luni, 14 iunie 2010

Underwater love

Am primit astăzi următorul link http://www.feeder.ro/2010/06/12/underwater-base-jump/ de la o sursă anonimă care ține să fie citată drept D. Mulțumesc, Dragoș.
Videoclipul îl arată pe fostul campion mondial la scufundări Guillaume Nery scufundîndu-se și apoi escaladînd Dean's Blue Hole, cea mai adîncă groapă albastră din lume, așa cum apare în majoritatea surselor, nu și în wikipedia.



Genul acesta de sport este unul extrem, în care trebuie să fii mereu într-o continuă luptă cu propriile limite umane. Ca orice domeniu, free diving-ul își are regulile si categoriile și recordurile lui. Dar acest videoclip nu este despre așa ceva.
Videoclipul este ficțiune așa cum o arată și descrierea, iar starea pe care ți-o transmite imersiunea în abisul gropii albastre care devine treptat treptat întunecată este extraordinară.
Fundalul sonor e abisal ca fundalul acvatic.
În adîncuri singura muzică pe care o auzi e cea a timpanelor care încep să cedeze sub presiunea apei și care încep apoi să îți apese parcă pe creier. Nu este o muzică plăcută pentru că nu este muzică, sînt doar unde sonore care circulă de 4 ori mai repede decît în aer și care se lovesc de timpanele și așa istovite de durere.
Fundalul sonor Archive - You make me feel te transpune în altă lume, într-o lume de poveste, și te face să simți că totul vibrează în perfectă armonie cu gîndurile din mintea ta.

Your love is like no other
I want no other lover
Our love will be forever
You make me feel (bis bis Abis Abis)

Ești transpus fără să vrei într-o lume în care totul pare atît de ușor, fundul abisului e atît de ușor de atins, trebuie doar să te lași purtat de val și de muzică și de abis și o să ajungi acolo. Și odată ajuns acolo vei găsi resursele să te cațări înapoi, cu mîinile goale, dintr-o singură încercare, singur și vei ajunge să iei acea gură de oxigen de care ai atîta nevoie.
Trecînd peste conotațiile comerciale ale clipului, el spune o poveste. Free fall.
Este o poveste de dragoste. Underwater love.

miercuri, 9 iunie 2010

Oameni și locuri. Stări. Echilibru.


Citind ce caută și ce vrea Ioana am încercat să-mi dau seama care este legătura dintre oamenii și locurile pe care le căutăm pe de o parte și stările sufletești proprii, aferente lor, de cealaltă parte.
Am încercat astfel să stabilesc legătura dintre ele prin intermediul unor relații simple mijloc-scop și cauză-efect.
Căutăm oameni și locuri care ne vor da apoi anumite stări care ne fac plăcere, stări de bine, stări de liniște, stări de împlinire.
Accentul cade pe căutarea oamenilor și a locurilor, acestea sînt scopul și cauza, efectul este acela că odată găsite, vor veni și stările aferente, ca o recompensă binemeritată.
Căutăm oameni pentru ei înșiși și locuri pentru ele însele pentru că sîntem dependenți de oameni și locuri. Aceasta este o interpretare mai degrabă altruistă a relației.

Există însă și situația în care căutam starea însăși, în forma ei pură, prin intermediul unor oameni și locuri.
Accentul cade pe găsirea stării, ea este atît scop cît si cauză, iar oamenii și locurile sînt doar mijlocul prin care starea poate fi găsită. În acest caz sîntem dependenți de o stare proprie care are o interpretare egoistă.

La un anumit nivel, undeva în adîncul sufletului nostru, totul este stare. Cu cît ne afundăm mai mult în universul interior, diferențierea dintre oameni/locuri și stările aferente nu mai este atît de ușor de făcut. Ele se pot identifica una cu cealaltă și se pot substitui una alteia, cauza și efectul se confundă și relația de cauzalitate se alterează, dacă nu dispare cu totul.
Gîndind în termenii ăștia oamenii și locurile pe care le căutăm devin una cu stările noastre sufletești. Le căutăm pe toate deopotrivă sau pendulăm rapid între ele încît e greu să stabilim care e finalitatea precisă, care e cauzalitatea precisă și ce anume are întîietate și ce anume contează în viață.

O analiză lucidă a ceea ce căutăm nu face decît să suspende una din ele în defavoarea celeilalte.

