Vacanță alb-albastră în Ellada. Suvenire și simțire.

Revenit de două săptămîni din vacanță,  două săptămîni în care a plouat în fiecare zi, privesc melancolic în urmă și încerc să mă încălzesc cu fotoamintiri, scriind cîteva rînduri naiv-emfatice.

- Cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?

Cu toții plecăm în vacanță ca să simțim altceva. Apa, nisipul, verdele, liniștea, căldura. Vacanța înseamnă libertate și simțire.
Orașul ne ține închiși între ziduri și nu mai simțim nimic. Bunicii mei au fost o singură dată în concediu, la băile Felix. Le-au placut mult apele termale, dar apoi nu le-a mai trebuit că au stat mai mult într-un spațiu închis, așa că au preferat să rămînă la sat, în cîmp deschis.

Intrucît Grecia a devenit o destinație turistică obișnuită, ne-am hotărît ca anul acesta să mergem într-un loc mai deosebit pentru că am ținut mortiș să ne simțim deosebit de bine.

Așadar, am ales Ellada.

Ellada este un nume melodios, călduros, foarte feminin spre deosebire de Grecia care este un nume ascuțit, greoi și rece.

Transpusă în culori, Ellada înseamnă alb-albastru.

 Ellada alb-albastră

 Locuim într-o comună din nordul Franței în care vara nu-i ca vara și în care vara aceasta, temperatura maximă a zilei nu a depășit niciodată temperatura minimă nocturnă la București.
 Să nu mă plîng prea tare, putea să fie și mai rău, putea să fie Belgia.

Norii și ploaia ne-au făcut să ne umplem repede bagajele cu toate cămășile cu mînecă scurtă din șifonier și să plecăm fugim în vacanță.
Ca și bunicii mei, noi am plecat în vacanță la tratament. Un tratement pe bază de băi de soare, de nisip fin și de mare albastră.
Ca să ne tratăm de toate zilele ploioase pe care le-am îndurat, am stat la soare în fiecare zi de dimineață pînă seara, cu o singură pauză de o ora pentru masă.
La amiază nu am urcat în cameră ca să profităm de răcoare și de așternuturile albe și moi, așa ceva avînd și la noi în comună, din belșug. Am stat pitiți sub umbreluțe și ne-am încălzit la foc mic fiecare oscior, pe ambele părți.

Tolănit pe șezlong sub o umbră deasă, cu simțul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, mi-am dat seamă că factorii politico-economici principali care au dus la situația grea în care se află Grecia trebuiau să fi fost aceeași care duceau la situația foarte bună în care mă aflam : Marea Mediterană, căldura și cerul mereu senin. Am avut această scurtă tresărire în momentul în care  răsucindu-mă pe cealaltă parte am dat peste cîteva din pietrele de mare pe care le strînsesem. Mi-a fost atît de lene să mă ridic încît am preferat să rămîn cu ele înfipte între coaste și mi-am continuat indolent siesta ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Atunci cînd pur și simplu nu mai poți de bine, nu mai știi de fapt cît de rău stai.
Salvarea grecilor nu poate veni decît din cer, și asta doar dacă se schimbă cumva sensul curenților de aer anticiclonici ca să le aducă mase de aer rece și timp ploios care crează condițiile propice unor producții record de bunuri și servicii la hectarul de birouri.

Altfel, noi am dus-o bine, cu picioarele cînd în nisip, cînd în apă și cu gîndurile mereu undeva departe, duse de valuri.
Si-apoi e interesant de văzut cum marea îți aduce înapoi gîndurile, la mal, după care le arunci iar cît vezi cu ochii, în larg. Si tot așa.
Jocul acesta de-a gîndurile duse de valuri nu poți să-l joci mult timp, valurile te hipnotizează, pleoapele iți devin grele, mîinile și picioarele devin nisipoase și începi să te scurgi printre găurile extrem de fine ale țesăturii șezlongului, ca printr-o sită.
Privești agale cum îți scapă nisipul printre degete, și abia atunci simți că viața este acolo și nu în altă parte, așa cum avem senzația din ce în ce mai des în restul timpului.

Simțind nisipul

Simțind apa

Intr-un final, m-am ridicat, mi-am scos pietrele dintre coaste și am pornit agale spre cameră.

