Jocul ielelor

"În mitologia românească ielele sunt niște făpturi supranaturale feminine descrise ca niște fecioare zănatice cu o mare putere de seducție și cu puteri magice.

Ielele apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, maluri de riuri, sau chiar în văzduh), dansînd goale, numai cu sînii goi, cu părul despletit,  înfășurate în voaluri transparente.

Ielele apar rareori cu trup, în majoritatea cazurilor sunt doar năluci imateriale, acorporale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezintă tinere și frumoase, voluptuoase și seducătoare, nemuritoare, zburdalnice pînă la delir, vindicative și rele, fără a fi totuși structural malefice. 

 Foarte importantă în sistemul lor de seducție este îmbrăcămintea. Veșmintele lor cel mai adesea sunt vaporoase, de mătase ori din in, de obicei translucide, străvezii, prin care li se zăresc sînii. Intîlnirea cu Ielele este în asemenea condiții extrem de periculoasă pentru oameni.

Oamenii care au călcat locul bătătorit de Hora Ielelor (în această situație cei vinovați sînt prinși în horă, într-un dans demențial care îi duce la nebunie) pot muri în mod misterios sau sînt paralizați sau schilodiți.

In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea Ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". "Iele" nu este un nume, ci pronumele personal feminin "ele", rostit popular.

Numele lor real, tainic și inaccesibil este înlocuit  cu Iele, Dînse, Drăgaice, Rusalii,  Vîntoase sau Domnițe, Măiestre, Frumoase, Mușate, Fetele Codrului, Impărătesele Văzduhului."
Sursa:  http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Rusaliile/rusaliile.html

Aflate la confluența dintre superstiții și supranatural, Ielele reprezintă un semn al prejudecății care decurge din credința primitivă în forțe supranaturale, în spirite bune și rele.

Ielele reprezintă deci o încercare de a înțelege lumea cu toate nenorocirile ei, o încercare de a da un sens  semnelor care preced aceste nenorociri și de a prezice evenimentele care vor succeda, în încercarea de a le evita.

Ceea ce mă atrage în Hora Ielelor este reprezentarea  ispititoare pe care Ielele o au și contextul în care apar. Ele sunt mereu niște fete tinere, seducătoare, îmbrăcate în haine vaporoase, străvezii, prin care li se pot zări sînii și apar în special noaptea la lumina lunii rotindu-se în horă, în locuri retrase.

Jocul ielelor poate să fie interpretat drept un joc al ispitelor, ielele sunt ispitele. Ele, ispitele, nefastele ispite.
Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Ielele sunt nenorocirile care se abat celor care se lasă purtați de ispite.

Jocul ielelor în lumina înșelătoare a lunii este un joc al minții și al percepțiilor, totul se petrece doar în mintea celui care, aflat singur într-un loc izolat, departe de sat, visează cu ochii deschiși că a intrat în horă. Noaptea, într-o lumină diafană, jocul umbrelor copacilor și dansul norilor sau al fumului ieșind din hornurile caselor din depărtare pot descrie siluete ciudate, supranaturale, pe care dorința le poate transforma ușor în fetele din horă, îmbrăcate în haine de in, albe, vaporoase. 
E suficient să fi auzit de ele, să-ți fi făcut în prelabil o reprezentare vizuală a lor și să crezi în ele, pentru că mai departe autosugestia și teama vor înlocui gîndirea lucidă și logică.

Bătaia puternică a vîntului, foșnetul ascuțit al crengilor și mișcarea în plan vertical a trunchiurilor copacilor, amplificate de sentimentul de frică, pot crea ușor senzația de vertij, de amețeală, de lipsa echilibrului, aceeași pe care o resimți și în horă.
Așa s-ar putea explica mărturiile celor care au fost părtași la Jocul Ielelor. 

