Paris - romanța unui proces de conștiință dureros

După ce am mers și a doua oară la ambasada României din Paris cu același rucsac plin de aceleași acte, am urmat același drum ca data trecută, parcul Champs de Mars, turnul Eiffel, Trocadéro, plimbare pe malul Senei, Piața Alma. Am traversat podul Alma și apoi, tot ca data trecută, am văzut la 50m în fața mea un bărbat care se apleacă să ridice ceva de pe jos. 

De data asta era un bărbat tînăr, înalt, lat în umeri, tuns foarte scurt. Avea alură de boxer. Imediat cum l-am văzut că abordează un trecător ca să îi arate ce a găsit pe jos, am traversat pe o alee paralelă.

Îmi continui încet mersul urmărindu-l cu privirea. Următoarea victimă care îi apare în cale este o doamnă în jur de 50 de ani cu păr grizonat. Îi arată inelul și între cei doi urmează o scurtă conversație. Sînt la 25m de ei, nu aud nimic dar observ cum se ajută încontinuu de brațele lungi ca să îi explice doamnei intențiile sale onorabile. Probabil că din lipsă de argumente, se oprește din gesticulat și îi înmînează teatral inelul, întorcîndu-și spatele și dînd impresia că ar vrea să părăsească învins ringul. După nici doi pași se întoarce și își continuă discursul de unde își lăsase brațele ultima oară.

Observ neputincios privirea nedumerită a doamnei care nu își revine din șocul acestei întîlniri și care încearcă să îi explice că nu are nevoie de inel. Revoltat, masculul justițiar din mine încearcă să acționeze și să facă primul pas către locul faptei. Un prim pas, atît e necesar, restul urmează de la sine.

Rămîn încremenit în fața acestui prim pas, îl cîntăresc încă o dată cu privirea și îmi dau seama că fac parte dintr-o categorie inferioară. Probabil categoria găină. Nu pot să mă pun cu el. In fapt, mereu am făcut parte din categoria inferioară în fața genului acesta de oameni. Bărbatul din fața mea este vlăjganul de care bunica îmi spunea mereu să mă feresc atunci cînd ies în drum să mă joc cu țiganii lui H.

Cuvîntul acesta - vlăjgan - nu l-am mai auzit de foarte mult timp.

- Nu te pune cu el, tu nu vezi cît ditamai vlăjganul e...

Într-o iarnă, Cornel, cel mai mic din frații lui H., întărîtat de frații lui și de alții asemenea, a sărit la bătaie ca să le dovedească celorlalți forța brațelor sale. In fața avalanșei de pumni am ripostat prin singura mea modalitate de a mă apăra. Mi-am încolăcit mîinile în jurul gîtului lui și l-am trîntit în zăpadă. Prinsoarea aceasta o făceam des atunci cînd ne antrenam jucîndu-ne în fața blocului. Stiam că odată ce ajungeam să facem această prinsoare, lupta era cîștigată. Brațul drept prins strîns în jurul gîtului acționa ca o menghină care se închidea și mai tare cu fiecare zbatere a adversarului.

Strîns de gît, Cornel încerca să mă lovească cu mîinile sale puternice, muncite, strigînd răgușit să îi dau drumul. Într-un final i-am dat drumul.

Altă dată, tot într-o iarnă, în fața aceluiași Cornel, am ales să fug. Am fugit cît m-au ținut picioarele pînă cînd nu am mai putut să îmi mai ridic picioarele din zăpadă. Senzația aceea de neputință în care picioarele nu te mai ascultă și nu le mai poți scoate din zăpadă trebuie să o fi păstrat mult timp. Istovit și resemnat, am capitulat fără să mai pot riposta aproape deloc.

În fața vlăjganului acesta filantrop care împărțea inele de aur trecătorilor am ales să stau, să crîșnesc din dinți și să privesc. Nu am sărit să ajut, nu am ripostat, nu am fugit. Am stat.

Într-un ultim efort de convingere, vlăjganul a făcut un gest de curtoazie grotesc, aplecîndu-se și sărutîndu-i mîna doamnei. Poate că lupta era deja cîștigată și doamna consfințise deja să facă tîrgul, cert e că doar cîteva momente mai tîrziu a scos o bancnotă de 20 de euro din portofel. Prețul pentru a-și recăpăta libertatea de a continua drumul liniștită.

 Si-a luat satisfăcut recompensa nu înainte de a mai încerca încă o tentativă de extorcare, arătînd înspre portofel cu o atitudine umilă în care se putea citi pe buzele lui - "nu îmi mai dați și mie încă 20?". Nu i-a mai dat și scena a luat sfîrșit cu cîteva plecăciuni de mulțumire, după care el și-a continuat drumul către clientul următor.

Frustrat și vinovat de lașitatea mea, într-un efort de a mă reabilita, încerc să o prind din drum pe acea doamnă ca să îi explic că am fost martorul tăcut al scenei și că totul este o escrocherie ieftină. Imi repet în gînd un mic discurs și ajung la cuvîntul escrocherie....oare arnaque e de genul feminin....une arnaque?....un arnaque sună atît de rău. Imi grăbesc pașii și ajung la doar doi metri de ea. 

Mă gîndeam, oare ce își spune în aceste momente, cred că retrăiește fiecare moment petrecut în compania detestabilă a acelui tînăr dubios care gesticula excesiv. 

 - Și ce accent ciudat avea....auzi la el să îndrăznească să îmi pupe mîna...bine că am scăpat.  

