Take nothing but photos, leave nothing but footprints

Pe albia Sambrei, rîul care străbate comuna Maubeuge, s-a format un mic lac înconjurat de copaci și verdeață.

Mic lac pe albia Sambrei

Oază de verdeață

In această oază de liniște și-a cumpărat pămînt și mai ales apă o familie de rațe sălbatice.

În lumea animală e bine știut faptul că planningul familial e bine pus la punct și că nașterile au loc la date fixe și nu după cheful fiecăruia.
Imediat cum a dat căldura, familia s-a pus pe treabă și a adus pe lume 8 rățuște și rățuști.
Puii sunt foarte ascultători la măcăitul mamei și nu ies niciodată din vorba ei.

Rață cu opt pui

In familie pe lac

Este o familie tare reușită și asta în ciuda faptului că tatăl lor rățoi nu pare să se îngrijească prea mult de puful lor. Ce-i drept nu l-am văzut nici bînd bere pe lac cu băieții dar ceva îmi spune că iși trăiește în deplină libertate viața mulțumit că a adus pe lac 8 rățuște și rățuști absolut minunați.
In lumea animală acest lucru e, la fel, foarte bine pus la punct.

Noi doi suntem pur și simplu cuceriți de puișori și mai că ne vine să adoptăm doi dintre ei, o rățușcă și un rățușc.

Cam așa ar fi arătat ceilalți șase, după ce NU am fi primit din partea mamei dreptul de adopție.

Doar șase

Nu avem însă nici pămînt, nici lac și același ceva îmi spune că după un anumit timp m-aș fi văzut bînd bere cu băieții în timp ce rățușca avea grijă de cei doi.
Chiar dacă am fi avut pămînt și lac, lumea lor este acolo așa cum lumea noastră este aici.

Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Aforismul, un crez al lumii fotografice, exprimă cît se poate de limpede regulile de interacțiune dintre lumea animală și lumea noastră umană.

Fotografii respectă cu sfințenie acest crez.
Nu mai ramîne decît ca noi, toți ceilalți, să îl respectăm întocmai.

Puncte de vedere

Cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut au fost...cele care au avut multe spații verzi și cît mai multe bănci.

Vedere din Brugge - Parcul Minnewater



La a doua vedere

Arhitectura caselor, a muzeelor, a palatelor, catedralelor si bisericilor, a unui oraș în general, oricît de frumoasă ar fi, ajunge să mă obosească la un moment dat. Energia și încîntarea pe care mi-o transmite noul din fiecare stil arhitectonic, ajunge să mă satureze și să nu mă mai miște. Noul începe să devină familiar, aceleași ogive, aceleași volute, aceleași bolți reci și înalte, aceleași tonuri de gri și cărămiziu.
Cel mai bine observ asta cînd privesc fotografiile făcute și le analizez. Cu greu găsesc cîteva care să îmi transmită ceva. Parte din asta se datorează faptului că înțeleg puțin din istoria acelor construcții și din stilul arhitectonic însuși și asta deși îmi plac formele, simetriile, proporțiile dintre elemente.
A-ți plăcea nu e suficient, trebuie să și înțelegi și să-ți cultivi plăcerile.
O altă parte se datorează faptului că fotografiile sunt banale, dar asta este altă discuție.

La un moment dat monumentele istorice și culturale ajung să fie o înșiruire de obiective bifate pe harta turistică a orașului.
- Ok, deci am văzut asta și aia, apoi alea 3 că erau una lîngă alta și le-am făcut repede. Mai trebuie să ajungem și la alea două de acolo și apoi eu zic că am văzut cam tot ce era de văzut pe aici.
- Incotro o luăm mai departe?

Văzute în exces și mai ales într-un ritm alert monumentele devin locuri comune.
Și atunci vin în ajutor verdele și băncile.
Verdele, adică substitutul pentru natură, natural, animat, viu.
Verdele grădinilor din jurul palatelor, verdele copacilor și spațiilor verzi de pe marginea drumurilor pietruite și la un loc de cinste verdele parcurilor.
Băncile, adică substitutul pentru repaos, reflexie și înțelepciune.