Hora era cu siguranță  un element central al vieții satului, fiind mai mult decît un simplu joc care se juca la nunți și la sărbători populare. 
"Hora poartă o importanță socială majoră pentru că în horă sunt acceptați doar cei care au respectat preceptele morale ale comunității, ceilalți fiind respinși. Cercul horei se deschidea pentru a primi fetele de măritat și feciorii și pe cei care ieșeau din doliu." (sursa http://www.britannica.com/)

"Este de remarcat sacralitatea horei, care este un cerc în care nu sunt primiți decît cei mai curați oameni."(sursa http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Hora/hora.html). In acest context, pentru cei care se știau atinși de păcat, hora poate fi asociată temerii de a fi respins de comunitate.

Oricare ar fi explicațiile acestui mit al Jocului Ielelor, cred că ele trebuie căutate prin analiza psihologică a temerilor și a dorințelor oamenilor acelor vremuri.

Cîteva mii de ani mai tîrziu,  în vremurile noastre, în timp ce ne plimbam prin Mechelen, am descoperit în curtea unei clădiri numite "De cellekens" o grădină "secretă" în care se poate vedea imortalizat Jocul Ielelor. Povestea succintă a clădirii și a grădinii poate fi găsită aici http://toerisme.mechelen.be  

 Jocul ielelor

Domnițele

Interzisă publicului păcătos, grădina pare a fi Raiul pe Pămînt. Sculpturile artistei Mariette Teugels reprezintă jocul unor tinere dezinhibate care afișează o senzualitate ludică. Este interesant de observat jocul mîinilor desprinse de corp care par că plutesc în aer precum și jocul expresiv al degetelor care par că dictează ritmul muzicii.

 Măiastra

Scena pare să redea momentul în care una dintre tinere - Măiastra - se desprinde din cerc și își întoarce corpul înspre exterior. Cercul este rupt, degetele nu se mai ating și privirile uimite ale Ielelor de lîngă ea, aflate încă în joc,  concentreză atenția spre Măiastră.
Ielele din grădină nu seduc prin vestimentație, ci prin lipsa ei, și, mai mult, prin expresivitatea zîmbetului candid, prin mișcarea brațelor și prin jocul degetelor care par că se caută încontinuu.

Jocul ielelor din poienile retrase și cel din grădina "secretă" reprezintă un joc al ispitelor și o invitație la joc.

În primul caz este un joc confuz al superstițiilor, al temerii, al percepțiilor înșelătoare, în cel de-al doilea este un joc al talentului artistic, al dorinței de frumos, al candorii.

Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Norocul meu a fost că intrarea în grădină era protejată de zăbrelele de fier ale unei porți.
Și, la final, un scurt moment liric cu rimă simplă, ludică, pentru a acompania dansul ielelor.

Jocul ielelor

Gînduri ascunse
De patimi pătrunse
In nopți de tăcere
Inecate-n durere

Iluzii deșarte
Vin de departe
Se-aștern pe frunte
In vise mărunte

O lume de vise
Te-ndeamnă să crezi
Sunt lumi  interzise
Nu poți să le vezi

Te cheamă la iele
Te-mbie la joc
Sunt lumi paralele
Ești prins la mijloc

Dansează mereu
Iți intră în minte
Le reziști cu greu
Cînd vor să te-alinte

Incerci să refuzi
Nu vrei să cedezi
Ajungi să te-amuzi
In iele nu crezi

Dorința e oarbă
Ispitele-s grele
Ajung să te-absoarbă
In vraja din iele

Cu ochii deschiși
Visezi in neștire
............

Privești sus pe cer
Te-atrage ceva
Invăluită-n mister
Te cheamă la ea

O vezi cum coboară
Dansează în zbor
Atingerea-i domoală
Te-alintă ușor

Orbit de lumină
Ai vrea s-o oprești
Dar ea te animă
Cu nurii celești

O faci să dispară
C-un ultim efort
Fără ea viața-i amară
Cu ea...ești mort

Jocul de-a poezia în imagini

Pe malul Sambrei, la cîțiva km de Namur, am descoperit un peisaj interesant în spatele unei ferme de vînzare - La ferme blanche.

Peisajul este unul aparent dezolant, împînzit  de zeci de crengi și de trunchiuri de arbori căzuți la pămînt.