Momentul cel mai neplăcut a fost atunci cînd a trebuit să luăm pietrele șlefuite de mare și să le punem în geamantan.
Văzusem cîndva o emisiune despre o mică insulă în formare undeva pe coasta bretonă și unul din cercetătorii acestei insule încerca să educe vizitatorii să nu ia pietre de acolo.
Asta îmi aduce aminte de un motto foarte prețios la care revin mereu : Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Deși devin foarte scrufulos atunci cînd vine vorba de motto-uri și prințipuri, nu am putut să mă abțin, dar am avut grijă ca măcar să nu las nimic altceva în urmă. Si uite așa, în fiecare an, cîteva tone de pietre de mare și alte cîteva tone de scoici iau drumul locurilor unde vara nu-i ca vara.

Păstrăm într-un colț, pe o etajeră, suvenire de peste vacanțe, pietre de rîu, scoici, conuri de brad, ghinde, căsuțe, figurine, mori de vînt, bărcuțe și altele.

 Colțul cu suvenire. Pietre de mare.

Odată cu trecerea anilor, cred că vom uita numele locurilor pe unde am fost și de unde exact am luat pietrele de rîu și de mare și celelalte lucruri.
Nu o sa uităm niciodată oamenii cu care am fost, așa cum nu o sa uităm niciodată cum ne-am simțit în această vacanță de vară elenă. Restul sunt doar suvenire.
Secretul unei vacanțe reușite rămîne acela de a merge cu oamenii care îți sunt dragi, oricare ar fi destinația.

- Si deci, cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
- Ne-am simțit liberi, ne-am simțit cu toții mai apropiați unii de ceilalți și parcă mai apropiați de lucrurile care contează mult în viață.Ne-am simțit noi și ne-am simțit noi înșine.

Vă mulțumim tuturor pentru această vacanță alb-albastră în Ellada!

Noptea luminilor - metamorfoza unui oraș pustiu

Maubeuge este genul de oraș în care se întîmplă ceva doar o singură dată pe an. Anul acesta s-a întîmplat în perioada 30 Mai - 3 Iunie și a fost vorba, ca de fiecare dată de altfel, de festivalul Les Folies.

In cadrul festivalului au avut loc parade, concerte, spectacole în aer liber  și s-au amenajat cîteva parcuri tematice, toate reunite în jurul unui element central - lumina, de unde și numele festivalului din acest an - Nuits des lumières.

Punctul culminant al festivalului l-a constituit o proiecție de lumini pe clădirea Porte de Mons, urmată apoi de un foc de artificii.

Această clădire este clasată monument istoric și este una dintre puținele care au supraviețuit incendiilor devastatoare din al doilea Război Mondial ce au distrus aproape în totalitate centrul vechi, lăsînd în urmă un oraș schilodit, fără repere și fără conținut.

Proverbul "cine nu are bătrîni, să-și cumpere", aplicat unui oraș, devine simplu, "cine nu are un centru istoric, să-și facă". Un oraș fără centru istoric este un oraș al nimănui.

Istoria orașului de altădată se ascunde acum între zidurile de apărare ale sistemului de fortificații realizat de marele arhitect Vauban la sfîrșitul sec. al XVII-lea.

In spatele acestor fortificații  se află clădirea Porte de Mons, parte integrantă a sistemului de apărare, ea însăși datînd din aceeași perioadă.

Piața din fața acestei clădiri poartă numele ilustrului său arhitect și este locul în care se desfășoară majoritatea evenimentelor importante ale orașului. 

Deși orasul nu are un centru propriu-zis, Piața Vauban poate fi considerată piața centrală a orașului. Cu o istorie îngropată între zidurile unor fortificații impunătoare, mărturie a atacurilor continue la care a fost supus, aflat mereu pe scenele de luptă de la granița de Nord a Franței,  Maubeuge a fost adesea un oraș de sacrificiu.

Acum este un oraș lipsit de farmec și lipsit de viață, fără puls, dovadă fiind piața care este mai mereu pustie.

Porte de Mons. Piata Vauban. Pustiu.

Francezii, politicoși cum le este felul, mai în glumă, mai în serios, spun despre Maubeuge că este un oraș liniștit.
Preiau acest discurs politicos și îl traduc liniștit mai departe. Pe românește, Maubeuge este un oraș pustiu.

