisiune despre o mică insulă în formare undeva pe coasta bretonă și unul din cercetătorii acestei insule încerca să educe vizitatorii să nu ia pietre de acolo.
Asta îmi aduce aminte de un motto foarte prețios la care revin mereu : Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Deși devin foarte scrufulos atunci cînd vine vorba de motto-uri și prințipuri, nu am putut să mă abțin, dar am avut grijă ca măcar să nu las nimic altceva în urmă. Si uite așa, în fiecare an, cîteva tone de pietre de mare și alte cîteva tone de scoici iau drumul locurilor unde vara nu-i ca vara.

Păstrăm într-un colț, pe o etajeră, suvenire de peste vacanțe, pietre de rîu, scoici, conuri de brad, ghinde, căsuțe, figurine, mori de vînt, bărcuțe și altele.

 Colțul cu suvenire. Pietre de mare.

Odată cu trecerea anilor, cred că vom uita numele locurilor pe unde am fost și de unde exact am luat pietrele de rîu și de mare și celelalte lucruri.
Nu o sa uităm niciodată oamenii cu care am fost, așa cum nu o sa uităm niciodată cum ne-am simțit în această vacanță de vară elenă. Restul sunt doar suvenire.
Secretul unei vacanțe reușite rămîne acela de a merge cu oamenii care îți sunt dragi, oricare ar fi destinația.

- Si deci, cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
- Ne-am simțit liberi, ne-am simțit cu toții mai apropiați unii de ceilalți și parcă mai apropiați de lucrurile care contează mult în viață.Ne-am simțit noi și ne-am simțit noi înșine.

Vă mulțumim tuturor pentru această vacanță alb-albastră în Ellada!

Noptea luminilor - metamorfoza unui oraș pustiu

Maubeuge este genul de oraș în care se întîmplă ceva doar o singură dată pe an. Anul acesta s-a întîmplat în perioada 30 Mai - 3 Iunie și a fost vorba, ca de fiecare dată de altfel, de festivalul Les Folies.

In cadrul festivalului au avut loc parade, concerte, spectacole în aer liber  și s-au amenajat cîteva parcuri tematice, toate reunite în jurul unui element central - lumina, de unde și numele festivalului din acest an - Nuits des lumières.

Punctul culminant al festivalului l-a constituit o proiecție de lumini pe clădirea Porte de Mons, urmată apoi de un foc de artificii.

Această clădire este clasată monument istoric și este una dintre puținele care au supraviețuit incendiilor devastatoare din al doilea Război Mondial ce au distrus aproape în totalitate centrul vechi, lăsînd în urmă un oraș schilodit, fără repere și fără conținut.

Proverbul "cine nu are bătrîni, să-și cumpere", aplicat unui oraș, devine simplu, "cine nu are un centru istoric, să-și facă". Un oraș fără centru istoric este un oraș al nimănui.

Istoria orașului de altădată se ascunde acum între zidurile de apărare ale sistemului de fortificații realizat de marele arhitect Vauban la sfîrșitul sec. al XVII-lea.

In spatele acestor fortificații  se află clădirea Porte de Mons, parte integrantă a sistemului de apărare, ea însăși datînd din aceeași perioadă.

Piața din fața acestei clădiri poartă numele ilustrului său arhitect și este locul în care se desfășoară majoritatea evenimentelor importante ale orașului. 

Deși orasul nu are un centru propriu-zis, Piața Vauban poate fi considerată piața centrală a orașului. Cu o istorie îngropată între zidurile unor fortificații impunătoare, mărturie a atacurilor continue la care a fost supus, aflat mereu pe scenele de luptă de la granița de Nord a Franței,  Maubeuge a fost adesea un oraș de sacrificiu.

Acum este un oraș lipsit de farmec și lipsit de viață, fără puls, dovadă fiind piața care este mai mereu pustie.

Porte de Mons. Piata Vauban. Pustiu.

Francezii, politicoși cum le este felul, mai în glumă, mai în serios, spun despre Maubeuge că este un oraș liniștit.
Preiau acest discurs politicos și îl traduc liniștit mai departe. Pe românește, Maubeuge este un oraș pustiu.

Festivalul Les Folies este deci singura dată pe an cînd orașul se animă, începe să vibreze și să-și recapete pulsul.
Este momentul în care piețele și străzile orașului prind viată, sunet și culoare. Este momentul în care se pot vedea mai mult de 5 oameni pe același trotuar sau la aceeași terasă.

Mi-a plăcut în mod deosebit proiecția de lumini care a metamorfozat clădirea Porte de Mons în diverse forme, transformîndu-se în final într-o poartă simbolică spre viitor.

Les Folies - Nuits des lumières

Casa desenelor animate

Casă tetrisificată

Poartă în flăcări

Casa groazei

Ploaie de artificii

 Focul  a asediat din nou Porte de Mons, de data aceasta fiind doar un foc de artificii și nu focul incendiator din 1940 ale căror urmări se mai văd încă pe străzile și piețele pustiite ale orașului.

 Porte de Mons sub asediul unui foc continuu. De artificii.