Crengi inanimate

Decăzuți, dezgoliți de frunze, arși de soare, mîncați pe dinăuntru, arborii aceștia mi s-au părut estetici, crengile și trunchiurile scheletice descriind niște forme întortocheate, suprarealiste.

Arbori scheletici

Arbore decăzut

Arbore găunos ars de soare

Aceste imagini, fără a fi spectaculoase și nici măcar inedite, par a vorbi despre estetica urîtului.

Estetica urîtului o asociez florilor de mucigai argheziene și poeziei sale testamentare greoaie cu imagini și simboluri confuze pe care nu am înțeles-o, și pe care, probabil, nu o voi înțelege prea curînd.
- Oare ce a vrut să spună poetul ?

Estetica urîtului în poezie pare să exprime efortul de a crea noi sensuri plecînd de la o materie primă neconvențională, "din bube, mucegaiuri și noroi", din "antimaterie".

In fotografie, nimic mai simplu, convertești imaginea în tonuri de gri, în "anticuloare", și....
- No, acum să vă văd, oare ce a vrut să spună pozașul?

După ce mi-am terminat sesiunea de fotografiat estetica urîtului în obituarul vegetal, ne-am continuat la pas, pe biciclete, drumul către cetatea Namurului.

Aflată pe o colină, la confluența Sambrei și a Meusei, fortăreața Namurului este unul din locurile noastre preferate de plimbare cu bicicleta.

Parcul castelului Namur, aflat în cel mai înalt punct al cetății, ne-a oferit un moment de răgaz după ce dealul pe care se află cetatea a scos tot sufletul și jumătate din untul din noi. 

În parc peisajul s-a schimbat și în locul florilor de mucigai au apărut florile de măr.

Spun flori de măr, așa, poetic, pentru că arborele cu o coroană aplatizată ca de ciupercă și cu niște crengi dese și lungi ca de salcie, numai mere nu cred că face. Sau dacă face, trebuie să fie niște mere tare sălcii, pe care eu unul nu o sa țin să le gust la vară, cînd vom mai trece pe acolo.

Un copac cu flori

Flori de .... măr

Copacul cu flori și florile de ... măr îmi aduc aminte de poeziile idilice și jucăușe ale lui Topîrceanu și de rimele lor simple, curate, sentimentale.

Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)
Stau gata să se-nalţe din tulpini
Spre cerul primăverii...

(Aprilie, de G. Topîrceanu - sursa agonia.ro)

Și în fotografie, ca și în poezie, fotografii încearcă să găsească echilibrul între profunzimea esteticii urîtului și simplitatea esteticii frumosului pentru a transmite un mesaj.

Pentru că gîndesc în imagini și am o memorie preponderent vizuală a lucrurilor, pentru mine, fiecare poezie are neapărat, pe lîngă muzicalitate și simbolistică, și cîteva imagini asociate.

In joaca de-a poezia în imagini am făcut exercițiul invers și am asociat o poezie unor imagini. 

Cînd mă apucă cîte-o rimă simplă, sentimentală, neapărat în ceas de seară, îmi vine să iau un creion și să desenez o poezie. O floare de măr.
Mă sperie gîndul că, îmbătrînind, m-or apuca rimele întortocheate și angoasante și o să-mi vină să iau un creion și să desenez o altă poezie. O floare de mucigai.

Viața este afară

Cînd eram mic, viața era afară.

Știam instinctiv lucrul acesta, era înscris în codul genetic de copil.

De fiecare dată cînd eram înăuntru, fie că eram în casă sau în clasă, nu mă simțeam în largul meu.

Întors de la școală, abia așteptam să îmi fac neglijent tema de casă pentru ca apoi să ies afară măcar o oră  și să mă joc.

Atunci nu era nimic mai trist decît să vezi un copil stînd la geam uitîndu-se la ceilalți cum se joacă.
- Hai, nu vii afară?
- Nu pot, nu mă lasă mama, mai am de învățat.

Jocul era mereu afară, în casă stăteau doar cei care aveau părinți cicălitori și teme de făcut.
Copilăria și pubertatea mi-am petrecut-o afară.