Festivalul Les Folies este deci singura dată pe an cînd orașul se animă, începe să vibreze și să-și recapete pulsul.
Este momentul în care piețele și străzile orașului prind viată, sunet și culoare. Este momentul în care se pot vedea mai mult de 5 oameni pe același trotuar sau la aceeași terasă.

Mi-a plăcut în mod deosebit proiecția de lumini care a metamorfozat clădirea Porte de Mons în diverse forme, transformîndu-se în final într-o poartă simbolică spre viitor.

Les Folies - Nuits des lumières

Casa desenelor animate

Casă tetrisificată

Poartă în flăcări

Casa groazei

Ploaie de artificii

 Focul  a asediat din nou Porte de Mons, de data aceasta fiind doar un foc de artificii și nu focul incendiator din 1940 ale căror urmări se mai văd încă pe străzile și piețele pustiite ale orașului.

 Porte de Mons sub asediul unui foc continuu. De artificii.

Focul este un element regenerator și poate că orașul va reuși să renască din propia cenușă. Viitorul lui sunt tinerii care aleg să rămînă aici.

Noi nu am făcut încă o alegere definitivă și continuăm să privim în fiecare zi Porte de Mons, Piața Vauban, Pustiul, Liniștea.

Vaca-domnului Vacariu

Mise en scène - vaca-domnului Vacariu

Povestea imaginii este simplă. M-am aplecat să fotografiez margareta și am observat o buburuză alături, stînd pe pămînt. Am urcat-o pe un deget și apoi am lăsat-o să se așeze pe floare.
Fotografia este deci o mică punere în scenă.
Cum buburuzei i se mai spune și vaca-domnului, iar numele meu are origini "domnești", titlul are și el o poveste la fel de simplă.

O zi de pelerinaj la Keukenhof

Paradisul este un loc pe Pamînt.

Cuvîntul "paradis" provine din termenul persan pairidaeza (sursa : wikipedia), care înseamnă "spațiu închis" și care desemna o grădină înconjurată de ziduri care să o protejeze de vînturile uscate și arzătoare ale deșertului. Imaginea paradisului este o imagine a fericirii așa cum și-o imaginau oamenii acelor locuri aride și era un loc plin de verdeață, de apă și de păsări. 

O oază plină de viață într-un ocean de nisip.

In timp, acest simbol al fericirii absolute a fost împrumutat și de alte civilizații și religii, iar Paradisul a evoluat și a fost suit treptat, treptat, în cer, unde a rămas pînă în zilele noastre.

In timp ce filozofii acelor vremuri se chinuiau să găsească fericirea aici, pe Pămînt, luptîndu-se cu bucuriile iluzorii, frivole ale vieții, religia a rezolvat repede această problemă și a cocoțat fericirea eternă sus în cer ca să nu mai poată să ajungă nimeni la ea.

Nefiind filozofi și mai degrabă frivoli, noi am găsit imaginea Paradisului într-un pliant în care scria simplu :
Keukenhof - Le plus beau jardin printanier du monde.

Ceea ce ne-a convins să vizităm grădina de primăvară din Keukenhof nu au fost cuvintele, ci imaginile care le însoțeau.

Imediat cum am intrat pe poarta grădinii ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaarg pe chipurile noastre.
De fapt, nu, mint, ca să fiu sincer, ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaaaaarg pe chipurile noastre încît am pus repede mîna la gură să nu care cumva să ne vadă cineva.

- Incredibil !
- Incredibil !

Apoi am luat mîna de la gură cînd am realizat că la fel de tare zîmbeau și cam la fel trebuiau să fi spus și celelalte sute de persoane care asistau pentru prima oară sau pentru a zecea oară la acest minunat spectacol floral de primăvară.

Keukenhof impresionează prin alternanța de frumusețe studiată și frumusețe naturală a aranjamentelor florale, prin diversitatea tematică a grădinilor, prin exploziile de culoare ale florilor, ale lalelelor în principal, prin combinațiile inedite de nuanțe, toate acompaniate de ciripitul  încîntător al păsărilor.

Keukenhof este mai mult decît o grădină frumoasă de primăvară, este, poate, unul din cele mai frumoase locuri de pelerinaj din lume. Ceea ce mă face să cred lucrul acesta este faptul că toată lumea zîmbește laaaaaarg și toată lumea este fericită. 

Am văzut zîmbind pînă și cîțiva fotografi încrîncenați care de obicei crîșneau din dinți și își încruntau fruntea de fiecare dată cînd se interpunea cineva în cadrul lor special ales și intens analizat în prealabil. Iar asta, e mare lucru.

