Rețeta fericirii și retorica iubirii

 

Vreți să fiți fericiți ? Mănînci calule ovăz ?

Mă sperie studiile despre fericire deși știu că sînt făcute pe baze științifice iar psihologia fericirii este o ramură esențială în buna noastră funcționare interioară.

Pe mine mă sperie rețeta fericirii deși înțeleg binișor setul valoric, congruența între cele 3-5 lucruri tari, lista de 5-7 comportamente și definiția psihologică a fericirii și a sensului în viață.

Am citit cîteva mici lucruri despre asta și am înțeles o mică parte din ele.
Rețeta fericrii se eliberează pe bază de ordonanță de la psihologul vostru de familie dar tratamentul nu se găsește în farmacii. Nu încă, dar corporațiile farmaceutice lucrează la asta intens pentru că acționarilor lor le pasă de împăcarea noastră sufletească și de starea noastră de fericire.

Vai de capul nostru dacă întră pastila drogului fericirii pe mîinile lor.

S-a terminat cu fericirea. 

Deocamdată avem noroc și nu există farmacii ale sufletului dar există medicamente împotriva depresiei.

Noi am făcut cîteva ședințe de terapie cu psihologul nostru de cuplu ca să ne (re)găsim fericirea.

Nu merge bine tratamentul nostru pentru că nu e adaptat cazului nostru, dar terapia de cuplu e genială.

 
Ascultați un om bătrîn și înțelept dar naiv și fără mare experiență în viață.

Nu există rețeta fericirii tot așa cum nu există piatra filozofală, elixirul tinereții, dumnezei și îngeri, leacuri ezoterice și alte superstiții pseudo-științifice.

Dați-le foc !

Nu există alchimiști ai fericirii dar există căi și metode practice, există o psihologie a fericirii și o filozofie a fericirii și mai ales o neuroștiință a fericirii și o terapie a fericirii.

 
Pentru cei care nu au fost iubiți necondiționat în primii ani din viață și pentru cei care poartă în ei rănile abandonului emoțional și afectiv, ei bine pentru toți oamenii ăștia și mulți alții asemenea, fericirea și iubirea sînt o luptă continuă de supraviețuire.

Oamenii abandonți afectiv și care nu și-au primit porția zdravănă de iubire maternă în primii ani nu știu ce este iubirea și nu știu ce este fericirea « adevărată ».

Ei nu cred în fericire și iubire  pentru că sînt sabotați de inconștientul lor care le dictează un model de viață bazat pe neîncredere în ei înșiși și în cei din jur, un model dominat de frica de abandon și frica de trădare, frica de umilire și frica de rejectare.

Pentru mine rețeta fericirii e simplă : iubire.

Luați porții mari de iubire încă din stadiul de foetus și continuați să fiți înconjurați de iubire din primele zile de viață pînă în ultimele zile ale vieții.

Ce frumos și liniștitor trebuie să fie să mori înconjurat de cei dragi și de iubire.

Ascultați un om naiv, nu aveți nevoie de nimic altceva.

Eu unul am avut parte de asta și nu am nici un merit. Meritul este al familiei mele, părinți, soră, bunici, unchi și mătușe, verișori și apoi al tuturor prietenilor mei, mici și mari.

Meritul este al tuturor celor care mi-au dat puțină iubire și fericire din sufletul lor fără să îmi ceară niciodată nimic înapoi.

Iar acum a venit rîndul meu să le ofer același lucru pentru că eu i-am abandonat pe mulți dintre ei.

Am făcut asta din iubire pentru cineva drag și acum încerc să înțeleg de ce am făcut asta și de ce sînt așa cum sînt. Eu mă laud că sînt generos și sensibil și înțelegător cu toată lumea, dar cum se face că cei apropiați suferă mult din cauza asta ?

Am primit doze mai mici sau mai mari de iubire și am primit înțelegere atunci cînd am greșit. Nu a fost întotdeauna ușor că nu am trăit în puf plin de iubire și afecțiune nemărginită.

Și nu mi-a cîntat nimeni în fiecare noapte noapte bună puișor pînă să adorm liniștit și nu a stat nimeni la curul meu zi de zi să-mi sufle în pînze și să mă apare de orice pală de vînt mai puternică și nu am fost mereu marele prinț și copilul rege.

Mama și bunicul au avut grijă să mă pună repede la punct atunci cînd deveneam un copil insuportabil și de o insolență crasă.

Un singur cuvînt aspru  și un gest din sprînceană din partea lor și încetam pe loc să mă comport ca un copil rege și tiranic.

