Dreptul la inocență

Jenny: Do you ever dream, Forrest, about who you're gonna be?
Forrest: Who I'm gonna be?
Jenny: Yeah.
Forrest: Aren't-aren't I going to be me?

Cînd eram mic trebuia sa știu in fiecare zi cum mă numesc și al cui sunt, pe cine iubesc mai mult dintre mama și tata și cîți ani am, cu o precizie de maxim o lună.
Răspundeam cuminte la toate întrebările și dacă vroiam și ceva dulce atunci trebuia să răspund cu o poezie la întrebarea ce poezie știu.
In fiecare zi mă numeam la fel și eram al acelorași doi, astfel încît prima intrebare era cea mai ușoară și o învățasem pe dinafară.

Răspunsul la intrebarea a doua varia in funcție de ultima mamă de bătăiță primită de la tata sau ultimul tată de bătaie primit de la mama. Un grafic in timp al acestei funcții de bătaie cu 3 variabile, mama, tata și timpul t, ar fi arătat că el nu oscila prea mult in timp, mama fiind cea care se ocupa preponderent de acest aspect.
Și pentru că încă de atunci eram "emotionally correct", învățasem să răspund "iubesc și pe mama și pe tata", spre încîntarea amîndurora.

Cea de-a treia întrebare mă punea în încurcătură pentru că nu știu cum se făcea că mereu aveam altă vîrstă de fiecare dată cînd eram întrebat cîți ani am. Atunci timpul se măsura în ani și luni și fiecare lună în plus sau în minus era foarte importantă. A schimba prefixul însemna atunci a trece de la o lună la alta și apoi de la un an la altul. Acum prefixul se schimbă la fiecare 10 ani.

La ultima întrebare cred ca poezia era mereu aceeași, poate doar numărul de versuri din "Cățeluș cu păruș creț" varia, proporțional cu numărul de bucățele de "ciucalată" promise.

După ce am crescut "mai puțin mic" și au expirat cei 7 ani de acasă și de la bunici a crescut invariabil și complexitatea întrebărilor. În paranteză fie spus cine nu are cei cîțiva ani de la bunici nu este un om bine crescut.
Intrebarea care mi-a dat cea mai mare bătaie de cap și care mă urmărește și în ziua de azi este:
"Ce vrei să te faci cind vei fi mare?".

In fața acestei întrebări mintea mea de copil era complet dezarmată, bulversată, anesteziată și nimic nu o putea pregăti pentru un eventual răspuns.

Mintea mea de un verde crud primăvăratic, abia înmugurită, nu putea sa perceapă temporal, schimbările fizice, psihice din sintagma "cînd vei fi mare", ea era prea mică să cuprindă lumea oamenilor mari.

Știam pe de rost ce vrea să se facă fiecare din toți ceilalți colegi de clasă și îi invidiam pe fiecare dintre ei. Se vede treaba că încă de pe atunci mintea celorlalți era mai coaptă, mai gălbuie, poate avuseseră un răsad mai bun si fusese stropită din vreme și pe strada lor soarele strălucea in fiecare zi.

Știam in schimb ce vreau sa nu mă fac si slavă Domnului (era să scriu cu d mic) asta mi s-a împlinit, nu m-am făcut doctor, nu m-am facut avocat, nu m-am făcut preot, nu m-am făcut milițian.
Pe atunci în nomenclatorul de meserii comuniste nu erau senior/brand/assistant manageri, financial analyst, PR&HR etc și dacă ar fi existat mi-ar fi plăcut foarte mult să nu mă fac așa ceva.

In aceste condiții răspunsul la această intrebare era unul singur, sincer, timid, frustrat, acompaniat mereu de datul din umeri si ridicatul din sprîncene. Răspunsul la "Ce vrei să te faci cind vei fi mare?" era evident, nu știu.

Nu stiu cîți din ceilalți colegi de școală generală s-au făcut ceea ce își doreau să se facă cînd erau mici, nu știu cîți dintre ei știau într-adevar ce vor să se facă.
Ceea ce știu e ca eram complexat cum de toți ceilalți știu și eu nu.
Ce era oare in neregulă cu mine de nu știam ce să mă fac?
In fapt, nu știu ce o să mă fac era nu vreau să mă fac mare.

Si pentru ca timpul t trecea liniar, și pentru că nu știam ce să mă fac și pentru că nu vroiam să mă fac ceva anume, atunci am devenit inginer.
Nu m-am făcut inginer, am devenit inginer treptat...treptat. Am invățat să gîndesc inginerește, deopotriva liniar, tangențial si exponențial, am învățat să gîndesc analitic, prin metoda reducerii la absurd, a terțului exlus, inductiv și mereu rațional.
Am învățat să vorbesc inginerește, să glumesc inginerește, să trîndăvesc inginerește și multe alte lucruri fără de care viața de inginer nu ar exista.
Dar despre toate astea într-o postare viitoare.

Acum la intrebarea ce vreau să mă fac cînd o să fiu mare aș răspunde: mic. Inocent.

Pentru mine răspunsul pe care Forrest Gump îl dă, arătă cît de mult ne temem ca nu o să mai fim noi inșine atunci cînd o să ne pierdem inocența, la fel cum arată cît de mult ne temem unii dintre noi să ne pierdem inocența insăși.