Găsesc de cuviință să nu îi întrerup șirul gîndurilor. Si-apoi, chiar dacă nu gesticulez atît de abundent, mă gîndesc că încă o scenă în compania unui alt tînăr, bărbos de data asta, poate la fel de dubios, e deja prea mult pentru o singură zi.

La semafor traversez înspre Grand Palais în timp ce doamna își continuă drumul înainte.

Imi pare rău, dar eu așa am fost învățat. Imi pare atît de rău.

Pe Chanzélizé, un cîine cerșetor cu o privire duioasă stă întins pe o pătură lîngă cutia milei.

Ce a mai rămas din noi...poate că dragostea față de animale. Proprietarul cîinelui stă puțin mai spate. Poate că e același ca cel de data trecută.

După un scurt popas în Jardin des Tuileries, traversez pasarela Solférino către muzeul Orsay. O țigancă cu mersul grăbit se apleacă să ridice ceva de pe jos în fața unui cuplu de turiști americani. Alte trei țigănci stau pe o bancă și urmăresc atente modul de operare. Probabil că urmează un stagiu de pregătire. Ajuns de partea cealaltă a pasarelei, o altă țigancă face aceleași manevre. Sînt peste tot.

E începutul lui februarie, sezonul turistic încă nu a început. Pregăririle surpriză sînt in toi. 

Paris - noul Eldorado.

“I walk down the street.
There is a deep hole in the sidewalk
I fall in.
I am lost... I am helpless.
It isn't my fault.
It takes forever to find a way out.

I walk down the same street.
There is a deep hole in the sidewalk.
I pretend I don't see it.
I fall in again.
I can't believe I am in the same place.
But, it isn't my fault.
It still takes me a long time to get out.

I walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I see it is there.
I still fall in. It's a habit.
My eyes are open.
I know where I am.
It is my fault. I get out immediately.

walk down the same street. 

There is a deep hole in the sidewalk.

I walk around it.

I walk down another street.” 

Portia Nelson, There's a Hole in My Sidewalk : The Romance of Self-Discovery

Data viitoare voi merge pe o altă stradă. 

O stradă fără gropi, fără mizerii umane pe jos, o stradă care să nu îmi stîrnească procese de conștiință și de auto-cunoaștere dureroase.

 

Nu va lasati inselati, inselati-va singuri din cind in cind

Mergeam grabit catre ambasada din Paris cu rucsacul plin de acte si mintea ocupata cu tot felul de griji.

Ma pregatesc sa trec o straduta de pe linga podul Alma si astept linistit la semafor. La un moment dat vad cu coada ochiului pe cineva in spatele meu ca se apleaca si ridica ceva de pe jos. Pentru o fractiune de secunda am crezut ca a gasit o moneda, dar respectivul mai face doi pasi si cind ajunge in dreptul meu imi arata cu o mina foarte mirata o "frumusete" de ghiul aurit urias.

 - Bravo, bien vu! ii zic pe un ton prietenesc, politicos-frantuzesc, dar in gindul meu ma gindeam... fir-ai al dracu' de maimutoi urit, nu puteam sa fiu eu maimutoiul care sa il fi gasit primul.

Individul se uita la ghiul insistent si apoi imi spune imediat:

-  C'est gravé, aratindu-mi cu degetul o gravura indescifrabila.

 - Ah oui, quelle chance monsieur, spunindu-mi drept completare, Ia uite ma maimutoiul, mai e si din aur veritabil.

Toata conversatia asta nu cred sa fi durat mai mult de 20-30 secunde, dupa care m-am indreptat cu privirea spre semafor sa imi vad de drum. Nu imi place sa stau de vorba cu strainii.O meteahna mai veche de a mea din copilarie - Ai grija sa nu vorbesti cu strainii pe strada si daca te intreaba ceva sa le spui ca nu stii si sa iti vezi de treaba ta!

Dau sa traversez strada sa imi vad de treaba mea si vad ca tipul imi intinde mina in care tinea ghiulul si incearca sa imi comunice prin semne ca vrea sa mi-l dea. Ii spun ca "No, merci monsieur" dar vad ca insista fara sa adauge niciun cuvint.

- Oare vrea sa mi-l faca cadou? Asta e nebun?

Parca era un maimutoi care nu stia sa vorbeasca si care incerca sa imi dea o banana. Asa, ca de la maimutoi la maimutoi.

Atunci apuc sa-l cintaresc putin din priviri, ii observ geaca de piele neagra cu capse, pantalonii negri, pantofii negri, subrezi si il privesc in ochi. Avea tenul masliniu, ochi negri, era tras la fata, ceva in trasaturile lui mi-l facea familiar.

Apuc sa mai dau inca un "No, merci" facind un mic gest de refuz cu mina si traversez.

- Cum dracu nu am vazut ditamai ghiulul mare cit o zi de post. Si mai am si o impresie buna despre mine ca observ lucruri si ca am o vedere buna. Daca dadeam cu piciorul de inel, cred ca m-as fi impiedicat si as fi cazut in nas. Atit de mare era. Oare e posibil sa fi fost o ....

Ma iau repede cu alte ginduri care stateau la coada in minte si imi spun ca abia astept sa ajung acasa sa ii povestesc lui M. ce cadou as fi putut sa-i fac. L-as fi vindut si as fi putut cumpara zeci de kg de macarons de ei.