Asta îmi aduce aminte de ce suntem noi doi aici, acum. Concret.
Prietena mea a venit aici, în Franța, pentru a găsi o stare materială mai bună. Nu a venit pentru oamenii și locurile de aici, ci a venit pentru a-și găsi o împlinire materială și profesională. Pentru asta s-a folosit de sistemul de aici, de contextul format din oamenii și locurile acestea.
Eu am venit aici pentru ea, pentru a găsi o stare sufletească. Fiind împreună putem profita de starea materială și sufletească nou creată. Cele două stări pot fuziona, se pot completa, se pot substitui una alteia. Ele nu sunt stări opuse ci stări complementare, ceea ce este important este echilibrul dintre ele.

Simplificat radical, starea materială înseamnă bani iar starea spirituală înseamnă iubire.
Toate în căutarea fericirii. Care fiind formată din stări nu poate fi decît un altfel de stare.
Francezii îi spun "le bonheur", iar mie mi se par nu numai niște teoreticieni extraordinari ai fericirii ci și niște practicanți respectabili. Nu cred că sunt cei mai fericiți oameni de pe pământ, departe de ei starea asta, dar par să aibă un cult al fericirii, al plăcerii în principal, cu care fericirea cred că s-a și confundat cîndva. Dacă nu se mai confundă încă.

În acest context, secretul fericirii pare a fi păstrarea echilibrului. Relațiile reducționiste mijloc-scop, cauză-efect și altele asemenea care mai mult încurcă decît descurcă dispar și sunt înlocuite de echilibru.
Echilibrul nu înseamnă tern, linie dreaptă continuă, plictiseală, ci înseamnă tocmai pendularea între stări, oscilația continuă, cînd amplă pe termen scurt, cînd mică pe termen lung.
Echilibrul înseamnă sumă de astfel de stări care ajung să armonizeze, să conveargă și să dea stabilitate. Interesant cum mișcarea la un anumit nivel determină stabilitatea la nivelele superioare.
Echilibrul înseamnă lipsa excesului unei anumite stări.
Echilibrul poate fi definit și prin ceea ce nu înseamnă, prin opusul lui, echilibrul nu înseamnă incertitudine și nu înseamnă oscilație haotică și nici divergență.
Echilibrul adică găsirea lucrurilor care contează, găsirea măsurii lucrurilor, a armoniei, așa cum am gîndit atunci cînd am citit metoda Klarei de a controla furia.

În fizica mecanică exisă 3 stări de echilibru - instabil, indiferent și stabil. Ele pot fi ușor vizualizate luînd o bilă și 3 tipuri de suprafețe: plană, concavă si convexă.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață plană, echilibrul este unul indiferent, bila este în echilibru în orice punct al planului.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață convexă, echilibrul este unul instabil, doar în punctul superior bila se poate afla în echilibru.
Atunci cînd bila se află pe o suprafață concavă, echilibrul este unul stabil, oriunde ai așeza bila ea va reveni către punctul inferior de echilibru.

Per ansamblu echilibrul nostru uman poate fi privit ca fiind construit din aceste 3 stări.
În toate celelalte stări, omul este în dezechilibru, este în căutarea echilibrului.

Concret, de acum înainte de fiecare dată cînd o să mai fim întrebați ce căutăm aici în Franța - mulți bani, oameni civilizați, locuri frumoase, stări - o să răspund simplu și la fel de ambiguu.
- Echilibrul.

Și dacă va fi să ne întoarcem înapoi în România și vom fi întrebați ce căutăm înapoi - bani, oameni frumoși, locuri, stări familiare - o să răspund, cum altfel, simplu.
- Echilibrul.

Atîta timp cît poți oscila, cît poți urca munți convecși și coborî văi concave și cît poți merge drept înainte, e bine. Mai devreme sau mai tîrziu îți vei găsi echilibrul. Răzbind.

Nu sînt într-atît de naiv încît să cred că lucrurile sunt chiar atît de simple pe cît le-am scris.
Îmi place să mă amăgesc că sînt într-atît de echilibrat.

vineri, 4 iunie 2010

Sînt un trîntor !!!


În școala generală, prin clasa a 2-a sau a 3-a, probabil la una din orele de Compunere sau Scriere, doamna învățătoare I. mi-a scris pe caietul de teme următoarea propoziție - Ești un trîntor !!!
A scris sentința asta cu cerneală roșie, așa cum o făcea mereu, cu 3 semne de exclamație la sfîrșit. Trei. !!!.
Puteam mirosi acea cerneală roșie. Nu știu ce se punea în ea, dar mirosea diferit față de cea albastră cu care scriam noi, elevii de rînd.

Mă întrebam adesea, oare roșul miroase diferit față de albastru?