Adolescența, în schimb, mi-am petrecut-o în casă refuzînd să mai ies afară. Apăruse un altfel de partener de joacă cu care eu nu știam să mă joc. Apăruseră fetele.
Viața continua să fie afară, însă regulile jocului se schimbaseră iar eu nu știam să îl mai joc.
Rămăsesem copil.

Perioada maturizării a continuat în același registru de inadaptare, dar apăruse în schimb un altfel de viață la care m-am adaptat repede.

Apăruse viața virtuală cu o grafică mai mișto.
Viața se mutase înăuntru iar eu nu mai eram copil.

Am jucat acest joc al vieții virtuale mult timp și probabil că l-aș mai fi jucat ani buni dacă nu aș fi cunoscut-o pe M. și nu aș fi venit în Franța.

In Franța urmez acum un tratament de recuperare și reeducare pe bază de ieșiri repetate în natură, program ce poartă numele "Viața este afară".

Imediat cum s-a anunțat la știri că a venit primăvara, ne-am scos de la naftalină biciletele, le-am curățat lanțurile de rugină, le-am împachetat în portbagaj și am plecat cu ele să ne plimbăm pe malul rîului Escaut.

Biciclete pe malul rîului Escaut

Desigur, ne-ar fi plăcut ca să fie 3 sau mai multe biciclete, dar despre oameni și locuri cu o altă ocazie.

Pînă una-alta a trebuit să ne mulțumim cu compania cîtorva lebede, care după ce au auzit că sîntem români s-au grăbit să-și ia zborul, deși sincer nu ne era foame deloc.

Lebădă decolînd

Oscilăm mereu între viața de afară și cea de dinăuntru, între real și virtual, între a ne deschide sufletul și a-l ține închis.

În ceea ce mă privește, de fiecare dată cînd am stat înăuntru cu sufletul închis într-o realitate virtuală, nu am trăit de fapt nimic.

Cînd eram mic știam că viața este afară și acum încerc să învăț lucrul ăsta.

Reperul spiritual al triunghiului de conifere

Îmi place senzația de umilitate pe care o am atunci cînd mă aflu în preajma unor arbori înalți.

Mă liniștește și deși îmi este frică de înălțime, îmi dă imboldul de a mă urca pînă sus și de a vedea lumea din vîrful copacului.

Templul verde al triunghiului de conifere

Am stat în preajma lor minute în șir tot privind în înaltul celor trei vîrfuri care păreau să se întîlnească undeva sus, de-asupra norilor, spre Soare.
Mi s-a părut interesant faptul că fiind foarte aproape unul de celălalt, niciunul nu avea crengi pe partea dinspre ceilalți doi confrați. Aveau deci  jumătate de coroană pe mai bine de două treimi din înălțime, doar partea superioară avînd o coroană completă cu crengi de jur împrejurul trunchiului.

La fel de umil mă simt și cînd mă aflu în apropierea unei catedrale impozante în stil gotic, cum e cea din Köln de exemplu.

De data aceasta însă, spectacolul grandios din fața ochilor mă neliniștește revoltează și îmi dă imboldul de a mă...îndepărta.

Domul din Köln. Templul gri al celor două turle.

Pentru mine, utilitatea acestor catedrale somptuoase este aceea de a servi drept punct de reper fizic atunci cînd ai nevoie să te orientezi într-un oraș pe care nu îl cunoști.

Golită de conținut, de semnificații și de simboluri, catedrala rămîne doar o dovadă a iscusinței arhitecților contrastînd puternic cu vanitatea celor care au dispus ridicarea ei.

In timp ce arborii caută încontinuu lumina soarelui cu frunzele lor și apa ploilor cu rădăcinile lor, catedralele "sădite" de oamenii acelor vremuri se degradează cu fiecare rază de soare și cu fiecare picătură de ploaie.

Pentru mine, copacii aceia divini  au fost adevăratul punct de reper spiritual, așa cum probabil că erau acum cîteva mii de ani în urmă, înainte ca oamenii să înceapă să "sădească" astfel de edificii.