La ambasada totul a mers foarte repede pentru ca nu s-a putut rezolva nimic, asa ca am zis sa fac o plimbare pe Chanzélizé. De la ambasada ma plimb putin prin parcul Champs de Mars, trec pe sub Turn, apoi traversez de partea cealalata a Senei spre Trocadéro. Ma plimb de-alungul Senei, ajung in Piata Alma, traversez podul Alma si imi continui drumul pe malul Senei.

La un moment dat, un individ mic de statura si indesat venind din sens opus se apleaca la doi metri in fata mea si ridica un obiect de jos. Urmaresc involuntar cu privirea miscarea miinii lui si vad cum ridica un obiect auriu si apoi il aud cum exclama zgomotos spre mine -Musiu, ha ha ha!

Imi intorc capul si ma uit la el si vad cum flutura un ghiul in aer. Acelasi model de ghiul. Nu spune nimic, doar gesticuleaza. Acelasi tip de imbracaminte, geaca neagra cu capse, pantaloni negri, nu apuc sa ii vad pantofii. Acelasi ten inchis la culoare.

Zimbesc si imi vad de treaba mea.

E clar, pe viitor trebuie sa evit zona asta pariziana, pe aici umbla maimutoii cu ghiuluri de aur in coada.

Tot restul drumului reiau fiecare cadru in parte, revad cele doua scenarii. Pas cu pas. Ma gindesc ca am profilul perfect al unei victime si ca barba neglijenta cu care incerc sa imi camuflez naivitatea nu are niciun efect.

Abia astept sa ma maturizez. Asta e dorinta mea pentru urmatorii 10 (zece) ani.

Cred ca maimutoii astia, la cite incercari de a insela fac in fiecare zi, stiu sa citeasca anumite semne de feblete in privire, in miscari.

Oare isi aleg victimele aleatoriu, oare pe ce criterii se bazeaza in preselectia prazii? Oare ce anume din felul meu de a merge, din trasaturile mele i-au facut sa creada ca sint o victima potentiala?

Oare cum gindeste un escroc?
In acelasi timp, pentru ca aceasta stratagema sa functioneze trebuie ca victima sa poata insela la rindu-i. Tirgul e ca in schimbul inelului in aur masiv care ar trebui sa valoreze citeva sute bune de euro, victima sa fie de acord sa ii dea in schimb doar citeva zeci de euro, poate o suta. Ceea ce inseamna ca victima sa consimteasca la trocul inechitabil, sa fie partasa la actul de inselare, sa insele la rindu-i.
Pe scurt, vinatul sa devina vinator.
Daca ar fi avut o discutie civilizata i-as fi sugerat respectivului sa vinda inelul la un magazin specializat, ca tot s-a dezvoltat piata de vinzare a obiectelor din metale pretioase pe criza asta.
Am un profil de vinat dar nu si cel de vinator. Nu m-am incadrat in targetul lor.

Trebuie sa fie o meserie grea, nu cred ca e usor sa inseli un barbat si sa ii vinzi tinichele vopsite.

Macar au avut demnitatea sa incerce sa insele un barbat. Oare incearca aceeasi schema si cu femei, cu un inel pe masura lor?

Nu am nici o dovada ca ar fi fost romani, e evident si pentru un maimutoi ca nu erau francezi.Cel de-al doilea escroc a spus un singur cuvint si citeva onomatopee.

- Musiu, ha ha ha!

Personal mi se pare ca pronuntia corecta a cuvintului Monsieur este una grea. Transcrierea fonetica a pronuntiei cuvintului este /mə.sjø/. Nu este una usoara. Un francez isi da seama ca esti strain imediat dupa ce ai terminat de pronuntat Bonjour. Iar Bonjour e simplu de dat. Simplu ca buna ziua.
Daca raminea doar la onomatopee, nu si-ar fi tradat originile est-europene atit de repede si ar fi putut stabili un prim contact cu clientul.

Pentru un moment mi-a fost mila de ei. Pentru ca i-am simtit romani? Tigani, dar totusi romani.

Interminabila polemica.

Ce ciudat, cit de slab tolerant sint.

Vorbind cu M. despre asta, mi-a spus ca a citit pe internet despre genul asta de scamatorii ieftine. Nu este o stire.

In timp isi vor rafina metodele, se vor imbraca mai bine, vor pronunta Bonjour si Monsieur cu un accent frantuzesc aproape perfect, vor face o minima  conversatie in franceza sau engleza cu clientii lor ca sa ii asigure de bunele lor intentii. In timp vor fi mai convingatori si afacerea va deveni mai rentabila.

Aproape de final, sfatos cum mi-e felul, va sfatuiesc sa va feriti de maimutoi. Locul lor este dupa gratii, la gradina zoologica de escroci. Personal, eu i-as trimite intr-un loc mult mai sinistru, mult mai subversiv. 

La munca.

Vorba aia, la munca, nu la intins mina si vindut tinichele gasite accidental prin buzunar.

Pe Chanzélizé, un barbat fara adapost tinea un ciine in brate.

Ciinele era acoperit cu o patura si statea cuminte in bratele lui. Doua pancarte si o cutie a milei completau scena. Drept decor, oameni grabiti cu sacose pline de cumparaturi la reducere, defilind satisfacuti pe un bulevard celebru.

M-am gindit atunci ca mi-ar fi placut sa il rog sa ii fac o fotografie si sa il platesc pentru serviciul asta. Sa ii dau banii in mina si nu in cutia milei. Pentru ca da, m-a emotionat si mi-a fost mila de ei. Omul si ciinele nu erau doar lipiti unul de celalalt, erau impreuna, se incalzeau unul de celalalt.

