duminică, 23 decembrie 2012

Despre începutul unei noi lumi. In trei.


Sîntem făcuți din începuturi și sfîrșituri, avem scris asta în codul nostru genetic. Universul însuși e făcut dintr-un început și își are scris sfîrșitul în codul lui genetic.
Citisem undeva, odată - "Relaxează-te, Universului nu îi pasă de tine!".
Si-atunci m-am relaxat.
Dacă ar fi fost înțelepți, mayașii ar fi trebuit să scrie lucrul acesta evident în calendarul lor în loc să facă previziuni despre viitor și mai ales despre sfîrșitul viitorului. Poate ar fi trăit mai mult și mai bine dacă ar fi urmat o astfel de cale, relaxantă.

În ceea ce ne privește, mayașii au avut dreptate. Sfîrșitul lumii a fost pe 21 Decembrie 2012.
Pentru noi a fost sfîrșitul unei lumi pentru că ziua imediat următoare, 22 Decembrie 2012, a fost începutul unei noi lumi.
E începutul unei lumi în 3, e începutul unei lumi despre care simțim că nu știm nimic, dar despre care o să învățăm în fiecare zi puțin cîte puțin.


Micul nostru mini-Univers

E începutul unui mini-Univers. Al nostru și al celor apropiați, din mini-Universurile învecinate.
Singurul lucru care îl face special și relevant în momentul de față este faptul că este al nostru.

Privind spre viitor nu pot să fac nici o previziune, nici măcar despre mini-Universul nostru mic. Pînă acum m-am uitat în urmă și am văzut cît e de greu să faci previziuni și interpretări corecte despre trecut.

Nu mai știu ce am făcut de sfîrșitul lumii dar știu ce am făcut în fiecare minut din prima zi din noul nostru început.
A fost cel mai frumos început din viața noastră, un început pe care îl doresc din tot sufletul tuturor celor care sînt dornici să înceapă o viață în 3.
Niciun efort nu trebuie considerat prea mare!

Il privesc si vreau să-i spun doar atît - Hai puiuț, liniștește-te, mini-Universul tău te iubește!


duminică, 16 decembrie 2012

Viața la sat. Promisiuni boierești.

 
Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.
La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.
Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  
Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.
Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.
Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.
- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.


Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.
Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.
Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 
Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.
Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.
Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.
Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.


Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.


Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.
Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.
Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.
Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.
Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :
 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?
- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Doar un Bonjour să-ți mai spun


- Bonjour.
- Monsieur, vous avez un petit accent est-européen.
 (bine că ești tu deștept, îmi zic, așa, ca pentru mine)

Nici "Bonjour" nu pot să dau fără să nu-mi dau de gol originile mele est-europene moldovene.
 Din momentul în care am intrat adormit pe ușa principală a spitalului și pînă cînd ies în fugă pe aceeași ușă, dau "Bonjour" în medie  cam de patruzeci și patru de ori pe zi. Cinci zile pe săptămînă.
Dau politicos "Bonjour" tuturor celor ce poartă halat alb sau verde sau tuturor celor ce plimbă țanțoș un dosar important pe culoar. Pînă cînd să ajung la birou și să îmi trag puțin sufletul și să îmi încarc bateriile de "Bonjour", deja am dat vreo șase-șapte bucăți. Iar ziua e lungă și nu a făcut decît să înceapă.

In timp, am învățat să dau Bonjour cu accent pe "r", sa vorrbesc grraseiat, frranțuzeste.

- Bonjourr.
- Monsieur, vous avez un petit accent...

Oricum, e puțin mai bine așa.

- Țrrr, sună telefonul ! Aici pînă și telefonul sună cu accent graseiat pe r.
- Service informatique, bonjour.
- Liviu, écoute, j'ai un problème avec l'imprimante...
(...merde, de unde știe cine sînt?!  îmi zic, tot asa, ca pentru mine)

Disperat, ca să-i păcălesc, atunci cînd sună telefonul nu mai spun decît - Oui.

- Trrr!
- Oui.
- Aah....c'est bien le service informatique?
- Ouui..
- Ecoutez, j'ai un problème avec l'imprimante...
- Ouuui...

Ultima oara cînd am fost la frizer, am fost forțat de împrejurare să deschid gura ca să explic că vreau un tuns simplu, repede și pierdut pe la spate. Și să nu care cumva să o apuce talentul artistic sauvage pe părul meu rar, că eu chem poliția.
Nimic mai complicat.

- Aah, vous avez un très joli accent anglais, monsieur... îmi spune politicoasă frizerița.

