ça tire ou satire? aceasta-i intrebarea

Acum, cind o natiune intreaga este in doliu, cred ca merita reflectat putin asupra rolulului important al satirei intr-o societate civilizata.
Satira este un mod hidos de a pune intrebari incomode pentru a combate defectele hidoase si tabuurile unei societati.
Doar cei care sint prizonierii ignorantei, prejudecatii si indoctrinarii nu pot vedea intrebarile din spatele caricaturilor grotesti.
Stim prea bine ca cele doua marionete imbecile care au comis atacul las sint, de altfel, prizonierii indoctrinarii radicale islamiste.
Satira nu apartine categoriei frumosului, dar intrebarile sint frumoase.
Si cit de frumoasa este intrebarea retorica pe care am descoperit-o astazi - ça tire ou satire? ( sursa http://choualbox.com/WHggX)

Ilustratie de Jean Jullien

Daca intrebarile nu pot avea limita, cred ca limita satirei si a caricaturii e data de dimeniunea defectului hidos pe care il combate.
Din punctul meu de vedere, caricaturile radicale din Charlie Hebdo nu au depasit limita pentru ca ele combat radicalismul islamic, fanatismul si dogmatismul.
Cred ca e timpul ca religia si divinitatea sa inceteze sa mai fie un subiect tabu pentru ca noi le-am creat si tot noi le vom distruge fiind la fel de perisabile ca insasi civilizatia noastra.

Dieu est mort ! Dieu reste mort ! Et c'est nous qui l'avons tué ! - spunea filozoful.
Imbecilii aia doi si-au impuscat Allah-ul strigind "Nous avons tué Charlie Hebdo" si "Nous avons vengé le prophète".
Allah a murit pe loc.
Charlie e noul "Allah" al unei societati mai libere si mai civilizate.
N'est-ce pas ironique?

Cum ar fi ca peste citva timp sa ridem fanatic citind cu religiozitate Charlie Hebdo, sa avem pe pereti de-asupra capului tabloul iconoclast al ultimului numar divin din Charlie Hebdo si sa murim de ris pe seama ideologiei caricaturale a marelui Charlie?

Je suis Charlie, un Charlie la fel de naiv si nonsalant precum Wolinski si Cabu, doi din caricaturistii ucisi, pe care i-am descoperit acum si pe care ii gasesc geniali si incapabili de ura.
Cred in continuare ca intr-o zi sinceritatea si tandretea vor cuceri lumea si plec capul cu piosenie in fata celor 12 martiri si ma inchin noului meu idol al libertatii de gindire si de exprimare: Charlie.

Despre dor și durere dintr-o țară ca afară

 

Post by Klaus Iohannis.

O țară ca afară sună foarte bine și foarte frumos atît pentru cei din țară cît și pentru cei de-afară. 

Mesajul este adresat în principal tinerilor și clasei mijlocii, oamenilor dinamici, oamenilor activi cu acces la internet, celor conectați în spațiul virtual, celor care au ieși afară măcar o dată și care au gustat din civilizația de afară.

Observ că media de vîrstă a protagoniștilor trebuie să fie undeva în jur de 25-30 de ani. Cînd îi văd, îmi vine să îi strîng pe toți în brațe. 

Să-i strîng în brațe de dor și de durere.

Cred că ar fi fost o idee bună ca în acest clip să apară și oameni mai în vîrstă de 50, 60 de ani, pensionari precum și familii cu copiii lor. Si ei vor o schimbare în bine, mulți dintre ei împărtășesc aceleași idei ca și noi.

Avem o singură Românie, a noastră, a tuturor.

Păcat că videoclipul nu reușește să transmită acest mesaj.

Si totuși, cum facem să transmitem mesajul acesta părinților de 50, 60 de ani, bunicilor noștri pensionari, oamenilor din mediul rural, familiilor cu copii cu o situație financiară precară, cum facem să le transmitem din entuziasmul nostru și din viziunea noastră asupra României și asupra viitorului.

Cum facem să le arătăm cum sînt lucrurile afară? 

Cum facem să îi luăm și pe ei în avionul către destinațiile noastre preferate de vacanță din Grecia, Viena, Paris?

Cum?