Dar eu nu fac lucruri din astea, ca eu nu vorbesc cu oamenii pe strada si nu fac fapte bune decit in gind.
Omul fara adapost tinea in brate un ciine stiind ca animalul este sansa lui de a nu fi ridicat.
Afectiunea om-ciine era insa una veritabila, nu am niciun dubiu asupra lucrului acesta. Complicitatea celor doi in fata legilor frantuzesti care interzic sa lasi un animal fara stapin nu ma intereseaza.

Oare oamenii astia au avut de ales cu adevarat vreodata in viata? Oare cite sanse de a alege li s-au acordat?

Diferenta dintre escrocii venali de pe linga podul Alma care iti inseala privirea si increderea si care vor sa te pacaleasca cu orice pret si escrocii sentimentali care cersesc boem pe bulevard, e uriasa.

Primii incearca sa te insele ei insisi, ceilalti te seduc si te lasa sa te inseli singur.

Si e ciudat ce nevoie avem uneori sa ne oprim din alergat si sa ne lasam sedusi si inselati singuri de o imagine, de o ipostaza, de un gind, de citeva cuvinte pe o pancarta, de un om si un ciine imbratisindu-se cu caldura in vazul lumii.

Aproape ca nu avem de ales.

Nu va lasati inselati, lasati-va sedusi si inselati-va singuri din cind in cind!

Povestea asta e prima care nu contine o imagine sau videoclip. Ar fi trebuit sa aiba o imagine sentimentalista cu un om si un ciine care se incalzesc unul de celalalt pe un bulevard cunoscut, dar nu am avut aparatul foto la mine. Curajul de a incadra o astfel de scena si de a declansa nu cred sa le am vreodata.
Ar fi putut fi prima mea fotografie.

Ma consolez cu ideea ca cele mai frumoase fotografii sint cele pe care nu le-am facut inca.

Cele mai frumoase fotografii sint cele pe care le purtam mereu in gind, imprimate pe suportul emotional al filmului amintirilor.

Despre începutul unei noi lumi. In trei.

Sîntem făcuți din începuturi și sfîrșituri, avem scris asta în codul nostru genetic. Universul însuși e făcut dintr-un început și își are scris sfîrșitul în codul lui genetic.

Citisem undeva, odată - "Relaxează-te, Universului nu îi pasă de tine!".

Si-atunci m-am relaxat.

Dacă ar fi fost înțelepți, mayașii ar fi trebuit să scrie lucrul acesta evident în calendarul lor în loc să facă previziuni despre viitor și mai ales despre sfîrșitul viitorului. Poate ar fi trăit mai mult și mai bine dacă ar fi urmat o astfel de cale, relaxantă.

În ceea ce ne privește, mayașii au avut dreptate. Sfîrșitul lumii a fost pe 21 Decembrie 2012.

Pentru noi a fost sfîrșitul unei lumi pentru că ziua imediat următoare, 22 Decembrie 2012, a fost începutul unei noi lumi.

E începutul unei lumi în 3, e începutul unei lumi despre care simțim că nu știm nimic, dar despre care o să învățăm în fiecare zi puțin cîte puțin.

Micul nostru mini-Univers

E începutul unui mini-Univers. Al nostru și al celor apropiați, din mini-Universurile învecinate.

Singurul lucru care îl face special și relevant în momentul de față este faptul că este al nostru.

Privind spre viitor nu pot să fac nici o previziune, nici măcar despre mini-Universul nostru mic. Pînă acum m-am uitat în urmă și am văzut cît e de greu să faci previziuni și interpretări corecte despre trecut.

Nu mai știu ce am făcut de sfîrșitul lumii dar știu ce am făcut în fiecare minut din prima zi din noul nostru început.

A fost cel mai frumos început din viața noastră, un început pe care îl doresc din tot sufletul tuturor celor care sînt dornici să înceapă o viață în 3.

Niciun efort nu trebuie considerat prea mare!

Il privesc si vreau să-i spun doar atît - Hai puiuț, liniștește-te, mini-Universul tău te iubește!

Viața la sat. Promisiuni boierești.

 

Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.

La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.

Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  

Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.

Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.

Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.

- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.

Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.

Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.

Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 

Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.

Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.

Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.

Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.

Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.

Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.

Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.

Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.

Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :

 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?

- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.

Doar un Bonjour să-ți mai spun

- Bonjour.
- Monsieur, vous avez un petit accent est-européen.
 (bine că ești tu deștept, îmi zic, așa, ca pentru mine)

Nici "Bonjour" nu pot să dau fără să nu-mi dau de gol originile mele est-europene moldovene.

 Din momentul în care am intrat adormit pe ușa principală a spitalului și pînă cînd ies în fugă pe aceeași ușă, dau "Bonjour" în medie  cam de patruzeci și patru de ori pe zi. Cinci zile pe săptămînă.

Dau politicos "Bonjour" tuturor celor ce poartă halat alb sau verde sau tuturor celor ce plimbă țanțoș un dosar important pe culoar. Pînă cînd să ajung la birou și să îmi trag puțin sufletul și să îmi încarc bateriile de "Bonjour", deja am dat vreo șase-șapte bucăți. Iar ziua e lungă și nu a făcut decît să înceapă.

In timp, am învățat să dau Bonjour cu accent pe "r", sa vorrbesc grraseiat, frranțuzeste.

- Bonjourr.
- Monsieur, vous avez un petit accent...

Oricum, e puțin mai bine așa.