E incredibil cît de mult înseamnă o vorbă bună spusă cuiva aflat la ananghie. Dintr-o dată fața mea crispată și angoasată s-a luminat, sprîncenele mi s-au arcuit, colțurile gurii s-au îndepărtat unul de celălalt și în locul unde era înainte o privire speriată și o gură închisă ermetic, a apărut un chip vesel, aproape uman, pe care se scălda liniștit un..zîmbet laaarg.

- Est-ce que vous pouvez répéter s'il vous plait?
- Oui, donc je disais que je vais couper un petit peu ici et après...
- Non, non, non...avant ça..

I-am lăsat 4 euro bacșis ca un mare patron ce sînt și am plecat de acolo sărind în sus de bucurie de pe un picior pe altul. In România de 4 euro mă tund și îmi mai rămîne rest și de doi covrigi calzi. Dar no, frizura franțuzească cu cheltuială se ține.
La vie est belle avec un petit accent anglais.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, doamna profesoară de franceză I. din școala generală Nr. 3 îmi spunea Liviuț atunci cînd era în toane bune.
- Liviuț, qu'est-ce que t'as préparé pour aujourd'hui?
- Pour aujourd'hui j'ai préparé la leçon proprement_dite.
- Quelle est la leçon proprement_dite?
- La leçon proprement_dite est...


Lecția propriu-zisă de limba franceză

Proprement_dite acesta era de fapt un singur cuvînt, era ca un fel de Bonjour. Il spuneam fără să stau prea mult pe gînduri, fără să îmi pun întrebări și nici nu cred că știam să-l scriu corect.

Alintat cu Liviuț...ora de franceză, una din orele "cele mai interminabile" din toată școala generală, curgea repede ca Bistrița cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul.
I-am urît întotdeauna pe profesorii care îmi spuneau Vacàriu, cu accent pe a doua silabă, că cică așa era corect, academic, deontologic și educativ. Eu nu vroiam să mă cheme așa cum era deontologic, eu vroiam să mă cheme așa cum mă chema mama acasă atunci cînd începea Dallas-ul.
Ciudat, nu am știut niciodată care era numele ei mic.
Profesorii din scoala generala nu aveau prenume și doar cei mai buni dintre noi aveau prenume. Cei ca mine, care îngroșau rîndurile mediocrității aveau doar nume de familie. Cu accent pe a doua silabă.

Doamna profesoară de franceză era înaltă, slabă, cu părul lung, negru, lins si cărare pe mijloc, fața ovală și ochii negri ca doi tăciuni, tenul gălbui-închis și purta niște ochelari mari cu ramă neagră.
Venea îmbrăcată de fiecare dată într-o fustă lungă, de culoare închisă, de parcă era într-un doliu continuu.
Avea degetele lungi, osoase și îmi dădea impresia că nu se farda niciodată.
Era o sperietoare de copii, era Cruella Deville iar noi eram cei 31 dalmațieni.
Nimeni nu scoatea nici un accent fără voia ei, nimeni nu mișca în front fără ordinul ei prealabil, florile de pe pervaz își închideau petalele atunci cînd intra pe ușă, soarele se ascundea după perdea iar bureții tremurau ca un jeleu atunci cînd punea mîna pe ei.
Da, era singura profesoară care își ștergea tabla, deși mai mereu se găseau băieți galanți și inimoși gata oricînd să sprinteze să o șteargă în locul ei, chiar cu prețul riscului de a rămîne la tablă și de a fi ascultați. Pentru că mai avea obiceiul ăsta sadic.
Niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru a-i intra în grații.
Atunci cînd un băiat naiv se îndrepta cu avînt să o ajute să șteargă tabla, se întorcea și îi arunca o privire care îngheța sîngele în vine unui rînd întreg de bănci. Si asta nu era nimic, privirea asta îndrăcită se înăsprea de zece ori atunci cînd o fată îndrăznea să se ridice din bancă pentru a face același gest.
Pîna la noi ordine, fetele rămîneau întotdeauna la locul lor.

Si cu toate astea, îi iertam orice exces și orice exigență pentru că, din cînd în cînd, găsea bunătatea să îmi spună - Liviuț.
Imi spunea Liviuț pentru că eram firav și sensibil, iar de la Liviuț la Liviuța nu mai era decît un pas, că oricum eram rușinos ca o fată mare. Si mai aveam și părul lung.
In spatele imaginii de doamnă de fier simțeam că se ascunde o față umană, un suflet cald, dar eram prea mic și nepriceput ca să pot reda în cuvinte ceea ce simțeam.
Si mai era ceva.
Acum că încerc să dau timpul înapoi și să resimt emoțiile de atunci, realizez că unul din motivele pentru care o îndrăgeam era faptul că era mai blîndă cu noi, băieții și mult mai dură cu fetele.