Era o doamnă bine aranjată și mereu parfumată, iar mirosul ei îl asociam uneori cu mirosul cernelei roșii. Mirosea a roșu.
Cînd capul ei aplecat să îmi corecteze tema se afla în dreptul capului meu, îi puteam simți respirația rece. Era rece ca sufletul ei și îi simțeam mirosul de cafea. Mirosea a maro.
Avea o caligrafie impecabilă iar sentința parcă era puțin îndulcită de faptul că îmi scrisese atît de frumos.
A scris-o pe pagina din dreapta a caietului, în partea din stînga sus a foii. Parcă pot vizualiza și acum cu ochii minții acea pagină. Eram în banca a doua sau a treia pe primul rînd de la perete, în partea dreaptă. Nu mai știu cine îmi era coleg(ă) de bancă.
Dînsa avea un anumit mod de a scoate un sunet puternic de undeva din străfundul gîtului, ca și cum ar fi înghițit în gol. Mie îmi părea un tic nervos și mă scotea din minți. Nu o să uit acel sunet niciodată.

"Ești un trîntor!!!" este un calificativ deosebit față de celelalte obișnuite, Foarte bine, Bine, Satisfăcător și Nesatisfăcător. Acestor calificative li se mai adăugau, după gust, un semn minus(-) sau plus (+), pentru o diferențiere mai fină, care era menită să accentueze extremele, de cele mai multe ori . Foarte bine cu plus era maximul pe care cineva îl putea obține, era excelența însăși, iar Nesatisfăcător cu minus era dezastrul de la polul opus. Nu am luat Foarte bine cu plus niciodată.
În cazul meu niciunul din calificativele astea nu erau suficient de precise pentru a descrie tema pe care o făcusem.
"Ești un trîntor!!!" este mult mai mult decît un calificativ aplicat cu roșu pe caietul de teme, calificativ care în mod normal reprezenta o evaluare a unei simple teme ce nu conta pentru nota din catalog.
"Ești un trîntor!!!" reprezintă un adevăr dureros despre sine, direct în plex. Era o lecție simplă de viață, iar eu l-am perceput atunci ca pe o rușine uriașă.
Drept consecință firească în momentul în care l-am văzut scris m-am înroșit imediat. Roșeam foarte repede și faptul că îmi conștientizam această stare mă determina să roșesc și mai tare, într-un efect de avalanșă.

Semnele acelea de exclamație parcă erau 3 săgeți înfipte în mintea mea. Nu am putut să îmi mai ridic ochii din caiet și simțeam că învățătoarea încerca să îmi fixeze privirea. Îi simțeam răsuflarea rece, maronie în gulerul de la uniformă și îi puteam auzi acel sunet din gît, amenințător. Nu vroiam să ridic capul din caiet, vroiam să îmi consum rușinea în liniște, privind cît de frumos îmi scrisese acele cuvinte urîte. În acel moment mi-aș fi dorit ca toată lumea din jur să dispară și să rămîn doar eu și cu caietul meu și să stăm puțin de vorbă.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb, ia spune-mi, că tu mă știi cel mai bine, chiar sînt un trîntor?

Am închis imediat caietul după ce dînsa a plecat să corecteze temele celorlalți.
Acum nu mai era vorba doar despre note mici, despre obrăznicii, despre teme nefăcute, despre poezii neînvățate. Acum era vorba despre mine, despre caracterul meu.
Și trebuia să iau o decizie în privința asta.

Sentința roșie din caiet, rușinea că fusesem descoperit, toate trebuiau șterse. Mai ștersesem note proaste, mai rupsesem foi din caietul umplut pînă la refuz de sîngele roșu al cernelei corectoare.
Nu eram începător. Știam ce aveam de făcut. Repede.
Decizia fusese luată.

Acum mă gîndesc că nu aveam cum să le șterg, nu o puteam nega, acolo eram eu. Cum aș fi putut să mă șterg pe mine însumi? Dacă ștergeam acele urme ar fi rămas oricum amintirile, ar fi rămas adevărul, ar fi rămas cauza. Degeaba ștergi toate efectele, cauza e cea care trebuie analizată și îndepărtată, de la rădăcină.
Dar atunci nu gîndeam în termenii ăștia. Aveam să o fac, așa cum îmi este obiceiul, mult după.
La 8 ani nu ai amintiri, nu ai multe remușcări introspective, nu problematizezi. Ai doar lucruri de făcut. Repede.
Acea foaie înroșită cu rușinea mea trebuia să dispară, acel caiet trebuia să dispară cu totul. Nimeni nu mai avea voie să-mi vadă caietul de teme.

- Ce ti-a pus ?
Asta era întrebarea pe care ne-o adresam unii altora ca să aflăm ce calificative a primit celălalt.
- Mi-a pus Bine, am luat Nesatisfăcător, cam astea erau raspunsurile mele atunci.