Nu am putut să mă sui în copaci și nici nu am intrat în catedrală, dar dacă ar fi să fiu nevoit vreodată să aleg între "copacul vieții" și "catedrala morții", sper să am înțelepciunea să fac alegerea cea bună.

Filozofia vieții pare a fi simplă pentru un om umil și naiv ca mine : să nu ai încrede în nimic care se degradează la soare și la apă.

Fotografia săptămînii și empatia fotografului săptămînii

Intr-un articol din hotnews.ro am găsit o fotografie extraordinară care vorbește despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții.

Titlul pe care l-aș fi dat acestei fotografii ar fi "Bătrînă dînd la o parte greutățile vieții".

Fotografie de Radu Aneculaesi

Fotografia îi aparține lui Radu Aneculaesi / ProImage.
Mai multe fotografii pot fi găsite pe site-ul său personal http://radu-prophoto.blogspot.com

Povestea este foarte emoționantă, bătrîna a rămas singură după ce i-au murit soțul și trei copii, iar nepoții singurei fetei care i-a mai rămas au plecat la muncă în străinătate.

Să îi dea Dumnezeu multă sănatate și îi mulțumesc pentru lecția de viață pe care a predat-o celor ca mine care stau confortabil în fotoliu și privesc de departe suferința altora.

Știu că am o bunică care chiar dacă e ajutată, tot trebuie să se simtă singură într-o casă mare cu cinci odăi.

Si-apoi de trei săptămîni tot spun că o s-o sun, dar mereu mă iau cu altceva. Mereu mă iau cu nimicurile care mă impiedică să văd lucrurile esențiale care merită timpul și atenția mea.

 Departe de povestea emoționantă a unei batrîne care își rezolvă singură problemele grele care apasă asupra umerilor săi slăbiți și asupra acoperișului casei sale, se află și povestea fotografului care e martorul tăcut al acestei povești.

Chiar și atunci cînd sunt mărite și văzute de aproape prin teleobiectivul aparatului de fotografiat, problemele celorlalți rămîn departe.

Stînd confortabil în fotoliu și privind fotografia săptămînii eu nu mă identific cu situația bătrînei, eu mă identific cu atitudinea și complicitatea fotografului.

Cu atitudinea și complicitatea povestitorului poveștii.

Articolul nu spune dacă după ce a imortalizat inestimabilele momente, fotograful fotografiei săptămînii  a așezat în rucsac prețiosul aparat și a pus și el mîna pe lopată să o ajute pe batrînă sau dacă a întrebat dacă poate să o ajute.

Fotograful care privește pasiv prin teleobiectiv o astfel de scenă și nu vede în vizor propria bunică, nu cred că trebuie să își mai regleze  focusul, ci trebuie să își mai regleze puțin atitudinea despre oameni.

Fotografia săptămînii este despre atitudinea oamenilor în fața greutăților vieții dar și despre solidaritate.

Bătrîna a trecut cu bine încă un obstacol dificil, iar pînă la proba contrarie fotograful nu a trecut examenul solidarității. In cazul în care l-a trecut dar a preferat să rămînă modest, atunci și el se califică drept fotograful săptămînii.

In ceea ce mă privește, eu mi-am învătat lecția si am sunat-o repede pe bunica.
Cînd am întrebat-o dacă are multă zăpadă pe casă mi-a răspuns:
 - Apîi iesti mamî, da' Dumnezău a pus-o acolo, Dumnezău o s-o dea jos.

Citatul preferat al multor fotografi este "Great photography is about depth of feeling, not depth of field. - Peter Adams".
In anumite situații sentimentul  la care face referire citatul este empatia.

Povestea ouleților cu zîmbet de copil

O fotografie bună spune o poveste.

 Doo oo

Fotografia de mai sus spune o poveste cel mult pentru copiii pînă în 5 ani. Si nici măcar pentru ei.

Armele pe care cei doi o(m)uleți le țin în mîna nu cred că prezintă nici un interes pentru noua generație de copii.