Am făcut cîteva sute de fotografii, una mai încrîncenată decît alta, iar mai jos sunt cîteva din cele mai îndîrjite, mai crîșnite din dinți și mai încruntate din frunte.

Sfatul meu este să nu vă luați după ele, că sunt făcute de un diletant, și să mergeți să vizitați această grădină în perioada aprilie-mai.

Primăvară

Keukenhof

Floare curgătoare

Flori, fete și băieți

Lalele incandescente

Margaretă

Petaledelalele

Familie de lalele

Cîmp în flăcări

Lumină florală

Pelerinajul este o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfînt.

După cugetări din ce în ce mai sforăitoare la ore din ce în ce mai tîrzii, încep să cred ca singurul lucru rămas sfînt pe acest Pămînt este Natura și că singurele locuri de pelerinaj autentic sunt frumusețile naturale ale lumii.

O zi de pelerinaj la Keukenhof ne-a fost suficient ca să înțelegem că Paradisul a rămas un loc pe Pămînt așa cum era acum cîteva mii de ani în urmă.

Naiv, anacronic și utopic cum mi-e felul, cred în continuare că într-o zi, sinceritatea, tandrețea și naturelețea vor cuceri lumea.

Pentru asta trebuie, poate,  printre altele, să întindem luuung mîinile și să dăm jos fericirea de acolo sus unde a fost strîmb cocoțată și să o aducem cu picioarele pe Pămînt. Acolo unde e locul ei.

Și așa vom trăi cu toții fericiți pînă la adînci bătrîneți.

Jocul ielelor

"În mitologia românească ielele sunt niște făpturi supranaturale feminine descrise ca niște fecioare zănatice cu o mare putere de seducție și cu puteri magice.

Ielele apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, maluri de riuri, sau chiar în văzduh), dansînd goale, numai cu sînii goi, cu părul despletit,  înfășurate în voaluri transparente.

Ielele apar rareori cu trup, în majoritatea cazurilor sunt doar năluci imateriale, acorporale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezintă tinere și frumoase, voluptuoase și seducătoare, nemuritoare, zburdalnice pînă la delir, vindicative și rele, fără a fi totuși structural malefice. 

 Foarte importantă în sistemul lor de seducție este îmbrăcămintea. Veșmintele lor cel mai adesea sunt vaporoase, de mătase ori din in, de obicei translucide, străvezii, prin care li se zăresc sînii. Intîlnirea cu Ielele este în asemenea condiții extrem de periculoasă pentru oameni.

Oamenii care au călcat locul bătătorit de Hora Ielelor (în această situație cei vinovați sînt prinși în horă, într-un dans demențial care îi duce la nebunie) pot muri în mod misterios sau sînt paralizați sau schilodiți.

In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea Ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". "Iele" nu este un nume, ci pronumele personal feminin "ele", rostit popular.

Numele lor real, tainic și inaccesibil este înlocuit  cu Iele, Dînse, Drăgaice, Rusalii,  Vîntoase sau Domnițe, Măiestre, Frumoase, Mușate, Fetele Codrului, Impărătesele Văzduhului."
Sursa:  http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Rusaliile/rusaliile.html

Aflate la confluența dintre superstiții și supranatural, Ielele reprezintă un semn al prejudecății care decurge din credința primitivă în forțe supranaturale, în spirite bune și rele.

Ielele reprezintă deci o încercare de a înțelege lumea cu toate nenorocirile ei, o încercare de a da un sens  semnelor care preced aceste nenorociri și de a prezice evenimentele care vor succeda, în încercarea de a le evita.

Ceea ce mă atrage în Hora Ielelor este reprezentarea  ispititoare pe care Ielele o au și contextul în care apar. Ele sunt mereu niște fete tinere, seducătoare, îmbrăcate în haine vaporoase, străvezii, prin care li se pot zări sînii și apar în special noaptea la lumina lunii rotindu-se în horă, în locuri retrase.

Jocul ielelor poate să fie interpretat drept un joc al ispitelor, ielele sunt ispitele. Ele, ispitele, nefastele ispite.
Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Ielele sunt nenorocirile care se abat celor care se lasă purtați de ispite.