Discutam cu tata zilele trecute despre România și, inevitabil, am început să discutăm despre politică. A fost, cred, prima mea discuție mai articulată despre politică. Evit să discut despre politică dintr-un motiv foarte simplu, nu am cultură politică, nu am făcut niciodată efortul de a o înțelege și îmi displac majoritatea oamenilor politici.  

Si totuși, iată-ne pe amîndoi pe pămînt străin, în Franța, discutînd cu patos despre politica românească.

Tata îmi vorbea despre politică, despre greșelile politice ale celor doi, despre temerile și îndoielile lui, despre experiențele dureroase din anii trecuți, despre toate pregătirile murdare care se pregătesc în spatele tranșeelor politice. 

Incă nu era hotărît cu cine o să voteze. 

In tot acest timp eu îi vorbeam de discursul celor doi candidați, despre bun simț și despre lipsa lui, despre atitudinea unuia sau altuia, despre felul lor de a fi și de a se comporta, despre atitudinea diasporei și a tineretului.

Eu îi vorbeam despre oameni, el imi vorbea despre politică. 

Eu îi vorbeam despre ce citisem pe internet, el îmi vorbea despre cum resimte el realitatea politică și economică din România.

Eu eram instalat confortabil într-o țară civilizată și, bine ancorat într-un mediu virtual, încercam să-i explic cum stau lucrurile în țară.

Păi în condițiile astea, să nu îți vină să îl citezi pe bunicul politicii românești, tovarășul Ion Iliescu

"Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului."

 Trebuie să recunosc rușinat că acesta e singurul lucru pe care l-am reținut din politica românească a ultimilor ani. Nu știu exact ce înseamnă, dar îl folosesc ori de cîte ori nu am replică politică. 

Probabil e un fel de "Să gîndiți bine", varianta iliesciană.

Clipul de mai sus nu este despre oameni politici și nici despre politică, clipul este despre oameni. 

Despre români tineri și frumoși, despre oameni și omenie, despre bun simț, despre spirit civic și despre viitor. 

Despre tot ceea ce ar trebui să fie un sistem politic modern și civilizat și nu este. 

Oare dacă le arăt clipul acesta părinților mei, mă întreb cît este de convingător pentru ei?

Tata a trăit cîțiva ani la Sibiu și nu are decît cuvinte de laudă despre oamenii cu care a intrat în contact și despre experiențele pe care le-a trăit atunci. Îmi povestea despre sași și secui și despre cît de corecți erau și despre cît de frumos este Sibiul și satele din jurul lui. Mă îndrăgostisem de Sibiu încă de cînd eram mic și nu aveam să-l văd pentru prima oară decît în 2003. Pentru ca să-l văd apoi aproape în fiecare an, cel puțin o dată.

Si cu toate astea tata are dubii în ceea ce-l privește pe Iohannis.

In ceea ce mă privește, am metodele mele de a-i convinge să voteze drept.

In fond, la întrebarea "Voi cu cine votați?", părinții mei trebuie să răspundă :

- Cu copiii noștri pe care îi îmbrățisăm cu dor și durere prin aeroporturi pe la Bruxelles si Berlin.

Că doar așa ne-om putea întoarce în țară să vă fim mereu alături și să nu mai trebuiască să ne mai îmbrățisăm cu dor și durere pe furiș, prin aeroporturi.

In căutarea fericirii pe dealurile copilăriei - scurt tratat filozofic

Credeam că fericirea absolută înseamnă să ai mult timp liber, să stai tolănit în iarbă la umbra unui copac și să nu faci absolut nimic cît e duminica de lungă. Apoi am început să citesc cartea lui Frédéric Lenoir "Du bonheur un voyage philosophique" și am constatat că lucrurile nu sînt atît de simple.

Si pe bună dreptate, pentru că după vreo două ore jumătate de fericire absolută am început să mă foiesc de pe o parte pe alta. Nu mai aveam stare, îmi amorțiseră mîinile, picioarele și gîndurile iar furnicile din mușuroiul lîngă care nimerisem începuseră să îmi dea tîrcoale, semn că prezența mea interfera profund cu fericirea lor.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, singura zi în care puteam să stau liniștit era duminica. In toate celelalte zile mereu era ceva de făcut pe lîngă casa bunicilor. La țară mereu era ceva de făcut și asta mă scotea din sărite.