Focul este un element regenerator și poate că orașul va reuși să renască din propia cenușă. Viitorul lui sunt tinerii care aleg să rămînă aici.

Noi nu am făcut încă o alegere definitivă și continuăm să privim în fiecare zi Porte de Mons, Piața Vauban, Pustiul, Liniștea.

Vaca-domnului Vacariu

Mise en scène - vaca-domnului Vacariu

Povestea imaginii este simplă. M-am aplecat să fotografiez margareta și am observat o buburuză alături, stînd pe pămînt. Am urcat-o pe un deget și apoi am lăsat-o să se așeze pe floare.
Fotografia este deci o mică punere în scenă.
Cum buburuzei i se mai spune și vaca-domnului, iar numele meu are origini "domnești", titlul are și el o poveste la fel de simplă.

O zi de pelerinaj la Keukenhof

Paradisul este un loc pe Pamînt.

Cuvîntul "paradis" provine din termenul persan pairidaeza (sursa : wikipedia), care înseamnă "spațiu închis" și care desemna o grădină înconjurată de ziduri care să o protejeze de vînturile uscate și arzătoare ale deșertului. Imaginea paradisului este o imagine a fericirii așa cum și-o imaginau oamenii acelor locuri aride și era un loc plin de verdeață, de apă și de păsări. 

O oază plină de viață într-un ocean de nisip.

In timp, acest simbol al fericirii absolute a fost împrumutat și de alte civilizații și religii, iar Paradisul a evoluat și a fost suit treptat, treptat, în cer, unde a rămas pînă în zilele noastre.

In timp ce filozofii acelor vremuri se chinuiau să găsească fericirea aici, pe Pămînt, luptîndu-se cu bucuriile iluzorii, frivole ale vieții, religia a rezolvat repede această problemă și a cocoțat fericirea eternă sus în cer ca să nu mai poată să ajungă nimeni la ea.

Nefiind filozofi și mai degrabă frivoli, noi am găsit imaginea Paradisului într-un pliant în care scria simplu :
Keukenhof - Le plus beau jardin printanier du monde.

Ceea ce ne-a convins să vizităm grădina de primăvară din Keukenhof nu au fost cuvintele, ci imaginile care le însoțeau.

Imediat cum am intrat pe poarta grădinii ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaarg pe chipurile noastre.
De fapt, nu, mint, ca să fiu sincer, ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaaaaarg pe chipurile noastre încît am pus repede mîna la gură să nu care cumva să ne vadă cineva.

- Incredibil !
- Incredibil !

Apoi am luat mîna de la gură cînd am realizat că la fel de tare zîmbeau și cam la fel trebuiau să fi spus și celelalte sute de persoane care asistau pentru prima oară sau pentru a zecea oară la acest minunat spectacol floral de primăvară.

Keukenhof impresionează prin alternanța de frumusețe studiată și frumusețe naturală a aranjamentelor florale, prin diversitatea tematică a grădinilor, prin exploziile de culoare ale florilor, ale lalelelor în principal, prin combinațiile inedite de nuanțe, toate acompaniate de ciripitul  încîntător al păsărilor.

Keukenhof este mai mult decît o grădină frumoasă de primăvară, este, poate, unul din cele mai frumoase locuri de pelerinaj din lume. Ceea ce mă face să cred lucrul acesta este faptul că toată lumea zîmbește laaaaaarg și toată lumea este fericită. 

Am văzut zîmbind pînă și cîțiva fotografi încrîncenați care de obicei crîșneau din dinți și își încruntau fruntea de fiecare dată cînd se interpunea cineva în cadrul lor special ales și intens analizat în prealabil. Iar asta, e mare lucru.

Am făcut cîteva sute de fotografii, una mai încrîncenată decît alta, iar mai jos sunt cîteva din cele mai îndîrjite, mai crîșnite din dinți și mai încruntate din frunte.

Sfatul meu este să nu vă luați după ele, că sunt făcute de un diletant, și să mergeți să vizitați această grădină în perioada aprilie-mai.

Primăvară

Keukenhof

Floare curgătoare

Flori, fete și băieți

Lalele incandescente

Margaretă

Petaledelalele

Familie de lalele

Cîmp în flăcări

Lumină florală

Pelerinajul este o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfînt.

După cugetări din ce în ce mai sforăitoare la ore din ce în ce mai tîrzii, încep să cred ca singurul lucru rămas sfînt pe acest Pămînt este Natura și că singurele locuri de pelerinaj autentic sunt frumusețile naturale ale lumii.

O zi de pelerinaj la Keukenhof ne-a fost suficient ca să înțelegem că Paradisul a rămas un loc pe Pămînt așa cum era acum cîteva mii de ani în urmă.

Naiv, anacronic și utopic cum mi-e felul, cred în continuare că într-o zi, sinceritatea, tandrețea și naturelețea vor cuceri lumea.

Pentru asta trebuie, poate,  printre altele, să întindem luuung mîinile și să dăm jos fericirea de acolo sus unde a fost strîmb cocoțată și să o aducem cu picioarele pe Pămînt. Acolo unde e locul ei.

Și așa vom trăi cu toții fericiți pînă la adînci bătrîneți.