Da, doamna de fier discrimina în funcție de lungimea părului, eufemistic vorbind.
Nu accepta uniforma cu fustiță scurtă, părul lung, lăsat liber, fără să fie prins în panglică. In fapt, daca nu aveau panglica, fetele puteau la fel de bine să se tragă singure de o ureche și să iasa din clasa de bună voie, pentru că oricum ar fi fost trimise acasă după panglică.
Eram pur și simplu fascinat de forfota din clasă înaintea orei de franceză, toate fetele vorbeau, gesticulau, se agitau, se aranjau între ele trăgîndu-și fusta de la uniformă după nivelul genunchiului, strîngîndu-și părul sub panglică, verificînd să nu aibă urme de ojă pe unghii, sau, vai mon Dieu, urme de machiaj.
Colega mea de banca mă întreba agitată înainte de oră:
- Cum îmi stă părul?
- Mmm, e strîns bine.

 Nu, nu m-a întrebat niciodată dacă îi stătea bine fusta și mai bine că nu a făcut-o că aș fi explodat pe loc de rușine.

Ora de franceză era un spectacol la care aveam bilete gratuite în antepenultima bancă din rîndul din mijloc, de două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, un spectacol pe care nu l-aș fi ratat nici pentru o oră de sport.
Da, îmi plăcea că era dură cu fetele, savuram fiecare supliciu la care le supunea, rîdeam mulțumit la fiecare cuvînt franțuzesc dur pe care îl adresa fetelor, chicoteam la fiecare corecție verbală aplicată, eram satisfăcut de fiecare notă mai mică pe care le-o dădea.
Atunci cînd cineva greșea, avea obiceiul să întrebe ironic :
- Ți-a trecut un glooonț ....prin cap?... ducînd sugestiv degetul arătător în dreptul tîmplei.

Era singurul profesor care ne discrimina pozitiv pe noi, băieții. Noi eram mereu ciuca bătăilor și a notelor mici iar ea reușea să îndrepte puțin lucrurile. Si ce bine mai era!
Liberté, égalité, garçonité !

Si-apoi mai avea o vorbă, o vorbă doar pentru noi, băieții, o vorbă pe care eu nu o înțelegeam și pe care o repeta mereu atunci cînd eram deja în ultimul an de scoală generală. 
Inainte de a începe lecția ne spunea că putem veni la ea să îi spunem că nu ne-am învățat lecția pentru că sîntem îndrăgostiți.  
Aceasta era singura scuză pe care o accepta.
Uneori, atunci cînd ne împleticeam limba în verbele neregulate de grupa a treia, ne întreba dacă nu cumva sîntem îndragostiți.
 - Liviuț, ești îndrăgostit? T'es amoureux ?
Nici nu știam cum se scrie cuvîntul asta franțuzesc, probabil că tulburat de întrebarea asta intimă aș fi pus un accent foarte, foarte grav pe undeva.
Si oricum, decît să recunosc, mai bine aș fi repetat anul din cauza unei corigențe la franceză.
Ce joc perfid juca Cruella cu inimile noastre inocente, știa foarte bine că niciunul dintre noi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului așa ceva. Am fi preferat să fim pedepsiți să învățăm toate conjugările verbelor de la sfîrșitul manualului decît să recunoaștem o asemenea ofensă rușinoasă.
Eram condamnați să mințim și să ne auzim sentința eliberatoare:  
 - Quatre. Stai jos.

Mi-ar plăcea să îi pun o întrebare naivă care să o trimită cu cincizeci de ani în urmă, atunci cînd era și ea elevă, ca noi, și aș ruga-o să îmi povestească experiențele ei din copilărie. Si, cine știe, poate că și dînsei tot de acolo i s-ar fi tras toate.
Satisfacția mea privind micile favoruri acordate băieților în detrimentul fetelor precum și complexele mele de atunci îmi apar în altă lumină, acum că înțeleg anumite lucruri.