De atunci cred că am început să apreciez liniștea unei zile în care nu trebuie să faci nimic. Duminica, dacă nu se strîngeau băieții să joace fotbal în bahna mare, mă urcam pe vîrful dealului și de acolo puteam vedea de o parte satul iar de cealaltă bahna. Bahna era un loc destul de mlăștinos, înconjurat de dealuri din trei părți, cu rogoz care îmi ajungea pînă la brîu, dar care avea un platou cu iarbă unde puteam să jucăm fotbal dacă nu ploua.

Imi plăcea la nebunie să stau acolo sus pe deal și să privesc în zare așteptînd să se adune băieții ca să jucăm fotbal. Deși era drum pietruit pînă la bahnă, de fiecare dată preferam să urc dealul și apoi să îl cobor, chiar dacă pentru a ajunge pe platou trebuia să o iau prin bălării pline cu rogoz care mă tăiau la picioare dacă eram în pantaloni scurți.

Cînd ajungeam pe la mijlocul dealului puteam să aud ecoul loviturilor în minge și strigătele băieților și atunci urcam în viteză dealul de parcă mi-ar fi crescut aripi de Pegas pe spate.

Sus pe deal și jos în bahnă eram fericit, o dată pe săptămîna, duminica, pentru că în restul zilelor mereu era ceva de făcut la cîmp sau pe lîngă casă.

Duminica trecută am pornit așadar cu o carte sub braț în căutarea fericirii de altadată și am urcat pe platoul de deasupra zidurilor de apărare ale fortăreții din Maubeuge. 

Iarba necosită îmi ajungea pînă la genunchi și era atît de deasă că îmi venea să înot prin ea. Am plonjat în iarbă și am început să privesc orașul de acolo de sus.

Du bonheur - un voyage philosophique

Le bonheur est dans notre sensibilité

Privit de sus, orașul acesta în care străzile sînt mai mereu pustii chiar și la sfîrșitul săptămînii, are alt farmec. Privite de sus, toate lucrurile par mai frumoase, schimbarea de perspectivă aduce la suprafață forme și culori noi, coroanele arborilor dau impresia unor spații verzi mai mari, griul devine verde.

Privind de sus, înconjurați de verdeață, noi înșine ne metamorfozăm și devenim mai sensibili, mai receptivi, mai fericiți iar lucrul ăsta cu siguranță ne este scris în codul nostru genetic.

Demersul filozofic al autorului este o călătorie în timp în compania marilor înțelepți ai vremurilor, Bouddha, Platon, Epicur, Epictet, Spinoza, Schopenhauer și alții.

Citind-o, demersul meu psihologic a fost unul mult mai modest, călătoria filozofică în căutarea propriei mele fericiri fiind un prilej de a hoinări iar pe dealurile copilăriei și de a analiza și înțelege tot drumul pe care l-am urmat după ce am părăsit locurile natale și după ce am părăsit țara natală.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil pe care pînă și un inginer ca mine a putut să-l înțeleagă și în plus  ține cont de ultimele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei.

Redau mai jos două citate din Schopenhauer, "Arta de a fi fericit -  50 de reguli de viață", care apar în cele două pagini pe care le-am surprins în fotografie.

"Notre bonheur dépend de ce que nous sommes, de notre individualité ..."

"Ce que quelqu'un possède pour soi, ce qui l'accompagne dans la solitude et que personne ne peut ni lui donner ni lui prendre, voilà qui est beaucoup plus essentiel que tout ce qu'il possède ou ce qu'il est aux yeux des autres"

Nu am terminat cartea pentru că  furnicăturile pe care le simțeam în mîini și picioare nu se datorau doar lipsei de mișcare ci în principal nemulțumirii furnicilor cărora le încălcasem dreptul de a fi fericite, tolănindu-mă în imediata apropiere a mușuroiului lor.

Voi reveni duminica aceasta acolo sus în iarbă ca să termin voiajul acesta filozofic. Nu știu care sînt cele 50 de reguli de viață pentru a fi fericit, dar știu că fericirea, prietenia, iubirea și altele asemenea, toate se cultivă.

Pe dealurile copilăriei mele se cultiva sfeclă de zahăr, cartofi și porumb și știu că nu poți avea roade bogate fără muncă și bătături în palmă de la prășit.