- Țrrr, sună telefonul ! Aici pînă și telefonul sună cu accent graseiat pe r.
- Service informatique, bonjour.
- Liviu, écoute, j'ai un problème avec l'imprimante...
(...merde, de unde știe cine sînt?!  îmi zic, tot asa, ca pentru mine)

Disperat, ca să-i păcălesc, atunci cînd sună telefonul nu mai spun decît - Oui.

- Trrr!
- Oui.
- Aah....c'est bien le service informatique?
- Ouui..
- Ecoutez, j'ai un problème avec l'imprimante...
- Ouuui...

Ultima oara cînd am fost la frizer, am fost forțat de împrejurare să deschid gura ca să explic că vreau un tuns simplu, repede și pierdut pe la spate. Și să nu care cumva să o apuce talentul artistic sauvage pe părul meu rar, că eu chem poliția.
Nimic mai complicat.

- Aah, vous avez un très joli accent anglais, monsieur... îmi spune politicoasă frizerița.

E incredibil cît de mult înseamnă o vorbă bună spusă cuiva aflat la ananghie. Dintr-o dată fața mea crispată și angoasată s-a luminat, sprîncenele mi s-au arcuit, colțurile gurii s-au îndepărtat unul de celălalt și în locul unde era înainte o privire speriată și o gură închisă ermetic, a apărut un chip vesel, aproape uman, pe care se scălda liniștit un..zîmbet laaarg.

- Est-ce que vous pouvez répéter s'il vous plait?
- Oui, donc je disais que je vais couper un petit peu ici et après...
- Non, non, non...avant ça..

I-am lăsat 4 euro bacșis ca un mare patron ce sînt și am plecat de acolo sărind în sus de bucurie de pe un picior pe altul. In România de 4 euro mă tund și îmi mai rămîne rest și de doi covrigi calzi. Dar no, frizura franțuzească cu cheltuială se ține.
La vie est belle avec un petit accent anglais.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, doamna profesoară de franceză I. din școala generală Nr. 3 îmi spunea Liviuț atunci cînd era în toane bune.

- Liviuț, qu'est-ce que t'as préparé pour aujourd'hui?
- Pour aujourd'hui j'ai préparé la leçon proprement_dite.
- Quelle est la leçon proprement_dite?
- La leçon proprement_dite est...

Lecția propriu-zisă de limba franceză

Proprement_dite acesta era de fapt un singur cuvînt, era ca un fel de Bonjour. Il spuneam fără să stau prea mult pe gînduri, fără să îmi pun întrebări și nici nu cred că știam să-l scriu corect.

Alintat cu Liviuț...ora de franceză, una din orele "cele mai interminabile" din toată școala generală, curgea repede ca Bistrița cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul.
I-am urît întotdeauna pe profesorii care îmi spuneau Vacàriu, cu accent pe a doua silabă, că cică așa era corect, academic, deontologic și educativ. Eu nu vroiam să mă cheme așa cum era deontologic, eu vroiam să mă cheme așa cum mă chema mama acasă atunci cînd începea Dallas-ul.
Ciudat, nu am știut niciodată care era numele ei mic.
Profesorii din scoala generala nu aveau prenume și doar cei mai buni dintre noi aveau prenume. Cei ca mine, care îngroșau rîndurile mediocrității aveau doar nume de familie. Cu accent pe a doua silabă.

Doamna profesoară de franceză era înaltă, slabă, cu părul lung, negru, lins si cărare pe mijloc, fața ovală și ochii negri ca doi tăciuni, tenul gălbui-închis și purta niște ochelari mari cu ramă neagră.

Venea îmbrăcată de fiecare dată într-o fustă lungă, de culoare închisă, de parcă era într-un doliu continuu.

Avea degetele lungi, osoase și îmi dădea impresia că nu se farda niciodată.
Era o sperietoare de copii, era Cruella Deville iar noi eram cei 31 dalmațieni.

Nimeni nu scoatea nici un accent fără voia ei, nimeni nu mișca în front fără ordinul ei prealabil, florile de pe pervaz își închideau petalele atunci cînd intra pe ușă, soarele se ascundea după perdea iar bureții tremurau ca un jeleu atunci cînd punea mîna pe ei.

Da, era singura profesoară care își ștergea tabla, deși mai mereu se găseau băieți galanți și inimoși gata oricînd să sprinteze să o șteargă în locul ei, chiar cu prețul riscului de a rămîne la tablă și de a fi ascultați. Pentru că mai avea obiceiul ăsta sadic.

Niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru a-i intra în grații.

Atunci cînd un băiat naiv se îndrepta cu avînt să o ajute să șteargă tabla, se întorcea și îi arunca o privire care îngheța sîngele în vine unui rînd întreg de bănci. Si asta nu era nimic, privirea asta îndrăcită se înăsprea de zece ori atunci cînd o fată îndrăznea să se ridice din bancă pentru a face același gest.

Pîna la noi ordine, fetele rămîneau întotdeauna la locul lor.

Si cu toate astea, îi iertam orice exces și orice exigență pentru că, din cînd în cînd, găsea bunătatea să îmi spună - Liviuț.

Imi spunea Liviuț pentru că eram firav și sensibil, iar de la Liviuț la Liviuța nu mai era decît un pas, că oricum eram rușinos ca o fată mare. Si mai aveam și părul lung.

In spatele imaginii de doamnă de fier simțeam că se ascunde o față umană, un suflet cald, dar eram prea mic și nepriceput ca să pot reda în cuvinte ceea ce simțeam.