Jar mîncam altfel, dar nu mîncam bătaie. Cuvintele și expresia facială erau jarul.

Iar tovărășa noastră învățătoare a avut grijă să anihileze în noi orice urmă de bunătate și iubire necondiționată.

A măturat pe jos cu încrederea noastră în noi înșine și ne-a umilit. A dat cu palma și cu rigla și cu arătătorul în noi ca să ne îndrepte și să ne călească iar eu visam noaptea că o luam la bătaie și mă trezeam cu dinții scrășnind și pumnii mei mici încleștați.

Dacă un învățător ar face a zecea parte din ceea ce făceau unii profesori acum 30 de ani, ar fi călcați în picioare.

I-aș dojeni cu cuvinte violente și priviri ucigătoare pînă și-ar cere iertare în genunchi.

Dar cine avea curajul ăsta atunci în fața autorității supreme ?

Nu am nevoie de nimic altceva înafară de mici porții de iubire și afecțiune și înțelegere și aș putea să trăiesc cu salariul mediu pe economie dacă nu aș fi obsedat de cămăși și nu aș fi ahtiat după băutură, distracție și femei.

Întrebarea care mă macină pe mine e alta. 

Vreți să fiți iubiți ?

Asta e întrebarea și mai ales this is the question.

Mă ușurez fără nici o problemă în fericirea mea, nu e mare scoafală cu ea și nu înțeleg de ce aleargă toată lumea după ea ca nebuna.  

Dar eu am ce am cu iubirea.

Cum facem să fim iubiți pentru ceea ce sîntem și cum facem să îi iubim pe ceilalți pentru ceea ce sînt cu adevărat în interiorul lor dar nu reușesc să-l exploreze ?

Cum facem cu iubirea ?

Cum facem fraților cu retorica iubirii ?

Suflete de vinzare

http://mihaigavrilescu.ro/vand-suflet-second-hand/

Nu ne-am vinde sufletul pentru nimic in lume, nici macar in schimbul cunoasterii absolute faustiene, dar l-am oferi gratuit persoanei care l-ar intelege si l-ar iubi si ar avea grija de el. 

Dupa care l-am vinde, dezabuzati, pentru nimic. 

Un suflet uzat moral, un suflet second hand, de vinzare, intr-un tirg de vechituri sentimentale. 

Chiar si asa, eu pe-al meu nu l-as vinde, ca are o copilarie ascunsa pe undeva inauntru si un zimbet de mama.

Si un glas de copil care ne cheama la el ca si cind ar fi singurul lucru de care ar avea nevoie.

ça tire ou satire? aceasta-i intrebarea

Acum, cind o natiune intreaga este in doliu, cred ca merita reflectat putin asupra rolulului important al satirei intr-o societate civilizata.
Satira este un mod hidos de a pune intrebari incomode pentru a combate defectele hidoase si tabuurile unei societati.
Doar cei care sint prizonierii ignorantei, prejudecatii si indoctrinarii nu pot vedea intrebarile din spatele caricaturilor grotesti.
Stim prea bine ca cele doua marionete imbecile care au comis atacul las sint, de altfel, prizonierii indoctrinarii radicale islamiste.
Satira nu apartine categoriei frumosului, dar intrebarile sint frumoase.
Si cit de frumoasa este intrebarea retorica pe care am descoperit-o astazi - ça tire ou satire? ( sursa http://choualbox.com/WHggX)

Ilustratie de Jean Jullien

Daca intrebarile nu pot avea limita, cred ca limita satirei si a caricaturii e data de dimeniunea defectului hidos pe care il combate.
Din punctul meu de vedere, caricaturile radicale din Charlie Hebdo nu au depasit limita pentru ca ele combat radicalismul islamic, fanatismul si dogmatismul.
Cred ca e timpul ca religia si divinitatea sa inceteze sa mai fie un subiect tabu pentru ca noi le-am creat si tot noi le vom distruge fiind la fel de perisabile ca insasi civilizatia noastra.

Dieu est mort ! Dieu reste mort ! Et c'est nous qui l'avons tué ! - spunea filozoful.
Imbecilii aia doi si-au impuscat Allah-ul strigind "Nous avons tué Charlie Hebdo" si "Nous avons vengé le prophète".
Allah a murit pe loc.
Charlie e noul "Allah" al unei societati mai libere si mai civilizate.
N'est-ce pas ironique?

Cum ar fi ca peste citva timp sa ridem fanatic citind cu religiozitate Charlie Hebdo, sa avem pe pereti de-asupra capului tabloul iconoclast al ultimului numar divin din Charlie Hebdo si sa murim de ris pe seama ideologiei caricaturale a marelui Charlie?