Calificativele, notele în mod special nu spuneau nimic în mod direct despre om, despre caracterul său, ci erau folosite în mod indirect pentru a-i judeca și eticheta pe ceilalți, pentru a-i așeza confortabil într-o ierarhie a valorilor.
Eu eram atunci pe la mijlocul clasamentului și aveam să rămîn așa mult timp.
Atunci puteam număra pe un deget cîți FB luasem la Compunere. Nu îmi păsa atît de mult de cîți FB luasem, așa cum se întîmpla cu multe fete din clasă, ci îmi păsa de cîți NS luasem. Fetele își numărau cu invidie FB-urile, iar noi, băieții, ne lingeam rănile proprii numărîndu-ne unii altora NS-urile.

- Ce note ai luat azi, ce ai făcut azi la școală ?
Aceasta era întrebarea pe care ne-o adresau părinții. Nu le puteam arăta părinților că fiul lor iubit și atît de cuminte, cumințenia întruchipată a clasei, era un trîntor.

"Ești un trîntor!!!" spunea în mod direct ceea ce sînt și nu ceea ce știu. E de o mie de ori mai ușor să înveți, să ajungi să știi, decît să schimbi ceea ce ești. Iar oamenii nu vor să se schimbe, cu atît mai puțin să fie schimbați.

Mi-ar fi plăcut să aflu dacă și ceilalți au primit vreodată lovitura asta de imagine, dar nu puteam întreba pentru că m-aș fi dat de gol. Trebuia să tac și să încerc să îngrop în mine acest adevăr usturător. Listei de adevăruri dureroase, care mai cuprindea printre altele bătăile pe care le primeam drept învățătură de minte de la doamna învățătoare, i se adăugase acum cel mai cumplit adevăr.
Deși știam ce înseamnă trîntor, cred că atunci cînd am ajuns acasă m-am uitat imediat în DEX-ul acela cu coperți verde închis, așa cum făceam de fiecare dată cînd citeam un cuvînt nou sau auzeam un cuvînt nou în clasă. Poate că totuși situația nu era atît de gravă, poate erau niște portițe de scăpare, niște interpretări ale cuvîntului trîntor în dicționar.
Nu mai erau!

Acum mi-ar plăcea atît de mult sa regăsesc acel caiet și să-mi aduc aminte că uneori, dar doar uneori, asta sunt ! Un trîntor.
Atunci eram un trîntor deoarece copiam temele de la ceilalți nefiind în stare să mi le fac singur. Eram un trîntor pentru că nu trudeam, ci trîndăveam cît era ziua de lungă. Eram un trîntor pentru că toată ziua mă jucam și atunci cînd îmi făceam temele tot la joacă mă gîndeam.
Mă gîndeam ce să fac ca să mă ascund mai bine la "De-a v-ați ascunselea", mă gîndeam unde să ne mai jucăm cornete și ce strategii să aplic ca să îi împușc pe toți, singur împotriva tuturor, mă gîndeam unde să dau atacul la furat de flori și cireșe, mere și struguri, mă uitam la punga cu cartobele (cartonașele de la cutiile de chibrituri) și la punga cu tăvăluțe (capacele de bere), mă gîndeam cu cine să joc miuța în echipă ca să îi batem pe ceilalți și să rămînem mereu pe teren.
Mă gîndeam să termin repede lecțiile ca să ies în lumea care mă aprecia și adora și care mă aștepta să mă joc cu ea.
Acolo, în lumea jocului, eram mai mereu primul, eram în centrul atenției, toată energia mea acolo era consumată, toată inteligența mea, atîta cîtă era, acolo era investită. Doar acolo luam Foarte bine cu plus.
Acolo nu discutam decît foarte rar despre teme și cărți citite în vacanță, acolo școala era un subiect tabu.
Acolo eu făceam echipele sau eram ales primul, eu dădeam calificative, eu arătam cu degetul către cei mai mici si slabi, acolo eu îmi exersam sunetul acela atotputernic din gît.
Eu hotăram cine vine cu noi să "dăm atacul la bancă". A da atacul la bancă însemna a da atacul la grădina de meri din fața băncii din cartierul nostru.
Acolo nu eram trîntor, acolo eram copilul intransigent care semnala fiecare greșeală și își vărsa inconștient frustrările de la școală pe cei mai mici.

Acolo nu eram trîntor, acolo eram tartor.

Anii au trecut și am reușit, încet, încet, să mă schimb. Am început să trudesc și au ajuns să copie alții temele de la mine.
Nu mai eram un trîntor.