Si mai era ceva.
Acum că încerc să dau timpul înapoi și să resimt emoțiile de atunci, realizez că unul din motivele pentru care o îndrăgeam era faptul că era mai blîndă cu noi, băieții și mult mai dură cu fetele.

Da, doamna de fier discrimina în funcție de lungimea părului, eufemistic vorbind.

Nu accepta uniforma cu fustiță scurtă, părul lung, lăsat liber, fără să fie prins în panglică. In fapt, daca nu aveau panglica, fetele puteau la fel de bine să se tragă singure de o ureche și să iasa din clasa de bună voie, pentru că oricum ar fi fost trimise acasă după panglică.

Eram pur și simplu fascinat de forfota din clasă înaintea orei de franceză, toate fetele vorbeau, gesticulau, se agitau, se aranjau între ele trăgîndu-și fusta de la uniformă după nivelul genunchiului, strîngîndu-și părul sub panglică, verificînd să nu aibă urme de ojă pe unghii, sau, vai mon Dieu, urme de machiaj.

Colega mea de banca mă întreba agitată înainte de oră:

- Cum îmi stă părul?

- Mmm, e strîns bine.

 Nu, nu m-a întrebat niciodată dacă îi stătea bine fusta și mai bine că nu a făcut-o că aș fi explodat pe loc de rușine.

Ora de franceză era un spectacol la care aveam bilete gratuite în antepenultima bancă din rîndul din mijloc, de două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, un spectacol pe care nu l-aș fi ratat nici pentru o oră de sport.

Da, îmi plăcea că era dură cu fetele, savuram fiecare supliciu la care le supunea, rîdeam mulțumit la fiecare cuvînt franțuzesc dur pe care îl adresa fetelor, chicoteam la fiecare corecție verbală aplicată, eram satisfăcut de fiecare notă mai mică pe care le-o dădea.

Atunci cînd cineva greșea, avea obiceiul să întrebe ironic :

- Ți-a trecut un glooonț ....prin cap?... ducînd sugestiv degetul arătător în dreptul tîmplei.

Era singurul profesor care ne discrimina pozitiv pe noi, băieții. Noi eram mereu ciuca bătăilor și a notelor mici iar ea reușea să îndrepte puțin lucrurile. Si ce bine mai era!

Liberté, égalité, garçonité !

Si-apoi mai avea o vorbă, o vorbă doar pentru noi, băieții, o vorbă pe care eu nu o înțelegeam și pe care o repeta mereu atunci cînd eram deja în ultimul an de scoală generală. 

Inainte de a începe lecția ne spunea că putem veni la ea să îi spunem că nu ne-am învățat lecția pentru că sîntem îndrăgostiți.  

Aceasta era singura scuză pe care o accepta.

Uneori, atunci cînd ne împleticeam limba în verbele neregulate de grupa a treia, ne întreba dacă nu cumva sîntem îndragostiți.

 - Liviuț, ești îndrăgostit? T'es amoureux ?

Nici nu știam cum se scrie cuvîntul asta franțuzesc, probabil că tulburat de întrebarea asta intimă aș fi pus un accent foarte, foarte grav pe undeva.

Si oricum, decît să recunosc, mai bine aș fi repetat anul din cauza unei corigențe la franceză.

Ce joc perfid juca Cruella cu inimile noastre inocente, știa foarte bine că niciunul dintre noi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului așa ceva. Am fi preferat să fim pedepsiți să învățăm toate conjugările verbelor de la sfîrșitul manualului decît să recunoaștem o asemenea ofensă rușinoasă.

Eram condamnați să mințim și să ne auzim sentința eliberatoare:  

 - Quatre. Stai jos.

Mi-ar plăcea să îi pun o întrebare naivă care să o trimită cu cincizeci de ani în urmă, atunci cînd era și ea elevă, ca noi, și aș ruga-o să îmi povestească experiențele ei din copilărie. Si, cine știe, poate că și dînsei tot de acolo i s-ar fi tras toate.

Satisfacția mea privind micile favoruri acordate băieților în detrimentul fetelor precum și complexele mele de atunci îmi apar în altă lumină, acum că înțeleg anumite lucruri.

Am învățat limba franceză ca pe o poezie, fără să îi înțeleg corect regulile. Doamna profesoara I. avea uneori obiceiul să ne pună să învățăm pe de rost toată lecția. Cuvînt cu cuvînt. Ca pe o poezie. Ca pe tabelul lui Mendeleev.
Iar apoi ne punea să închidem cărțile și începea să ne asculte de la rîndul întîi de la fereastră și ne întrerupea brusc în mijlocul propoziției pentru a continua apoi cu cel din spate și tot așa. Recitam lecțiile de franceză ca pe o poezie de Baudelaire și cînd era să vorbim, vorbeam limba franceză fluent....ca o moară stricată prin care curge un rîu secat.

Dacă o comisie din exterior ne-ar fi ascultat cu ce intonație recitam lecția și cît de frumos sunau accentele grave, circumflexe și mai ales cele ascuțite din gîturile noastre de viitori francofili, ar fi putut jura că asistă la o lecție de limba maternă într-o școală din troisième arrondissement de Paris.

Iar noi, dragii de noi, imediat ce se termina la leçon proprement dite, abia știam să încropim o conversație pe o temă la liberă alegere. Ne rupeam gîtul în conjugările verbelor avoir și être, în le plus que parfait, în accentele fără noimă care te scoteau din minți și, în general, în toate capcanele limbii franceze.