Je suis Charlie, un Charlie la fel de naiv si nonsalant precum Wolinski si Cabu, doi din caricaturistii ucisi, pe care i-am descoperit acum si pe care ii gasesc geniali si incapabili de ura.
Cred in continuare ca intr-o zi sinceritatea si tandretea vor cuceri lumea si plec capul cu piosenie in fata celor 12 martiri si ma inchin noului meu idol al libertatii de gindire si de exprimare: Charlie.

Despre dor și durere dintr-o țară ca afară

 

Post by Klaus Iohannis.

O țară ca afară sună foarte bine și foarte frumos atît pentru cei din țară cît și pentru cei de-afară. 

Mesajul este adresat în principal tinerilor și clasei mijlocii, oamenilor dinamici, oamenilor activi cu acces la internet, celor conectați în spațiul virtual, celor care au ieși afară măcar o dată și care au gustat din civilizația de afară.

Observ că media de vîrstă a protagoniștilor trebuie să fie undeva în jur de 25-30 de ani. Cînd îi văd, îmi vine să îi strîng pe toți în brațe. 

Să-i strîng în brațe de dor și de durere.

Cred că ar fi fost o idee bună ca în acest clip să apară și oameni mai în vîrstă de 50, 60 de ani, pensionari precum și familii cu copiii lor. Si ei vor o schimbare în bine, mulți dintre ei împărtășesc aceleași idei ca și noi.

Avem o singură Românie, a noastră, a tuturor.

Păcat că videoclipul nu reușește să transmită acest mesaj.

Si totuși, cum facem să transmitem mesajul acesta părinților de 50, 60 de ani, bunicilor noștri pensionari, oamenilor din mediul rural, familiilor cu copii cu o situație financiară precară, cum facem să le transmitem din entuziasmul nostru și din viziunea noastră asupra României și asupra viitorului.

Cum facem să le arătăm cum sînt lucrurile afară? 

Cum facem să îi luăm și pe ei în avionul către destinațiile noastre preferate de vacanță din Grecia, Viena, Paris?

Cum?

Discutam cu tata zilele trecute despre România și, inevitabil, am început să discutăm despre politică. A fost, cred, prima mea discuție mai articulată despre politică. Evit să discut despre politică dintr-un motiv foarte simplu, nu am cultură politică, nu am făcut niciodată efortul de a o înțelege și îmi displac majoritatea oamenilor politici.  

Si totuși, iată-ne pe amîndoi pe pămînt străin, în Franța, discutînd cu patos despre politica românească.

Tata îmi vorbea despre politică, despre greșelile politice ale celor doi, despre temerile și îndoielile lui, despre experiențele dureroase din anii trecuți, despre toate pregătirile murdare care se pregătesc în spatele tranșeelor politice. 

Incă nu era hotărît cu cine o să voteze. 

In tot acest timp eu îi vorbeam de discursul celor doi candidați, despre bun simț și despre lipsa lui, despre atitudinea unuia sau altuia, despre felul lor de a fi și de a se comporta, despre atitudinea diasporei și a tineretului.

Eu îi vorbeam despre oameni, el imi vorbea despre politică. 

Eu îi vorbeam despre ce citisem pe internet, el îmi vorbea despre cum resimte el realitatea politică și economică din România.

Eu eram instalat confortabil într-o țară civilizată și, bine ancorat într-un mediu virtual, încercam să-i explic cum stau lucrurile în țară.

Păi în condițiile astea, să nu îți vină să îl citezi pe bunicul politicii românești, tovarășul Ion Iliescu

"Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului."

 Trebuie să recunosc rușinat că acesta e singurul lucru pe care l-am reținut din politica românească a ultimilor ani. Nu știu exact ce înseamnă, dar îl folosesc ori de cîte ori nu am replică politică. 

Probabil e un fel de "Să gîndiți bine", varianta iliesciană.

Clipul de mai sus nu este despre oameni politici și nici despre politică, clipul este despre oameni. 

Despre români tineri și frumoși, despre oameni și omenie, despre bun simț, despre spirit civic și despre viitor. 

Despre tot ceea ce ar trebui să fie un sistem politic modern și civilizat și nu este. 

Oare dacă le arăt clipul acesta părinților mei, mă întreb cît este de convingător pentru ei?