O dată ce ajungi în parc ritmul pașilor devine altul, mult mai lent. Nu mai alergi de la o catedrală la alta, totul se scurge încet, în tihnă.
Peste tot e verde, altul mereu, și nu îți trebuie hartă ca să îl parcurgi.
- Lasă-te sedus, te conduce verdele peste tot.

Verdele de aici e opusul verdelui de la semafor. Nu te grăbești să treci mai departe pînă la următoarea intersecție, ci stai liniștit observînd tot ce te-nconjoară. Te oprești.
Atunci cînd îți propui să vezi un oraș aproape că nu îți permiți luxul de a sta.
Ai timp să observi oamenii din jur și nu doar să-i privești cu coada ochiului să nu dea peste tine.
Ai timp să vezi că unii din ei chiar sunt fericiți și nu doar bucuroși că și-au mai cumpărat "o plasă".

Ai timp să te odihnești și să cedezi în sfîrșit ispitei care ți-a făcut ochi dulci de atîtea ori dar căreia nu i-ai putut ceda pentru că mai aveai de văzut încă 4 locuri.

Ai timp să-i cedezi ispitei, băncii care te cheamă să te așezi pentru că e singură și are nevoie de cineva să-i povestească cîte locuri frumoase a vizitat în acel oraș și pe care ea nu le-a văzut niciodată, decît din auzite, de zeci de mii de ori.

Nu mai știu cîte obiective turistice am văzut în Brugge și care a fost numele lor exact, dar știu că l-a sfîrșit m-am așezat pe o bancă și am stat preț de o vedere verde.

Vedere verde de pe bancă

Dacă cineva a pus undeva o bancă înseamnă că merită să stai preț de cîteva minute să te așezi pe ea și să înțelegi ce a văzut cel care a pus-o acolo.
O bancă este un monument de înțelepciune care nu este marcat pe nici o hartă turistică.

De ce-am zburat, de ce-aș mai fi hibernat

Inspirat de postarea Klarei mi-am adus aminte de niște povești pe care ni le turnăm în pahare de fiecare dată cînd stau împreună cu Mariana la un pahar de vorbă.
Adus aminte e mult spus, poveștile le trăim în fiecare zi astfel încît nu au răgazul și timpul necesar să se aștearnă cuminți în colțul prăfuit al amintirilor cu povești.

Povestea ei:

Am fugit din cauza sistemului românesc de sănătate care era foarte bolnav, aproape în metastază.

Nu am plecat, pur și simplu am fugit cu disperarea unui om încă sănătos care fuge de holeră, de sărăcie, de o viață agonizantă și mizeră. Am fugit pentru că vreau să trăiesc sănătos și frumos, să-mi păstrez integritatea morală și să nu trebuiască să trăiesc din banii oamenilor mai săraci decît mine care își vînd sufletul la cursul de schimb sanitar pentru a-și găsi alinarea suferințelor.

Tu Liviu tu, am fugit pentru că din salariul de rezident de 7 milioane de lei abia îmi puteam plăti întreținerea pe timpul iernii și îmi era rușine să le mai cer părinților bani.
Am fugit pentru că după ce am terminat două facultăți nu îmi puteam permite să îmi cumpăr struguri și să ies în oraș atît cît mi-aș fi dorit.
Am fugit pentru că știu să fac un singur lucru și aici în țară e foarte greu să îl faci cinstit. Sincer. Am fugit pentru că am fost învățată să merg drept și nu să mă învîrt ocolitor și nu mă pot adapta sistemului actual.


Poveste mea:
Da, te înțeleg.

Eu nu am profilul psihologic al unei păsări călătoare ci mai degrabă al unui urs carpatin ursuz care atunci cînd vine iarna grea se închide în bîrlogul lui în sine, în așteptarea primăverii.

Din punct de vedere material știi că aveam suficient cît să duc un trai decent iar profesional nu a trebuit să mă "învîrt" niciodată. Acum cîțiva ani cînd am văzut că nu mai mergeam bine pe drumul inițial, am luat-o de la capăt pe un alt drum. In domeniul IT se poate face lucrul ăsta și este un proces cît se poate de natural. Sunt altfel de drumuri, puțin mai bine asfaltate.

La tine e mai greu, dacă nu imposibil. Voi aveți drumuri dar sunt minate și dacă mergi drept...