Cu toate astea imaginea de mai sus are o poveste. O poveste simplă și personală.

In drumul către Băile Hofgastein, locul unde am urmat o cură pe bază de băi termale, schi și vînătăi, ne-am oprit la jumătatea distanței și am înnoptat la un hotel.

Dimineața am servit micul dejun și am primit ouă fierte frumos ambalate în omuleții aștia simpatici care par că se dau cu placa.
 Ne-am amuzat pe seama lor și ne-am folosit de armele lor din dotare pentru a le savura.

La pensiunea din Bad Hofgastein micul dejun a fost tot de tip bufet ca cel de la hotel, singura diferență fiind aceea că nu am mîncat ouă. Dacă aș fi știut, aș fi mîncat 4 ouă la hotel.

După vreo 3-4 zile de mic dejun fără ouă fierte, sătul de aceleași felii subțiri de salam, șvaițer, unt și dulceață la pachețel, mi s-a facut poftă de un ou fiert.

M. a venit cu inițiativa să cumpăram noi ouăle și să le dăm gazdei să le fiarbă și să ni le servească la micul dejun.

Sensibil, dar extrem de delicat cum mi-e felul, am refuzat gîndindu-mă că gazda s-ar putea simți lezată și ar crede că nu suntem mulțumiți de micul ei dejun.

Zis și făcut, nu am cumpărat ouă.

Intr-o bună dimineață însă, pe cînd mîncam adormiți sendvișul obișnuit din pîine unsă cu unt la pachețel, cu felii subliminale de șvaițer și suncă, M. a observat că la două mese distanță un cuplu vorbitor de limbă germană mănîncă. Mănîncă nici mai mult, dar nici mai puțin de doo oo mari, fierte, vorba ardeleanului.

Am simțit cum îmi fierb mințile.

- Nu pot să cred așa ceva!

Aprig la mînie atunci cînd vine vorba de nedreptăți culinare, m-am ridicat repede și am trecut pe lîngă masa de inculpați aflată imediat lîngă masa de unde ne aprovizionam cu felii transparente pe care niciodată nu le poți lua civilizat cu furculița.

De data asta nu am avut nici o problemă în a mă servi cu mîna din produsele cu pricina privind cu coada ochiului stîng spre ei.

Crima fusese deja savîrșită, la fața locului nu mai rămăseseră decît cojile.

M-am gîndit că poate ei au făcut ceea ce noi doar am discutat și au cumpărat ouăle împricinate. Asta nu ar face decît să confirme o dată în plus diferențele culturale dintre noi și ei.

Sau poate cu progresul lor tehnologic le-au ouat ei singuri în camera, deja fierte, și au cerut apoi doar să li se încălzească puțin ouăle că era destul de frig în cameră.

M-am întors înfrînt, cu capul plecat, la masa noastră vorbitoare de limba română.

Am văzut apoi gazda trecînd pe la masa lor, întreținîndu-se cu ei.

Cine știe, poate chiar i-a intrebat în limba lor extrem de compusă și grea :

- Au fost bune ouăle?

După modul cum se compun cuvintele germane bănuiesc că întrebarea de mai sus e formată dintr-un singur cuvînt de vreo 30 de litere. Și doar 3 vocale.

A trecut apoi zîmbitoare și pe la masa noastră, cum făcea de fiecare dată la finalul mesei și ne-a întrebat în engleză dacă totul a fost ok.

- Nu, ouăle nu au fost bune deloc, am răspuns eu curajos...în limba română, pe un ton foarte coborît, imperceptibil.

Asta așa, ca să mă țină minte!

Cu o zi înainte să plecăm  M. a văzut într-un magazin același model de ou simpatic care ne zîmbea candid în dimineața de la hotel.

Ajunși acasă, am putut savura în liniște ouăle fierte pe care ni le doream.

Și au trăit apoi fericiți pînă la adînci bătrîneți.

Aceasta este povestea omuleților cu zîmbet de gheață și a ouleților cu zîmbet de copil.

Noapte bună copii și dimineți pline de ouă fierte gustoase și zîmbitoare!