Am învățat limba franceză ca pe o poezie, fără să îi înțeleg corect regulile. Doamna profesoara I. avea uneori obiceiul să ne pună să învățăm pe de rost toată lecția. Cuvînt cu cuvînt. Ca pe o poezie. Ca pe tabelul lui Mendeleev.
Iar apoi ne punea să închidem cărțile și începea să ne asculte de la rîndul întîi de la fereastră și ne întrerupea brusc în mijlocul propoziției pentru a continua apoi cu cel din spate și tot așa. Recitam lecțiile de franceză ca pe o poezie de Baudelaire și cînd era să vorbim, vorbeam limba franceză fluent....ca o moară stricată prin care curge un rîu secat.
Dacă o comisie din exterior ne-ar fi ascultat cu ce intonație recitam lecția și cît de frumos sunau accentele grave, circumflexe și mai ales cele ascuțite din gîturile noastre de viitori francofili, ar fi putut jura că asistă la o lecție de limba maternă într-o școală din troisième arrondissement de Paris.
Iar noi, dragii de noi, imediat ce se termina la leçon proprement dite, abia știam să încropim o conversație pe o temă la liberă alegere. Ne rupeam gîtul în conjugările verbelor avoir și être, în le plus que parfait, în accentele fără noimă care te scoteau din minți și, în general, în toate capcanele limbii franceze.
Aveam impresia că limba franceză a fost inventată de niște vînători războinici care au pus peste tot capcane fonetice și gramaticale pentru ca niciun elev est-european să nu le poată desluși vreodată regulile pe deplin.
Dar, bat în lemn și scuip în sîn, se putea și mult mai rău, e suficient să ridic acum privirea pe hartă, puțin mai sus, mai la nord și să descopăr minele lingvistice antipersonal îndreptate împotriva latinității, puse acum multe sute de ani de triburile barbare vikinge și germanice.
Pe lîngă masacrul și genocidul fonetic nordic, scandinav și german deopotrivă, limba franceză e o simplă bătaie gramaticală la fund.

Si, uite cum se-ntoarce roata peste 20 de ani.
Acum îmi doresc să fi fost și mai dură cu noi și să ne fi pus să mîncăm mai abitir conjugări și pronunții corecte pe pîine, să mă fi învățat să pronunț "Service informatique, bonjour" fără să știe cel de la celălalt capăt al firului că sînt tipul ăla cu un petit accent est-européen.
Si, dacă s-ar putea, să fi continuat să mă strige din cînd în cînd Liviuț, așa cum nici măcar mama nu mă chema atunci cînd începea Dallas-ul.

Ii mulțumesc doamnei profesoare de franceză I. pentru toate emoțiile și transpirațiile prin care am trecut, pentru toate emoțiile la care am fost părtaș privindu-mi colegele de suferință, pentru toate regulile de bună purtare și de bun simț pe care ni le-a dat, pentru toate lecțiile de franceză pe care ni le-a predat.
Si, nu în ultimul rînd, pentru faptul că ne-a avut la suflet mai mult pe noi, băieții. 

Chapeau bas, madame le professeur!

Revin la Bonjour-urile mele de zi cu zi și la problemele pe care le am cu politețurile și cu fasoanele franțuzești. Acesta este doar vîrful icebergului, asta e încă o fandoseală sentimentalistă de-a mea, un prilej de a mă cufunda din nou într-o lume a amintirilor, o lume care îmi este dragă și pe care încerc să o redescopăr și să o înțeleg înainte de a nu fi prea tîrziu.
Problema mea nu este accentul est-european cu care pronunț cuvintele, nici greșelile gramaticale pe care le fac și nici accentele pe care le pun după bunul meu simț artistic.
Problema, ca mai mereu, se află undeva la un nivel mult mai profund și de fiecare dată cînd încerc să explic francezilor care e de fapt problema mea de fond și încep prin -Oui, mais... îmi dau seama că nu o să pot niciodată să le explic toate astea.
Abia pot sa îmi explic mie și iubitei mele ceea ce simt... emoții, amintiri.

Si-apoi cine mai are astăzi timpul și răbdarea să mai asculte povești despre amintiri și despre emoții.
Cîți sînt cei care își mai permit luxul să piardă timpul cu astfel de fleacuri melancolice, utopice,  acum cînd lumea trebuie salvată, cînd totul pare că se duce de rîpă, cînd trebuie acționat ferm și eficient.
Da, sînt un om foarte norocos că îmi permit acest lux și trebuie să conștientizez asta în fiecare zi. Pentru că nu toți au șansa asta și chiar dacă am dreptul meu ipohondric de a mă plînge, măcar să o fac cu demnitate.
Vorba unui prieten:
- Vacariule, iar te plîngi mă?
Măcar el pune accentul pe a treia silabă, așa cum îmi place.

Dar despre problemele mele reale de integrare, mai mult sau mai puțin ipohondrice, că despre asta este vorba în fond, cred că e mai bine să scriu cu ocazia unei alte amintiri. 

Cel mai simplu mod de a nu spune nimic este de a da Bonjour cu un accent franțuzesc perfect. Poate că e bine să le spun oamenilor ceea ce vor să audă și ceea ce sînt pregătiți să înțeleagă.
 - Hai bonjour!