Știi, eu nu am plecat și nici nu am fugit.
Eu am venit după tine, pe drumul tău. Am venit pentru că singurul lucru care îmi lipsea...erai tu.
- Îți mai torn puțin vin?


Povestea ei este absolut aceeași cu povestea altor sute de medici care emigrează anual în țări mai sănătoase.

Povestea mea este absolut aceeași cu povestea altor sute de urși carpatini care au învățat să zboare. Cu avionul.

Zborul ei a fost un drum lung și anevoios trebuind să treacă pas cu pas peste multe piedici și dificultăți. Numai ea știe prin ce a trecut.
Zborul meu a fost și el un zbor anevoios că mi-e o frică "de avion" de numa'.

Se pare că nici aici nu migrează vestiții cîini cu colaci în coadă de care toată lumea vorbește ca i-a văzut zburînd pe undeva. Ei nu sunt altceva decît esticii urși carpatini care fac pe coadă de frică în zbor.

Cert e că odată ce inveți să zbori nu o să-ți mai dorești să stai vreodată în vizuină hibernînd pînă la primăvara salvatoare. Si asta este adevărat pentru urși cît mai ales pentru păsările călătoare.

- Și spune-mi țușcă dragă, dacă repară oamenii ăia răi drumurile alea minate, zburăm înapoi în locurile noastre natale, în bîrlog?
- Imi mai torni puțin vin te rog?
- Da, cred că ai dreptate.

Moralele poveștii, că sunt mai multe, ar fi:
- urșii pur și simplu nu știu sa zboare
- cu suficientă bătaie de cap din partea țuștilor călătoare, urșii pot fi învățați să zboare (adaptarea românească a proverbului chinezesc "with enough thrust, pigs can fly")
- după ce învață să zboare urșilor încep să le crească încet încet pene în loc de blană
- urșii își schimbă blana, dar năravul lor rămîne același.

Dar despre urșii învățați de rățuște să zboare, în episodul următor al poveștii.

Patru seri și-o noapte în Amsterdam

Prima seară

A doua seară

A treia seară

A patra seară

Cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut au fost .... cele văzute seara. Liniștea serii te face să fii mai atent la detalii, la forma felinarelor și a bicicletelor din dreptul luminii lor, la siajul lăsat de două lebede care plutesc aripă la aripă, la arhitectura caselor și temperatura de culoare a luminii din fiecare casă, la umbrele reflectate în apă, la sonalitatea greoaie a limbii olandeze vorbite de localnicii cu care te intersectezi și pe care în sfîrșit poți să o auzi în liniște și să încerci să o desparți în cuvinte.
Cele patru seri surprinse în singura zi în care am stat în Amsterdam nu arată decît o foarte mică parte din detalii. Pentru celelalte detalii o să mai mergem o dată seara cu bicicleta.

Mai există o altă categorie de seară care nu seamănă aproape deloc cu celelalte surate, fiind foarte zvăpăiată și neastîmpărată și îmbrăcată mereu în nuanțe stridente de roșu aprins.
Este noaptea din Cartierul Roșu (Red District). Obiectivul meu nu a avut voie să surprindă detaliile picante ale acestei nopți fiind supus unei cenzuri observații foarte atente.

Tot ce am reușit să surprind a fost intrarea în acest cartier.

Lungul drum al serii către noapte

Lungul drum dintre alb-gălbuiul inocent al serii cuminți din stînga către roșul frivol al nopții obraznice din dreapta se parcurge pe un pod mic, plin de biciclete. Sunt bicicletele triste ale celor care au venit să observe și să savureze mai îndeaproape detaliile acestei nopți.

În Cartierul Roșu este strict interzis prin lege să mergi pe bicicletă. Și asta pentru că poți fi absorbit de detaliile lascive ale mărfii expusă în vitrinele magazinelor de plăceri și apoi inghițit cu tot cu bicicletă de apa canalelor din imediata apropiere.
Oricum te-ai duce, călare sau pe jos, pe sau pe lîngă bicicletă, înot sau cu barca, dacă intri în magazin de întors acasă te intorci într-un singur fel.
Murdar. Cu taxiul dacă mai ai bani.
Pentru că noaptea în Amsterdam se termină cu mult după ultimul metrou.

Metroul e doar pentru cei ca noi cărora le plac serile în Amsterdam.