Pentru a fi fericiți pe drumurile maturității, oriunde ar fi ele, va trebui să învățăm să cultivăm prietenia, iubirea și bunătatea.

Vorba bunicii, care într-o pauză de prășit, găsea răgazul și înțelepciunea să-mi spună atunci cînd îmi povestea despre relațiile dintre oamenii din sat

-Mamî, ascultî la mini ci-ți spun, cini cultivî pretenii șî bunătati, fericiri culegi....așa spunia tata nieu, bunicu din sus, Dumniezău sî-l ierti.

Étretat. L'état d'âme.

Fost sat pescăresc, Étretat a devenit de-alungul timpului  un important obiectiv turistic din regiunea normandă, fiind vestit pentru frumusețea falezelor sale abrupte.

Étretat este un loc de relaxare, de meditație, de uitare, de regăsire și de inspirație, este o stare de spirit. Étretat...d'âme.

Étretat înseamnă să urci pe cărările bătătorite de pe marginea falezelor înalte și, odată ajuns sus, să îți lași gîndurile să zboare departe în bătaia vîntului sau să le lași pe aripile pescărușilor să planeze apoi lin de-a lungul falezei.

  Étretat - două gînduri în zbor

 Étretat este celebru prin cele trei porți săpate în rocă, porte d'Amont, porte d'Aval și Manneporte.

  Étretat - porte d'Aval

 Étretat - porte d'Aval

Altădată, frumusețea acestor locuri era  imortalizată pe pînză de pictori celebri precum Claude Monet, acum ea este fotografiată zilnic de sute de oameni dornici de a păstra ceva din starea de spirit pe care ți-o dă acest loc.

Acum că stau să mă gîndesc, mi-ar fi plăcut să văd un pictor insolit, pierdut prin mulțimea de fotografi, mai mult sau mai puțin grăbiți. Un pictor cu un mic șevalet improvizat sau cu un caiet de desen și o cutie de acuarele care să amintească de perioada impresionistă a locului, perioadă în care oamenii aveau timp să stea ore în șir pentru a observa peisajul, pentru a înțelege și pentru a-și expune trăirile pe pînză sau pe hîrtie.

Un pictor care să amintească despre cum...il était une fois Étretat.

Cum nu am talentul de a picta, am prelucrat în stil impresionist una din fotografii pentru a aduce un mic omagiu pictorilor de atunci și de acum, semn al admirației mele pentru răbdarea, priceperea și pasiunea lor.

 Il était une fois Étretat

Grăbiți și preocupați să prindem perspectiva perfectă în momentul perfect al zilei, riscăm să pierdem momentul reflexiei, al înțelegerii profunde a lucrurilor. 

Una din căile de a face din fotografia de peisaj o artă pare a fi aceea de a reveni mereu asupra locurilor și de a relua reflexia pentru a înțelege cu adevărat esența acelui loc, tot așa cum fac pictorii care revin mereu pentru a-și termina lucrarea.

Paris - romanța unui proces de conștiință dureros

După ce am mers și a doua oară la ambasada României din Paris cu același rucsac plin de aceleași acte, am urmat același drum ca data trecută, parcul Champs de Mars, turnul Eiffel, Trocadéro, plimbare pe malul Senei, Piața Alma. Am traversat podul Alma și apoi, tot ca data trecută, am văzut la 50m în fața mea un bărbat care se apleacă să ridice ceva de pe jos. 

De data asta era un bărbat tînăr, înalt, lat în umeri, tuns foarte scurt. Avea alură de boxer. Imediat cum l-am văzut că abordează un trecător ca să îi arate ce a găsit pe jos, am traversat pe o alee paralelă.

Îmi continui încet mersul urmărindu-l cu privirea. Următoarea victimă care îi apare în cale este o doamnă în jur de 50 de ani cu păr grizonat. Îi arată inelul și între cei doi urmează o scurtă conversație. Sînt la 25m de ei, nu aud nimic dar observ cum se ajută încontinuu de brațele lungi ca să îi explice doamnei intențiile sale onorabile. Probabil că din lipsă de argumente, se oprește din gesticulat și îi înmînează teatral inelul, întorcîndu-și spatele și dînd impresia că ar vrea să părăsească învins ringul. După nici doi pași se întoarce și își continuă discursul de unde își lăsase brațele ultima oară.