Jocul ielelor în lumina înșelătoare a lunii este un joc al minții și al percepțiilor, totul se petrece doar în mintea celui care, aflat singur într-un loc izolat, departe de sat, visează cu ochii deschiși că a intrat în horă. Noaptea, într-o lumină diafană, jocul umbrelor copacilor și dansul norilor sau al fumului ieșind din hornurile caselor din depărtare pot descrie siluete ciudate, supranaturale, pe care dorința le poate transforma ușor în fetele din horă, îmbrăcate în haine de in, albe, vaporoase. 
E suficient să fi auzit de ele, să-ți fi făcut în prelabil o reprezentare vizuală a lor și să crezi în ele, pentru că mai departe autosugestia și teama vor înlocui gîndirea lucidă și logică.

Bătaia puternică a vîntului, foșnetul ascuțit al crengilor și mișcarea în plan vertical a trunchiurilor copacilor, amplificate de sentimentul de frică, pot crea ușor senzația de vertij, de amețeală, de lipsa echilibrului, aceeași pe care o resimți și în horă.
Așa s-ar putea explica mărturiile celor care au fost părtași la Jocul Ielelor. 

Hora era cu siguranță  un element central al vieții satului, fiind mai mult decît un simplu joc care se juca la nunți și la sărbători populare. 
"Hora poartă o importanță socială majoră pentru că în horă sunt acceptați doar cei care au respectat preceptele morale ale comunității, ceilalți fiind respinși. Cercul horei se deschidea pentru a primi fetele de măritat și feciorii și pe cei care ieșeau din doliu." (sursa http://www.britannica.com/)

"Este de remarcat sacralitatea horei, care este un cerc în care nu sunt primiți decît cei mai curați oameni."(sursa http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Hora/hora.html). In acest context, pentru cei care se știau atinși de păcat, hora poate fi asociată temerii de a fi respins de comunitate.

Oricare ar fi explicațiile acestui mit al Jocului Ielelor, cred că ele trebuie căutate prin analiza psihologică a temerilor și a dorințelor oamenilor acelor vremuri.

Cîteva mii de ani mai tîrziu,  în vremurile noastre, în timp ce ne plimbam prin Mechelen, am descoperit în curtea unei clădiri numite "De cellekens" o grădină "secretă" în care se poate vedea imortalizat Jocul Ielelor. Povestea succintă a clădirii și a grădinii poate fi găsită aici http://toerisme.mechelen.be  

 Jocul ielelor

Domnițele

Interzisă publicului păcătos, grădina pare a fi Raiul pe Pămînt. Sculpturile artistei Mariette Teugels reprezintă jocul unor tinere dezinhibate care afișează o senzualitate ludică. Este interesant de observat jocul mîinilor desprinse de corp care par că plutesc în aer precum și jocul expresiv al degetelor care par că dictează ritmul muzicii.

 Măiastra

Scena pare să redea momentul în care una dintre tinere - Măiastra - se desprinde din cerc și își întoarce corpul înspre exterior. Cercul este rupt, degetele nu se mai ating și privirile uimite ale Ielelor de lîngă ea, aflate încă în joc,  concentreză atenția spre Măiastră.
Ielele din grădină nu seduc prin vestimentație, ci prin lipsa ei, și, mai mult, prin expresivitatea zîmbetului candid, prin mișcarea brațelor și prin jocul degetelor care par că se caută încontinuu.

Jocul ielelor din poienile retrase și cel din grădina "secretă" reprezintă un joc al ispitelor și o invitație la joc.

În primul caz este un joc confuz al superstițiilor, al temerii, al percepțiilor înșelătoare, în cel de-al doilea este un joc al talentului artistic, al dorinței de frumos, al candorii.

Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Norocul meu a fost că intrarea în grădină era protejată de zăbrelele de fier ale unei porți.
Și, la final, un scurt moment liric cu rimă simplă, ludică, pentru a acompania dansul ielelor.

Jocul ielelor

Gînduri ascunse
De patimi pătrunse
In nopți de tăcere
Inecate-n durere

Iluzii deșarte
Vin de departe
Se-aștern pe frunte
In vise mărunte

O lume de vise
Te-ndeamnă să crezi
Sunt lumi  interzise
Nu poți să le vezi

Te cheamă la iele
Te-mbie la joc
Sunt lumi paralele
Ești prins la mijloc

Dansează mereu
Iți intră în minte
Le reziști cu greu
Cînd vor să te-alinte

Incerci să refuzi
Nu vrei să cedezi
Ajungi să te-amuzi
In iele nu crezi

Dorința e oarbă
Ispitele-s grele
Ajung să te-absoarbă
In vraja din iele

Cu ochii deschiși
Visezi in neștire
............