Se mai întîmplă însă ca, din cînd în cînd, să redevin un trîntor.
Nu e nevoie să îmi dau palme după cap sau să mă dau singur cu capul de tablă cum se mai întîmpla în școala generală. Oare pentru că am făcut toate astea la timpul lor ? Sper că nu.
Acum mi-am format deci reflexul de autoanaliză și nu după mult timp realizez faptul că devin un trîntor. Acum îmi scriu singur cu roșu - Ești un trîntor !!!

De cînd am ajuns în Franța am început, încet dar sigur, să devin un trîntor. Franța este locul ideal pentru a trîndăvi. Totul este frumos, totul este liniștit aici în comuna Maubeuge și e atît de plin de trîntori că aici mă simt în siguranță că nu o să fiu descoperit, că nu o să ies în evidență.
Acum în loc să muncesc mă uit pe fereastră printre florile de pe pervaz care tocmai au înflorit, aproape că le pot vedea cum cresc. Au crescut sub ochii mei, am trîndăvit sub frunzele lor. Curios cum florile de la pervazul din dreptul mesei la care stau au crescut mult mai mult decît cele de la pervazul din spate.
Oare pentru că am fost eu lîngă ele, s-or fi hrănind și din bioenergia mea de trîntor?
Acum în loc să muncesc citesc bloguri și tot citind mi-a venit și mie pofta de scris și nicicînd nu e mai prolific să scrii decît în timpul programului de așa-zisă muncă.
Interacțiunea prin intermediul blogului și mai nou a Facebook-ului e un substituent pentru lipsa comunicării și socializării directe cu ceilalți. Și mai e și un substituient ideal pentru muncă.
Mediile astea de socializare își găsesc în mine trîntorul perfect care să umble în zig-zag din blog în blog.

Acum în loc să muncesc mă gîndesc să comentez ce au scris alții, să scriu tot ce îmi bîzîie prin cap, să dau formă unor jumătăți de idei, de cele mai multe ori unor amintiri. Acum port în cap discuții și comentarii cu alții în loc să mă concentrez la ceea ce am de lucru.
Metoda de a trîndăvi a evoluat enorm față de cea din copilărie.
Atunci cele două erau bine determinate în spațiu, nu puteau fi confundate. Munca era înăuntru, joaca era afară. Ceea ce le separa era o ușă bine definită și o cheie bine legată la gît.
Acum munca și trîndăveala sînt periculos de apropiate, doar un simplu click le mai desparte, totul e la o fereastră depărtare. Totul se defășoară înăuntru.
Atunci nu te-ai mai fi dat adus înăuntru, acum nu te mai dus afară. Odată prins înăuntru cu greu mai scapi.

Reușind să ies afară am imortalizat mai jos un bondar în diferite ipostaze. Inițial l-am privit ca pe un trîntor care frunzărește niște flori. Observîndu-l mai atent am înțeles că nu stătea nicicum pe trîndăveală și îsi lua munca foarte în serios.
Părea că muncește și nu cred că o facea doar pentru că se simțea filmat la locul de muncă.
Adevăratul trîntor din pozele astea sunt eu, evident.


Bondărind

Bondar muncindu-se

Bondar ducîndu-se

Ce mi-ar fi plăcut să mi se fi scris - Ești un bondar!!! Tare mîndru aș mai fi fost de mine, așa drăgălaș și ștrengar.

Dar eu sunt sigur că și aici în Franța există trîntori în sensul consacrat, figurat, al cuvîntului și abia aștept să îi cunosc și să facem un schimb prețios de experiență în acest domeniu.
Pentru asta trebuie să mai aștept pentru că încă nu am început să lucrez în sistemul public francez de trîndăvit și încă lucrez de la distanță în sistemul privat românesc .
Așa politicoși și simandicoși cum sunt francezii, o să-i iau pe ocolite și o să-i întreb inocent, în franceza mea aproximativă:
- Monsieur, nu vous supărați, îmi stă sur limbă cuvîntul, comment se spune en français atunci quand stai toute la ziua și nu faire mai nimic.
Nu de alta, dar acolo, de unde vin eu, i se spune mai mereu muncă.

Și acum, ca și atunci, cuvintele, fie ele scrise caligrafic ireproșabil cu o cerneală roșie care nu se duce niciodată, nu sînt suficiente. Sunt doar necesare.
Dacă despre gîndurile proprii nu poți scrie decît tu însuți, și e chiar indicat să o faci, despre faptele proprii cred că e bine să-i lași pe ceilalți să o facă.
Chiar dacă scrisul pare a fi cel care rămîne, pînă la urmă faptele sunt cele care contează.