Observ neputincios privirea nedumerită a doamnei care nu își revine din șocul acestei întîlniri și care încearcă să îi explice că nu are nevoie de inel. Revoltat, masculul justițiar din mine încearcă să acționeze și să facă primul pas către locul faptei. Un prim pas, atît e necesar, restul urmează de la sine.

Rămîn încremenit în fața acestui prim pas, îl cîntăresc încă o dată cu privirea și îmi dau seama că fac parte dintr-o categorie inferioară. Probabil categoria găină. Nu pot să mă pun cu el. In fapt, mereu am făcut parte din categoria inferioară în fața genului acesta de oameni. Bărbatul din fața mea este vlăjganul de care bunica îmi spunea mereu să mă feresc atunci cînd ies în drum să mă joc cu țiganii lui H.

Cuvîntul acesta - vlăjgan - nu l-am mai auzit de foarte mult timp.

- Nu te pune cu el, tu nu vezi cît ditamai vlăjganul e...

Într-o iarnă, Cornel, cel mai mic din frații lui H., întărîtat de frații lui și de alții asemenea, a sărit la bătaie ca să le dovedească celorlalți forța brațelor sale. In fața avalanșei de pumni am ripostat prin singura mea modalitate de a mă apăra. Mi-am încolăcit mîinile în jurul gîtului lui și l-am trîntit în zăpadă. Prinsoarea aceasta o făceam des atunci cînd ne antrenam jucîndu-ne în fața blocului. Stiam că odată ce ajungeam să facem această prinsoare, lupta era cîștigată. Brațul drept prins strîns în jurul gîtului acționa ca o menghină care se închidea și mai tare cu fiecare zbatere a adversarului.

Strîns de gît, Cornel încerca să mă lovească cu mîinile sale puternice, muncite, strigînd răgușit să îi dau drumul. Într-un final i-am dat drumul.

Altă dată, tot într-o iarnă, în fața aceluiași Cornel, am ales să fug. Am fugit cît m-au ținut picioarele pînă cînd nu am mai putut să îmi mai ridic picioarele din zăpadă. Senzația aceea de neputință în care picioarele nu te mai ascultă și nu le mai poți scoate din zăpadă trebuie să o fi păstrat mult timp. Istovit și resemnat, am capitulat fără să mai pot riposta aproape deloc.

În fața vlăjganului acesta filantrop care împărțea inele de aur trecătorilor am ales să stau, să crîșnesc din dinți și să privesc. Nu am sărit să ajut, nu am ripostat, nu am fugit. Am stat.

Într-un ultim efort de convingere, vlăjganul a făcut un gest de curtoazie grotesc, aplecîndu-se și sărutîndu-i mîna doamnei. Poate că lupta era deja cîștigată și doamna consfințise deja să facă tîrgul, cert e că doar cîteva momente mai tîrziu a scos o bancnotă de 20 de euro din portofel. Prețul pentru a-și recăpăta libertatea de a continua drumul liniștită.

 Si-a luat satisfăcut recompensa nu înainte de a mai încerca încă o tentativă de extorcare, arătînd înspre portofel cu o atitudine umilă în care se putea citi pe buzele lui - "nu îmi mai dați și mie încă 20?". Nu i-a mai dat și scena a luat sfîrșit cu cîteva plecăciuni de mulțumire, după care el și-a continuat drumul către clientul următor.

Frustrat și vinovat de lașitatea mea, într-un efort de a mă reabilita, încerc să o prind din drum pe acea doamnă ca să îi explic că am fost martorul tăcut al scenei și că totul este o escrocherie ieftină. Imi repet în gînd un mic discurs și ajung la cuvîntul escrocherie....oare arnaque e de genul feminin....une arnaque?....un arnaque sună atît de rău. Imi grăbesc pașii și ajung la doar doi metri de ea. 

Mă gîndeam, oare ce își spune în aceste momente, cred că retrăiește fiecare moment petrecut în compania detestabilă a acelui tînăr dubios care gesticula excesiv. 

 - Și ce accent ciudat avea....auzi la el să îndrăznească să îmi pupe mîna...bine că am scăpat.  

Găsesc de cuviință să nu îi întrerup șirul gîndurilor. Si-apoi, chiar dacă nu gesticulez atît de abundent, mă gîndesc că încă o scenă în compania unui alt tînăr, bărbos de data asta, poate la fel de dubios, e deja prea mult pentru o singură zi.