Migdali înfloriți și biciclete vesele în Amsterdam

Cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut au fost .... cele vizitate primăvara.

Am ajuns în Amsterdam cu cîteva săptămîni prea devreme, cînd primăvara încă nu sosise. Chiar și așa orașul are un farmec aparte așa cum îi stă bine unui oraș turistic. Pentru a-l înțelege mai bine trebuie neapărat parcurs cu bicicleta, așa cum fac zilnic zeci de mii de olandezi.
Nu am văzut oameni mai fericiți nici în cele mai scumpe mașini din lume așa cum am văzut pe biciclete.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-am întors în Maubeuge a fost acela de a ne cumpăra două mașini scumpe biciclete.
Tot în Amsterdam am văzut și cele mai frumoase biciclete blonde, singure, înafară de prietena mea. Care evident nu e singură.
Am mai văzut și cîteva biciclete duble, mixte, dar alea nu mi-au plăcut, fiind prea duble pentru gustul meu.

Mai sus în plan secund sunt niște ramuri de migdal înflorit în fața Muzeului Van Gogh din Amsterdam. În fața ramurilor, bine încadrați, stau doi turiști fericiți că le-a venit și lor în sfîrșit rîndul să se fotografieze lîngă tabloul lor preferat, Almond Blossom.
Culorile sunt însă șterse, tabloul original fiind mult mai plin de viață, cu un cer albastru-azur-străveziu , ca mai jos:

Almond Blossom

Poze cu biciclete blonde, singure nu am, aparatul meu foto fiind de o moralitate exemplară și are un senzor ce obturează diafragma chiar înainte de declanșare cînd detectează o astfel de ipostază insolită.

Am în schimb 24 de poze complet întunecate pentru cei interesați.

Blue Nebula

Helix Nebula

Cineva acolo sus, încă ne mai privește.
E Helix Nebula sau "Eye of the God", cum a mai fost numită.
Cîndva o stea măreață, își trăiește în agonie ultimele clipe de viață înainte de a se transforma într-o pitică albă undeva în abisul cimitirului Universului plin de pitice albe, inerte.
Ne privește muritoare și rece așa cum o privim la rîndu-ne.

Universului nepăsîndu-i de noi a trebuim să inventăm pe cineva după chipul și asemănarea noastră căruia să-i pese.
Și pentru că acel cineva trebuia să poarte un nume, i s-a spus ... "Eye of the God".
Restul e religie.

Cu toții ne tragem dintr-o rază de Stea și mereu privim cu reverență Lumina care ne-a creat.
Cea mai bună dovadă că lucrurile stau așa e aceea că dacă Steaua noastră, Soarele, s-ar transforma peste noapte într-o pitică albă, niciunul dintre noi nu ar mai apuca să vadă un nou răsărit.
Cu toții, Sons of the Sun, am fi deja un praf stelar strălucind poate la fel de frumos precum cel din Helix Nebula.

Și pentru o altă civilizație înfloritoare aflată la cîteva mii de ani lumină depărtare am fi doar o amintire spectrală nebuloasă în tonuri de albastru și roșu.
Doar numele nebuloasei ar fi diferit. Blue Planet Nebula.

Dreptul la inocență

Jenny: Do you ever dream, Forrest, about who you're gonna be?
Forrest: Who I'm gonna be?
Jenny: Yeah.
Forrest: Aren't-aren't I going to be me?

Cînd eram mic trebuia sa știu in fiecare zi cum mă numesc și al cui sunt, pe cine iubesc mai mult dintre mama și tata și cîți ani am, cu o precizie de maxim o lună.
Răspundeam cuminte la toate întrebările și dacă vroiam și ceva dulce atunci trebuia să răspund cu o poezie la întrebarea ce poezie știu.
In fiecare zi mă numeam la fel și eram al acelorași doi, astfel încît prima intrebare era cea mai ușoară și o învățasem pe dinafară.

Răspunsul la intrebarea a doua varia in funcție de ultima mamă de bătăiță primită de la tata sau ultimul tată de bătaie primit de la mama. Un grafic in timp al acestei funcții de bătaie cu 3 variabile, mama, tata și timpul t, ar fi arătat că el nu oscila prea mult in timp, mama fiind cea care se ocupa preponderent de acest aspect.
Și pentru că încă de atunci eram "emotionally correct", învățasem să răspund "iubesc și pe mama și pe tata", spre încîntarea amîndurora.