Privești sus pe cer
Te-atrage ceva
Invăluită-n mister
Te cheamă la ea

O vezi cum coboară
Dansează în zbor
Atingerea-i domoală
Te-alintă ușor

Orbit de lumină
Ai vrea s-o oprești
Dar ea te animă
Cu nurii celești

O faci să dispară
C-un ultim efort
Fără ea viața-i amară
Cu ea...ești mort

Jocul de-a poezia în imagini

Pe malul Sambrei, la cîțiva km de Namur, am descoperit un peisaj interesant în spatele unei ferme de vînzare - La ferme blanche.

Peisajul este unul aparent dezolant, împînzit  de zeci de crengi și de trunchiuri de arbori căzuți la pămînt.

Crengi inanimate

Decăzuți, dezgoliți de frunze, arși de soare, mîncați pe dinăuntru, arborii aceștia mi s-au părut estetici, crengile și trunchiurile scheletice descriind niște forme întortocheate, suprarealiste.

Arbori scheletici

Arbore decăzut

Arbore găunos ars de soare

Aceste imagini, fără a fi spectaculoase și nici măcar inedite, par a vorbi despre estetica urîtului.

Estetica urîtului o asociez florilor de mucigai argheziene și poeziei sale testamentare greoaie cu imagini și simboluri confuze pe care nu am înțeles-o, și pe care, probabil, nu o voi înțelege prea curînd.
- Oare ce a vrut să spună poetul ?

Estetica urîtului în poezie pare să exprime efortul de a crea noi sensuri plecînd de la o materie primă neconvențională, "din bube, mucegaiuri și noroi", din "antimaterie".

In fotografie, nimic mai simplu, convertești imaginea în tonuri de gri, în "anticuloare", și....
- No, acum să vă văd, oare ce a vrut să spună pozașul?

După ce mi-am terminat sesiunea de fotografiat estetica urîtului în obituarul vegetal, ne-am continuat la pas, pe biciclete, drumul către cetatea Namurului.

Aflată pe o colină, la confluența Sambrei și a Meusei, fortăreața Namurului este unul din locurile noastre preferate de plimbare cu bicicleta.

Parcul castelului Namur, aflat în cel mai înalt punct al cetății, ne-a oferit un moment de răgaz după ce dealul pe care se află cetatea a scos tot sufletul și jumătate din untul din noi. 

În parc peisajul s-a schimbat și în locul florilor de mucigai au apărut florile de măr.

Spun flori de măr, așa, poetic, pentru că arborele cu o coroană aplatizată ca de ciupercă și cu niște crengi dese și lungi ca de salcie, numai mere nu cred că face. Sau dacă face, trebuie să fie niște mere tare sălcii, pe care eu unul nu o sa țin să le gust la vară, cînd vom mai trece pe acolo.

Un copac cu flori

Flori de .... măr

Copacul cu flori și florile de ... măr îmi aduc aminte de poeziile idilice și jucăușe ale lui Topîrceanu și de rimele lor simple, curate, sentimentale.

Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)
Stau gata să se-nalţe din tulpini
Spre cerul primăverii...

(Aprilie, de G. Topîrceanu - sursa agonia.ro)

Și în fotografie, ca și în poezie, fotografii încearcă să găsească echilibrul între profunzimea esteticii urîtului și simplitatea esteticii frumosului pentru a transmite un mesaj.

Pentru că gîndesc în imagini și am o memorie preponderent vizuală a lucrurilor, pentru mine, fiecare poezie are neapărat, pe lîngă muzicalitate și simbolistică, și cîteva imagini asociate.

In joaca de-a poezia în imagini am făcut exercițiul invers și am asociat o poezie unor imagini. 

Cînd mă apucă cîte-o rimă simplă, sentimentală, neapărat în ceas de seară, îmi vine să iau un creion și să desenez o poezie. O floare de măr.
Mă sperie gîndul că, îmbătrînind, m-or apuca rimele întortocheate și angoasante și o să-mi vină să iau un creion și să desenez o altă poezie. O floare de mucigai.