La semafor traversez înspre Grand Palais în timp ce doamna își continuă drumul înainte.

Imi pare rău, dar eu așa am fost învățat. Imi pare atît de rău.

Pe Chanzélizé, un cîine cerșetor cu o privire duioasă stă întins pe o pătură lîngă cutia milei.

Ce a mai rămas din noi...poate că dragostea față de animale. Proprietarul cîinelui stă puțin mai spate. Poate că e același ca cel de data trecută.

După un scurt popas în Jardin des Tuileries, traversez pasarela Solférino către muzeul Orsay. O țigancă cu mersul grăbit se apleacă să ridice ceva de pe jos în fața unui cuplu de turiști americani. Alte trei țigănci stau pe o bancă și urmăresc atente modul de operare. Probabil că urmează un stagiu de pregătire. Ajuns de partea cealaltă a pasarelei, o altă țigancă face aceleași manevre. Sînt peste tot.

E începutul lui februarie, sezonul turistic încă nu a început. Pregăririle surpriză sînt in toi. 

Paris - noul Eldorado.

“I walk down the street.
There is a deep hole in the sidewalk
I fall in.
I am lost... I am helpless.
It isn't my fault.
It takes forever to find a way out.

I walk down the same street.
There is a deep hole in the sidewalk.
I pretend I don't see it.
I fall in again.
I can't believe I am in the same place.
But, it isn't my fault.
It still takes me a long time to get out.

I walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I see it is there.
I still fall in. It's a habit.
My eyes are open.
I know where I am.
It is my fault. I get out immediately.

walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I walk around it.

I walk down another street.” 

Portia Nelson, There's a Hole in My Sidewalk : The Romance of Self-Discovery

Data viitoare voi merge pe o altă stradă. 

O stradă fără gropi, fără mizerii umane pe jos, o stradă care să nu îmi stîrnească procese de conștiință și de auto-cunoaștere dureroase.

 

Nu va lasati inselati, inselati-va singuri din cind in cind

Mergeam grabit catre ambasada din Paris cu rucsacul plin de acte si mintea ocupata cu tot felul de griji.

Ma pregatesc sa trec o straduta de pe linga podul Alma si astept linistit la semafor. La un moment dat vad cu coada ochiului pe cineva in spatele meu ca se apleaca si ridica ceva de pe jos. Pentru o fractiune de secunda am crezut ca a gasit o moneda, dar respectivul mai face doi pasi si cind ajunge in dreptul meu imi arata cu o mina foarte mirata o "frumusete" de ghiul aurit urias.

 - Bravo, bien vu! ii zic pe un ton prietenesc, politicos-frantuzesc, dar in gindul meu ma gindeam... fir-ai al dracu' de maimutoi urit, nu puteam sa fiu eu maimutoiul care sa il fi gasit primul.

Individul se uita la ghiul insistent si apoi imi spune imediat:

-  C'est gravé, aratindu-mi cu degetul o gravura indescifrabila.

 - Ah oui, quelle chance monsieur, spunindu-mi drept completare, Ia uite ma maimutoiul, mai e si din aur veritabil.

Toata conversatia asta nu cred sa fi durat mai mult de 20-30 secunde, dupa care m-am indreptat cu privirea spre semafor sa imi vad de drum. Nu imi place sa stau de vorba cu strainii.O meteahna mai veche de a mea din copilarie - Ai grija sa nu vorbesti cu strainii pe strada si daca te intreaba ceva sa le spui ca nu stii si sa iti vezi de treaba ta!

Dau sa traversez strada sa imi vad de treaba mea si vad ca tipul imi intinde mina in care tinea ghiulul si incearca sa imi comunice prin semne ca vrea sa mi-l dea. Ii spun ca "No, merci monsieur" dar vad ca insista fara sa adauge niciun cuvint.

- Oare vrea sa mi-l faca cadou? Asta e nebun?

Parca era un maimutoi care nu stia sa vorbeasca si care incerca sa imi dea o banana. Asa, ca de la maimutoi la maimutoi.