Tata a trăit cîțiva ani la Sibiu și nu are decît cuvinte de laudă despre oamenii cu care a intrat în contact și despre experiențele pe care le-a trăit atunci. Îmi povestea despre sași și secui și despre cît de corecți erau și despre cît de frumos este Sibiul și satele din jurul lui. Mă îndrăgostisem de Sibiu încă de cînd eram mic și nu aveam să-l văd pentru prima oară decît în 2003. Pentru ca să-l văd apoi aproape în fiecare an, cel puțin o dată.

Si cu toate astea tata are dubii în ceea ce-l privește pe Iohannis.

In ceea ce mă privește, am metodele mele de a-i convinge să voteze drept.

In fond, la întrebarea "Voi cu cine votați?", părinții mei trebuie să răspundă :

- Cu copiii noștri pe care îi îmbrățisăm cu dor și durere prin aeroporturi pe la Bruxelles si Berlin.

Că doar așa ne-om putea întoarce în țară să vă fim mereu alături și să nu mai trebuiască să ne mai îmbrățisăm cu dor și durere pe furiș, prin aeroporturi.

In căutarea fericirii pe dealurile copilăriei - scurt tratat filozofic

Credeam că fericirea absolută înseamnă să ai mult timp liber, să stai tolănit în iarbă la umbra unui copac și să nu faci absolut nimic cît e duminica de lungă. Apoi am început să citesc cartea lui Frédéric Lenoir "Du bonheur un voyage philosophique" și am constatat că lucrurile nu sînt atît de simple.

Si pe bună dreptate, pentru că după vreo două ore jumătate de fericire absolută am început să mă foiesc de pe o parte pe alta. Nu mai aveam stare, îmi amorțiseră mîinile, picioarele și gîndurile iar furnicile din mușuroiul lîngă care nimerisem începuseră să îmi dea tîrcoale, semn că prezența mea interfera profund cu fericirea lor.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, singura zi în care puteam să stau liniștit era duminica. In toate celelalte zile mereu era ceva de făcut pe lîngă casa bunicilor. La țară mereu era ceva de făcut și asta mă scotea din sărite.

De atunci cred că am început să apreciez liniștea unei zile în care nu trebuie să faci nimic. Duminica, dacă nu se strîngeau băieții să joace fotbal în bahna mare, mă urcam pe vîrful dealului și de acolo puteam vedea de o parte satul iar de cealaltă bahna. Bahna era un loc destul de mlăștinos, înconjurat de dealuri din trei părți, cu rogoz care îmi ajungea pînă la brîu, dar care avea un platou cu iarbă unde puteam să jucăm fotbal dacă nu ploua.

Imi plăcea la nebunie să stau acolo sus pe deal și să privesc în zare așteptînd să se adune băieții ca să jucăm fotbal. Deși era drum pietruit pînă la bahnă, de fiecare dată preferam să urc dealul și apoi să îl cobor, chiar dacă pentru a ajunge pe platou trebuia să o iau prin bălării pline cu rogoz care mă tăiau la picioare dacă eram în pantaloni scurți.

Cînd ajungeam pe la mijlocul dealului puteam să aud ecoul loviturilor în minge și strigătele băieților și atunci urcam în viteză dealul de parcă mi-ar fi crescut aripi de Pegas pe spate.

Sus pe deal și jos în bahnă eram fericit, o dată pe săptămîna, duminica, pentru că în restul zilelor mereu era ceva de făcut la cîmp sau pe lîngă casă.

Duminica trecută am pornit așadar cu o carte sub braț în căutarea fericirii de altadată și am urcat pe platoul de deasupra zidurilor de apărare ale fortăreții din Maubeuge. 

Iarba necosită îmi ajungea pînă la genunchi și era atît de deasă că îmi venea să înot prin ea. Am plonjat în iarbă și am început să privesc orașul de acolo de sus.

Du bonheur - un voyage philosophique

Le bonheur est dans notre sensibilité

Privit de sus, orașul acesta în care străzile sînt mai mereu pustii chiar și la sfîrșitul săptămînii, are alt farmec. Privite de sus, toate lucrurile par mai frumoase, schimbarea de perspectivă aduce la suprafață forme și culori noi, coroanele arborilor dau impresia unor spații verzi mai mari, griul devine verde.

Privind de sus, înconjurați de verdeață, noi înșine ne metamorfozăm și devenim mai sensibili, mai receptivi, mai fericiți iar lucrul ăsta cu siguranță ne este scris în codul nostru genetic.

Demersul filozofic al autorului este o călătorie în timp în compania marilor înțelepți ai vremurilor, Bouddha, Platon, Epicur, Epictet, Spinoza, Schopenhauer și alții.