Aveam impresia că limba franceză a fost inventată de niște vînători războinici care au pus peste tot capcane fonetice și gramaticale pentru ca niciun elev est-european să nu le poată desluși vreodată regulile pe deplin.

Dar, bat în lemn și scuip în sîn, se putea și mult mai rău, e suficient să ridic acum privirea pe hartă, puțin mai sus, mai la nord și să descopăr minele lingvistice antipersonal îndreptate împotriva latinității, puse acum multe sute de ani de triburile barbare vikinge și germanice.

Pe lîngă masacrul și genocidul fonetic nordic, scandinav și german deopotrivă, limba franceză e o simplă bătaie gramaticală la fund.

Si, uite cum se-ntoarce roata peste 20 de ani.

Acum îmi doresc să fi fost și mai dură cu noi și să ne fi pus să mîncăm mai abitir conjugări și pronunții corecte pe pîine, să mă fi învățat să pronunț "Service informatique, bonjour" fără să știe cel de la celălalt capăt al firului că sînt tipul ăla cu un petit accent est-européen.

Si, dacă s-ar putea, să fi continuat să mă strige din cînd în cînd Liviuț, așa cum nici măcar mama nu mă chema atunci cînd începea Dallas-ul.

Ii mulțumesc doamnei profesoare de franceză I. pentru toate emoțiile și transpirațiile prin care am trecut, pentru toate emoțiile la care am fost părtaș privindu-mi colegele de suferință, pentru toate regulile de bună purtare și de bun simț pe care ni le-a dat, pentru toate lecțiile de franceză pe care ni le-a predat.

Si, nu în ultimul rînd, pentru faptul că ne-a avut la suflet mai mult pe noi, băieții. 

Chapeau bas, madame le professeur!

Revin la Bonjour-urile mele de zi cu zi și la problemele pe care le am cu politețurile și cu fasoanele franțuzești. Acesta este doar vîrful icebergului, asta e încă o fandoseală sentimentalistă de-a mea, un prilej de a mă cufunda din nou într-o lume a amintirilor, o lume care îmi este dragă și pe care încerc să o redescopăr și să o înțeleg înainte de a nu fi prea tîrziu.

Problema mea nu este accentul est-european cu care pronunț cuvintele, nici greșelile gramaticale pe care le fac și nici accentele pe care le pun după bunul meu simț artistic.

Problema, ca mai mereu, se află undeva la un nivel mult mai profund și de fiecare dată cînd încerc să explic francezilor care e de fapt problema mea de fond și încep prin -Oui, mais... îmi dau seama că nu o să pot niciodată să le explic toate astea.

Abia pot sa îmi explic mie și iubitei mele ceea ce simt... emoții, amintiri.

Si-apoi cine mai are astăzi timpul și răbdarea să mai asculte povești despre amintiri și despre emoții.
Cîți sînt cei care își mai permit luxul să piardă timpul cu astfel de fleacuri melancolice, utopice,  acum cînd lumea trebuie salvată, cînd totul pare că se duce de rîpă, cînd trebuie acționat ferm și eficient.
Da, sînt un om foarte norocos că îmi permit acest lux și trebuie să conștientizez asta în fiecare zi. Pentru că nu toți au șansa asta și chiar dacă am dreptul meu ipohondric de a mă plînge, măcar să o fac cu demnitate.
Vorba unui prieten:
- Vacariule, iar te plîngi mă?
Măcar el pune accentul pe a treia silabă, așa cum îmi place.

Dar despre problemele mele reale de integrare, mai mult sau mai puțin ipohondrice, că despre asta este vorba în fond, cred că e mai bine să scriu cu ocazia unei alte amintiri. 

Cel mai simplu mod de a nu spune nimic este de a da Bonjour cu un accent franțuzesc perfect. Poate că e bine să le spun oamenilor ceea ce vor să audă și ceea ce sînt pregătiți să înțeleagă.
 - Hai bonjour!

Piatra Neamt. Primul respir. Prima rasarire. Primele cuvinte. Singurele amintiri.

150 de secunde miraculoase la Piatra Neamt. Nu e nimic miraculos in ele, este doar un oras pe care noi il vedem frumos. Pentru ca-i al nostru.

Unul din comentariile care au strins cele mai multe aprecieri apartine unui pietrean plecat cu treburi pe alte meleaguri. Ca si mine.

Intr-un moment de nostalgie creatoare, inspirat de cele 150 de secunde miraculoase, pietreanul se destainuie, citez :

"offff...orasul meu minunat! aici am facut primul respir,aici am vazut prima rasarire,primul apus,aici am simtit prima picatura de ploaie,prima raza de soare...cate amintiri... te am in gand in fiecare clipa si nu o sa te uit niciodata! sa stii ca nu te-am parasit,si intr-o zi o sa ma intorc! PIATRA NEAMT TE IUBESC!

Sensibil la genul asta de amintiri si comentarii, amintiri pe care le cultiv, in secret, cu mare grija, imi dau seama ca odata cu trecerea timpului amintirile limbii romane incep sa ma lase si, incet, incet, voi calca inevitabil pe urmele lui. Asta daca nu am inceput sa calc deja.

Stiu din surse sigure ca amintirile punctuatiei limbii romane incep sa ma lase. Nu-i mare paguba, imi zic, oricum le puneam dupa urechea dreapta, dupa bunul meu plac.

Amintirile diacriticelor ma lasa si ele. La fel, nu-i mare paguba, si-apoi am o scuza destul de buna, nu mai am loc de diacritice pe tastatura din cauza accentelor frantuzesti. Pe care, tot asa, le pun dupa aceeasi ureche, ca nu par sa aiba vreo regula. Ba dimpotriva.