Atunci apuc sa-l cintaresc putin din priviri, ii observ geaca de piele neagra cu capse, pantalonii negri, pantofii negri, subrezi si il privesc in ochi. Avea tenul masliniu, ochi negri, era tras la fata, ceva in trasaturile lui mi-l facea familiar.

Apuc sa mai dau inca un "No, merci" facind un mic gest de refuz cu mina si traversez.

- Cum dracu nu am vazut ditamai ghiulul mare cit o zi de post. Si mai am si o impresie buna despre mine ca observ lucruri si ca am o vedere buna. Daca dadeam cu piciorul de inel, cred ca m-as fi impiedicat si as fi cazut in nas. Atit de mare era. Oare e posibil sa fi fost o ....

Ma iau repede cu alte ginduri care stateau la coada in minte si imi spun ca abia astept sa ajung acasa sa ii povestesc lui M. ce cadou as fi putut sa-i fac. L-as fi vindut si as fi putut cumpara zeci de kg de macarons de ei.

La ambasada totul a mers foarte repede pentru ca nu s-a putut rezolva nimic, asa ca am zis sa fac o plimbare pe Chanzélizé. De la ambasada ma plimb putin prin parcul Champs de Mars, trec pe sub Turn, apoi traversez de partea cealalata a Senei spre Trocadéro. Ma plimb de-alungul Senei, ajung in Piata Alma, traversez podul Alma si imi continui drumul pe malul Senei.

La un moment dat, un individ mic de statura si indesat venind din sens opus se apleaca la doi metri in fata mea si ridica un obiect de jos. Urmaresc involuntar cu privirea miscarea miinii lui si vad cum ridica un obiect auriu si apoi il aud cum exclama zgomotos spre mine -Musiu, ha ha ha!

Imi intorc capul si ma uit la el si vad cum flutura un ghiul in aer. Acelasi model de ghiul. Nu spune nimic, doar gesticuleaza. Acelasi tip de imbracaminte, geaca neagra cu capse, pantaloni negri, nu apuc sa ii vad pantofii. Acelasi ten inchis la culoare.

Zimbesc si imi vad de treaba mea.

E clar, pe viitor trebuie sa evit zona asta pariziana, pe aici umbla maimutoii cu ghiuluri de aur in coada.

Tot restul drumului reiau fiecare cadru in parte, revad cele doua scenarii. Pas cu pas. Ma gindesc ca am profilul perfect al unei victime si ca barba neglijenta cu care incerc sa imi camuflez naivitatea nu are niciun efect.

Abia astept sa ma maturizez. Asta e dorinta mea pentru urmatorii 10 (zece) ani.

Cred ca maimutoii astia, la cite incercari de a insela fac in fiecare zi, stiu sa citeasca anumite semne de feblete in privire, in miscari.

Oare isi aleg victimele aleatoriu, oare pe ce criterii se bazeaza in preselectia prazii? Oare ce anume din felul meu de a merge, din trasaturile mele i-au facut sa creada ca sint o victima potentiala?

Oare cum gindeste un escroc?
In acelasi timp, pentru ca aceasta stratagema sa functioneze trebuie ca victima sa poata insela la rindu-i. Tirgul e ca in schimbul inelului in aur masiv care ar trebui sa valoreze citeva sute bune de euro, victima sa fie de acord sa ii dea in schimb doar citeva zeci de euro, poate o suta. Ceea ce inseamna ca victima sa consimteasca la trocul inechitabil, sa fie partasa la actul de inselare, sa insele la rindu-i.
Pe scurt, vinatul sa devina vinator.
Daca ar fi avut o discutie civilizata i-as fi sugerat respectivului sa vinda inelul la un magazin specializat, ca tot s-a dezvoltat piata de vinzare a obiectelor din metale pretioase pe criza asta.
Am un profil de vinat dar nu si cel de vinator. Nu m-am incadrat in targetul lor.

Trebuie sa fie o meserie grea, nu cred ca e usor sa inseli un barbat si sa ii vinzi tinichele vopsite.

Macar au avut demnitatea sa incerce sa insele un barbat. Oare incearca aceeasi schema si cu femei, cu un inel pe masura lor?

Nu am nici o dovada ca ar fi fost romani, e evident si pentru un maimutoi ca nu erau francezi.Cel de-al doilea escroc a spus un singur cuvint si citeva onomatopee.

- Musiu, ha ha ha!