Citind-o, demersul meu psihologic a fost unul mult mai modest, călătoria filozofică în căutarea propriei mele fericiri fiind un prilej de a hoinări iar pe dealurile copilăriei și de a analiza și înțelege tot drumul pe care l-am urmat după ce am părăsit locurile natale și după ce am părăsit țara natală.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil pe care pînă și un inginer ca mine a putut să-l înțeleagă și în plus  ține cont de ultimele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei.

Redau mai jos două citate din Schopenhauer, "Arta de a fi fericit -  50 de reguli de viață", care apar în cele două pagini pe care le-am surprins în fotografie.

"Notre bonheur dépend de ce que nous sommes, de notre individualité ..."

"Ce que quelqu'un possède pour soi, ce qui l'accompagne dans la solitude et que personne ne peut ni lui donner ni lui prendre, voilà qui est beaucoup plus essentiel que tout ce qu'il possède ou ce qu'il est aux yeux des autres"

Nu am terminat cartea pentru că  furnicăturile pe care le simțeam în mîini și picioare nu se datorau doar lipsei de mișcare ci în principal nemulțumirii furnicilor cărora le încălcasem dreptul de a fi fericite, tolănindu-mă în imediata apropiere a mușuroiului lor.

Voi reveni duminica aceasta acolo sus în iarbă ca să termin voiajul acesta filozofic. Nu știu care sînt cele 50 de reguli de viață pentru a fi fericit, dar știu că fericirea, prietenia, iubirea și altele asemenea, toate se cultivă.

Pe dealurile copilăriei mele se cultiva sfeclă de zahăr, cartofi și porumb și știu că nu poți avea roade bogate fără muncă și bătături în palmă de la prășit.

Pentru a fi fericiți pe drumurile maturității, oriunde ar fi ele, va trebui să învățăm să cultivăm prietenia, iubirea și bunătatea.

Vorba bunicii, care într-o pauză de prășit, găsea răgazul și înțelepciunea să-mi spună atunci cînd îmi povestea despre relațiile dintre oamenii din sat

-Mamî, ascultî la mini ci-ți spun, cini cultivî pretenii șî bunătati, fericiri culegi....așa spunia tata nieu, bunicu din sus, Dumniezău sî-l ierti.

Étretat. L'état d'âme.

Fost sat pescăresc, Étretat a devenit de-alungul timpului  un important obiectiv turistic din regiunea normandă, fiind vestit pentru frumusețea falezelor sale abrupte.

Étretat este un loc de relaxare, de meditație, de uitare, de regăsire și de inspirație, este o stare de spirit. Étretat...d'âme.

Étretat înseamnă să urci pe cărările bătătorite de pe marginea falezelor înalte și, odată ajuns sus, să îți lași gîndurile să zboare departe în bătaia vîntului sau să le lași pe aripile pescărușilor să planeze apoi lin de-a lungul falezei.

  Étretat - două gînduri în zbor

 Étretat este celebru prin cele trei porți săpate în rocă, porte d'Amont, porte d'Aval și Manneporte.

  Étretat - porte d'Aval

 Étretat - porte d'Aval

Altădată, frumusețea acestor locuri era  imortalizată pe pînză de pictori celebri precum Claude Monet, acum ea este fotografiată zilnic de sute de oameni dornici de a păstra ceva din starea de spirit pe care ți-o dă acest loc.

Acum că stau să mă gîndesc, mi-ar fi plăcut să văd un pictor insolit, pierdut prin mulțimea de fotografi, mai mult sau mai puțin grăbiți. Un pictor cu un mic șevalet improvizat sau cu un caiet de desen și o cutie de acuarele care să amintească de perioada impresionistă a locului, perioadă în care oamenii aveau timp să stea ore în șir pentru a observa peisajul, pentru a înțelege și pentru a-și expune trăirile pe pînză sau pe hîrtie.

Un pictor care să amintească despre cum...il était une fois Étretat.

Cum nu am talentul de a picta, am prelucrat în stil impresionist una din fotografii pentru a aduce un mic omagiu pictorilor de atunci și de acum, semn al admirației mele pentru răbdarea, priceperea și pasiunea lor.

 Il était une fois Étretat

Grăbiți și preocupați să prindem perspectiva perfectă în momentul perfect al zilei, riscăm să pierdem momentul reflexiei, al înțelegerii profunde a lucrurilor. 

Una din căile de a face din fotografia de peisaj o artă pare a fi aceea de a reveni mereu asupra locurilor și de a relua reflexia pentru a înțelege cu adevărat esența acelui loc, tot așa cum fac pictorii care revin mereu pentru a-și termina lucrarea.