Cea de-a treia întrebare mă punea în încurcătură pentru că nu știu cum se făcea că mereu aveam altă vîrstă de fiecare dată cînd eram întrebat cîți ani am. Atunci timpul se măsura în ani și luni și fiecare lună în plus sau în minus era foarte importantă. A schimba prefixul însemna atunci a trece de la o lună la alta și apoi de la un an la altul. Acum prefixul se schimbă la fiecare 10 ani.

La ultima întrebare cred ca poezia era mereu aceeași, poate doar numărul de versuri din "Cățeluș cu păruș creț" varia, proporțional cu numărul de bucățele de "ciucalată" promise.

După ce am crescut "mai puțin mic" și au expirat cei 7 ani de acasă și de la bunici a crescut invariabil și complexitatea întrebărilor. În paranteză fie spus cine nu are cei cîțiva ani de la bunici nu este un om bine crescut.
Intrebarea care mi-a dat cea mai mare bătaie de cap și care mă urmărește și în ziua de azi este:
"Ce vrei să te faci cind vei fi mare?".

In fața acestei întrebări mintea mea de copil era complet dezarmată, bulversată, anesteziată și nimic nu o putea pregăti pentru un eventual răspuns.

Mintea mea de un verde crud primăvăratic, abia înmugurită, nu putea sa perceapă temporal, schimbările fizice, psihice din sintagma "cînd vei fi mare", ea era prea mică să cuprindă lumea oamenilor mari.

Știam pe de rost ce vrea să se facă fiecare din toți ceilalți colegi de clasă și îi invidiam pe fiecare dintre ei. Se vede treaba că încă de pe atunci mintea celorlalți era mai coaptă, mai gălbuie, poate avuseseră un răsad mai bun si fusese stropită din vreme și pe strada lor soarele strălucea in fiecare zi.

Știam in schimb ce vreau sa nu mă fac si slavă Domnului (era să scriu cu d mic) asta mi s-a împlinit, nu m-am făcut doctor, nu m-am facut avocat, nu m-am făcut preot, nu m-am făcut milițian.
Pe atunci în nomenclatorul de meserii comuniste nu erau senior/brand/assistant manageri, financial analyst, PR&HR etc și dacă ar fi existat mi-ar fi plăcut foarte mult să nu mă fac așa ceva.

In aceste condiții răspunsul la această intrebare era unul singur, sincer, timid, frustrat, acompaniat mereu de datul din umeri si ridicatul din sprîncene. Răspunsul la "Ce vrei să te faci cind vei fi mare?" era evident, nu știu.

Nu stiu cîți din ceilalți colegi de școală generală s-au făcut ceea ce își doreau să se facă cînd erau mici, nu știu cîți dintre ei știau într-adevar ce vor să se facă.
Ceea ce știu e ca eram complexat cum de toți ceilalți știu și eu nu.
Ce era oare in neregulă cu mine de nu știam ce să mă fac?
In fapt, nu știu ce o să mă fac era nu vreau să mă fac mare.

Si pentru ca timpul t trecea liniar, și pentru că nu știam ce să mă fac și pentru că nu vroiam să mă fac ceva anume, atunci am devenit inginer.
Nu m-am făcut inginer, am devenit inginer treptat...treptat. Am invățat să gîndesc inginerește, deopotriva liniar, tangențial si exponențial, am învățat să gîndesc analitic, prin metoda reducerii la absurd, a terțului exlus, inductiv și mereu rațional.
Am învățat să vorbesc inginerește, să glumesc inginerește, să trîndăvesc inginerește și multe alte lucruri fără de care viața de inginer nu ar exista.
Dar despre toate astea într-o postare viitoare.

Acum la intrebarea ce vreau să mă fac cînd o să fiu mare aș răspunde: mic. Inocent.

Pentru mine răspunsul pe care Forrest Gump îl dă, arătă cît de mult ne temem ca nu o să mai fim noi inșine atunci cînd o să ne pierdem inocența, la fel cum arată cît de mult ne temem unii dintre noi să ne pierdem inocența insăși.