Personal mi se pare ca pronuntia corecta a cuvintului Monsieur este una grea. Transcrierea fonetica a pronuntiei cuvintului este /mə.sjø/. Nu este una usoara. Un francez isi da seama ca esti strain imediat dupa ce ai terminat de pronuntat Bonjour. Iar Bonjour e simplu de dat. Simplu ca buna ziua.
Daca raminea doar la onomatopee, nu si-ar fi tradat originile est-europene atit de repede si ar fi putut stabili un prim contact cu clientul.

Pentru un moment mi-a fost mila de ei. Pentru ca i-am simtit romani? Tigani, dar totusi romani.

Interminabila polemica.

Ce ciudat, cit de slab tolerant sint.

Vorbind cu M. despre asta, mi-a spus ca a citit pe internet despre genul asta de scamatorii ieftine. Nu este o stire.

In timp isi vor rafina metodele, se vor imbraca mai bine, vor pronunta Bonjour si Monsieur cu un accent frantuzesc aproape perfect, vor face o minima  conversatie in franceza sau engleza cu clientii lor ca sa ii asigure de bunele lor intentii. In timp vor fi mai convingatori si afacerea va deveni mai rentabila.

Aproape de final, sfatos cum mi-e felul, va sfatuiesc sa va feriti de maimutoi. Locul lor este dupa gratii, la gradina zoologica de escroci. Personal, eu i-as trimite intr-un loc mult mai sinistru, mult mai subversiv. 

La munca.

Vorba aia, la munca, nu la intins mina si vindut tinichele gasite accidental prin buzunar.

Pe Chanzélizé, un barbat fara adapost tinea un ciine in brate.

Ciinele era acoperit cu o patura si statea cuminte in bratele lui. Doua pancarte si o cutie a milei completau scena. Drept decor, oameni grabiti cu sacose pline de cumparaturi la reducere, defilind satisfacuti pe un bulevard celebru.

M-am gindit atunci ca mi-ar fi placut sa il rog sa ii fac o fotografie si sa il platesc pentru serviciul asta. Sa ii dau banii in mina si nu in cutia milei. Pentru ca da, m-a emotionat si mi-a fost mila de ei. Omul si ciinele nu erau doar lipiti unul de celalalt, erau impreuna, se incalzeau unul de celalalt.

Dar eu nu fac lucruri din astea, ca eu nu vorbesc cu oamenii pe strada si nu fac fapte bune decit in gind.
Omul fara adapost tinea in brate un ciine stiind ca animalul este sansa lui de a nu fi ridicat.
Afectiunea om-ciine era insa una veritabila, nu am niciun dubiu asupra lucrului acesta. Complicitatea celor doi in fata legilor frantuzesti care interzic sa lasi un animal fara stapin nu ma intereseaza.

Oare oamenii astia au avut de ales cu adevarat vreodata in viata? Oare cite sanse de a alege li s-au acordat?

Diferenta dintre escrocii venali de pe linga podul Alma care iti inseala privirea si increderea si care vor sa te pacaleasca cu orice pret si escrocii sentimentali care cersesc boem pe bulevard, e uriasa.

Primii incearca sa te insele ei insisi, ceilalti te seduc si te lasa sa te inseli singur.

Si e ciudat ce nevoie avem uneori sa ne oprim din alergat si sa ne lasam sedusi si inselati singuri de o imagine, de o ipostaza, de un gind, de citeva cuvinte pe o pancarta, de un om si un ciine imbratisindu-se cu caldura in vazul lumii.

Aproape ca nu avem de ales.

Nu va lasati inselati, lasati-va sedusi si inselati-va singuri din cind in cind!

Povestea asta e prima care nu contine o imagine sau videoclip. Ar fi trebuit sa aiba o imagine sentimentalista cu un om si un ciine care se incalzesc unul de celalalt pe un bulevard cunoscut, dar nu am avut aparatul foto la mine. Curajul de a incadra o astfel de scena si de a declansa nu cred sa le am vreodata.
Ar fi putut fi prima mea fotografie.

Ma consolez cu ideea ca cele mai frumoase fotografii sint cele pe care nu le-am facut inca.

Cele mai frumoase fotografii sint cele pe care le purtam mereu in gind, imprimate pe suportul emotional al filmului amintirilor.