In timp o sa ma lase acordurile, timpurile verbelor, diatezele, sintaxa si toate cite mai erau. La fel, nu-i mare paguba, nu am fost niciodata vreun priceput al gramaticii limbii romane, ci mai degraba un mediocru notoriu.

Ceea ce o sa fie grav insa, va fi momentul in care o sa ma lase amintirile cuvintelor. Stiu ca amintirile dor, am invatat asta pe propria mea piele.

Imi sint suficiente 10 minute cu mine singur ca sa ma podideasca amintirile si sa incep sa scriu genul ala de comentariu plin de naivitati inlacrimate, dureri nostalgice, promisiuni desarte si iubire platonica.

Sint nostalgic si melancolic la cap si nu pot sa rezist amintirilor din copilarie.

Nu imi inchipuiam insa ca si amintirile cuvintelor ar putea sa ma doara. Ma gindesc cu groaza ca intr-o buna zi o sa inceapa sa ma doara amintirile cuvintelor uitate si o sa incep sa ma tavalesc pe jos de durerea rasaririi, plingind incontinuu pina cind o sa mi taie respirul.

"aici am facut primul respir, aici am vazut prima rasarire". 

S u b l i m. Su b l i m i n a l. S u b t i l. S u b t e x t u a l. S u b c o n s t i e n t.

Ceea ce cred ca vrea de fapt sa spuna este : aici am facut, aici primul, aici respir, aici am vazut, aici prima, aici rasar, aici rasare, aici rasarire. Aici totul.

Prima rasarire de soare. Apusul este masculin si pentru mentinerea echilibrului rasarirea trebuie sa fie feminina. Yin si Yang in varianta filozofiei romanesti, fortele primordiale si complementare.

In filozofia chinezeasca Yin este elementul intunecat, feminin si corespunde noptii.

Yang este elementul luminos, masculin si corespunde zilei.

Nu am stiut niciodata care e El si care e Ea din Yin si Yang si oricum nu are nici o importanta. 

Si chinezii la fel, nu stiu care e Yin si Yang din El si Ea.

De ce ar avea  importanta genul unui substantiv, al unui cuvint?

Ele, cuvintele. 

- Ce este intr-un cuvint?

Ana are mere.

Ele fac cafele.

Astea sint propozitiile care mi-au marcat copilaria.

- Oare o sa le uit si pe astea?

"Ele fac cafele" citit de la coada la cap arata ca ele fac tot cafele. Si tot asa.

Cind tovarasa invatoare I. ne-a invatat propozitia asta in clasa intii, mi-am zis ca scoala trebuie sa fie cel mai frumos loc de facut cafele din lumea asta. In plus, tovarasa noastra invatatoare mirosea de fiecare data a cafea dupa ce se intoarcea din cancelarie dupa Recreatia Mare. Mereu ma gindeam ca acolo, in cancelarie, locul unde nu am calcat decit o singura data in viata mea de elev (atunci cind am fost de serviciu pe scoala), acolo deci, invatatoarele faceau cafele.

Mai tirziu, aceeasi invatatoare ne-a invatat cum sa luam bataie daca nu scriam frumos cuvintele, daca nu intelegeam bine cuvintele si virgulele si partile de propozitie si toate celelalte. 

Si atunci am renuntat la cuvinte si am inceput sa detest cafeaua.

Jocul de cuvinte pe care ni-l aratase se transformase intr-o bataie de cuvinte, intr-o bataie de joc. Si acum mi-e frica sa nu gresesc cuvinte, si acum stau cu dexonline.ro deschis ca sa caut conjugari si forme de plural și cîte și mai cîți.

Comentariul pietreanului, in aparenta, nu este despre cuvinte, este despre stari, despre tot felul de stari care nu au nici o legatura cu cuvintele. Este un comentariu neslefuit, scris dintr-o bucata, fara sa aiba dexonline.ro deschis in fata, fara sa aiba frica de cuvinte nepotrivite.

Pentru mine amintirile sint simple iar comentariul respectiv este ipocrit pentru ca descrie amintiri false, inchipuite, prefabricate.

Amintirile nu au nici o legatura cu picaturile de ploaie, cu primele raze de soare, primul apus, primul respir si prima rasarire. Amintirile  nu sint facute din astfel de stari filozofice primordiale si complementare.

Amintirile mele apar atunci cind aud cuvintele ele si cafele intr-un interval scurt de timp si apoi ma gindesc imediat ca "ele fac cafele" si apoi parcurg in minte propozitia de la coada la cap ca sa redescoper un lucru pe care l-am invatat cu mult timp in urma si care intre timp a devenit amintire.

Amintirile mele sint despre oameni, despre imagini familiare si familiale, despre gusturi, despre jocuri, despre cuvinte, despre trecut, despre stari si despre toate sinesteziile dintre ele.

Amintirile mele nu sint despre primul respir, ci despre primele momente care mi-au taiat respiratia.

Da, la Piatra Neamt am respirat prima oara, acolo am vazut primul rasarit si acolo am invatat primele cuvinte. Si tot acolo imi sint toate amintirile.

Poate ca sint cam dur cu amintirile celorlalti, poate ar trebui sa continui sa imi cultiv in liniste propriile amintiri si sa las celorlalti dreptul la propriile lor cuvinte si amintiri.

 Pietricica

Pietricica.

- Ce este intr-un cuvint?

- O amintire.