duminică, 23 decembrie 2012

Despre începutul unei noi lumi. In trei.


Sîntem făcuți din începuturi și sfîrșituri, avem scris asta în codul nostru genetic. Universul însuși e făcut dintr-un început și își are scris sfîrșitul în codul lui genetic.
Citisem undeva, odată - "Relaxează-te, Universului nu îi pasă de tine!".
Si-atunci m-am relaxat.
Dacă ar fi fost înțelepți, mayașii ar fi trebuit să scrie lucrul acesta evident în calendarul lor în loc să facă previziuni despre viitor și mai ales despre sfîrșitul viitorului. Poate ar fi trăit mai mult și mai bine dacă ar fi urmat o astfel de cale, relaxantă.

În ceea ce ne privește, mayașii au avut dreptate. Sfîrșitul lumii a fost pe 21 Decembrie 2012.
Pentru noi a fost sfîrșitul unei lumi pentru că ziua imediat următoare, 22 Decembrie 2012, a fost începutul unei noi lumi.
E începutul unei lumi în 3, e începutul unei lumi despre care simțim că nu știm nimic, dar despre care o să învățăm în fiecare zi puțin cîte puțin.


Micul nostru mini-Univers

E începutul unui mini-Univers. Al nostru și al celor apropiați, din mini-Universurile învecinate.
Singurul lucru care îl face special și relevant în momentul de față este faptul că este al nostru.

Privind spre viitor nu pot să fac nici o previziune, nici măcar despre mini-Universul nostru mic. Pînă acum m-am uitat în urmă și am văzut cît e de greu să faci previziuni și interpretări corecte despre trecut.

Nu mai știu ce am făcut de sfîrșitul lumii dar știu ce am făcut în fiecare minut din prima zi din noul nostru început.
A fost cel mai frumos început din viața noastră, un început pe care îl doresc din tot sufletul tuturor celor care sînt dornici să înceapă o viață în 3.
Niciun efort nu trebuie considerat prea mare!

Il privesc si vreau să-i spun doar atît - Hai puiuț, liniștește-te, mini-Universul tău te iubește!


duminică, 16 decembrie 2012

Viața la sat. Promisiuni boierești.

 
Frumusețea, liniștea și verdele naturii s-au născut la sat. Toate acestea au un preț, moneda de schimb este munca fizică.
La oraș s-au mutat urîțenia, zgomotul și griul pereților de beton. Acesta e prețul pe care îl plătim pentru confort.

Imi era dor sa revăd locurile frumoase și liniștite unde am copilărit, dealurile domoale unde mergeam la cules de pojarniță, pădurea unde mergeam la cules de bureți, drumul de țară de la șosea pînă la casa bunicilor pe care-l parcurgeam pe jos. Cît de lung mi se mai părea atunci acest drum pe care îl străbăteam încet, la pas.
La întoarcere aveam sacoșele pline de tot ce creștea pe lîngă casa bunicilor și mă grăbeam să nu pierd cursa de Talpa sau de Roman.
Da, păstrez amintiri idilice despre satul copilăriei mele deși viața la sat nu a fost întotdeauna doar lapte de vacă, ouă de casă și miere de albine. La sat am învățat ce înseamnă munca fizică, am învățat să prășesc, să întorc fînul cu furca, să îl adun, să dau cu grebla și să o ajut pe bunica la treburile de pe lîngă casă. Am învățat să muncesc după puterile mele, dar nu toți copiii din sat au avut șansa asta.  
Despre viața grea de la sat nu pot să scriu nimic pentru că nu o cunosc. Din păcate, cei care sînt îndreptățiți să scrie despre asta sînt prea ocupați cu greutățile vieții de la sat și numai de scris nu le arde.
Scrisul este o activitate boierească, dacă munca la cîmp ar fi fost ușoară, ar fi fost demult luată de boieri.
Pentru cineva care și-a petrecut doar vacanțele de vară și de iarnă la țară, viața la sat era o viață de boier.

Cuvîntul acesta -boier- îl auzeam foarte des fiind un cuvînt adînc întipărit în conștiința țărănească.
- Ehee, ești boier, ce-ți pasă ție!
- Dacă vrei să trăieși boierește, pune mîna pe carte.
- Ptiii, cîtă boierie măi frate, ia mai pune mîna și mai fă și tu ceva la casa asta că acuși vine bunicu de la cîmp și îți dă el ție boierie.
- Ce mai face boierașul lui tata?

Bunicul îmi povestea uneori despre cum era pe vremea boierilor, îmi povestea despre boierul care avea casă în vîrful dealului. Acolo sus, în vîrful dealului, era vechea curte boierească, acolo mergeau cîndva țăranii cu jalba în proțap, acolo mergeau să își rezolve problemele, să își plătească dijma.
Casa aceea boierească a devenit între timp depozit pentru cereale și poartă numele de - "La curte".
La sfîrșitul verii oamenii mergeau La curte ca să își primească partea lor din recolta de cereale.

Ultima oara cînd m-am întors acasă, ca boierul, am regăsit în satul copilăriei mele această frumusețe și liniște care, spre deosebire de oraș, nu este prezervată în locuri îngrădite, special amenajate. La sat, frumusețea și liniștea sînt peste tot, cît poți cuprinde cu ochii.


Satul copilăriei mele

În fundal se poate distinge pe vîrful dealului o casă izolată care "veghează" asupra binelui satului.
Acolo sus este La curte.

Ograda bunicilor a rămas aproape neschimbată, doar corcodușul bătrîn din fața casei și cel mai tînăr din grădina dinspre nuc au fost tăiați.
Corcodușul acela bătrîn din fața casei era înger și demon. Era înger păzitor pentru că mă urcam imediat în el atunci cînd făceam o boroboață și nu mă mai dădeam jos din el pînă cînd nu simțeam că se liniștesc puțin apele și că îmi sînt iertate păcatele. Era înger pentru că mă suiam în el și mă urcam apoi pe casă și sub adăpostul frunzișului lui des puteam să observ în liniște lumea din drum.
Era demon pentru că în fiecare vară făcea cîteva sute de zeci de mii de corcodușe care cădeau pe jos și pe care trebuia să le culeg zilnic și să le pun apoi într-un poloboc mare și gri, unde urmau să fermenteze ca să fie puse la țuică. Și acum, cînd văd corcodușe îmi revine în minte polobocul gri cu un miros pestilențial din care ieșeau mii de musculițe atunci cînd scoteam capacul. 
Și ca și cînd asta nu ar fi fost suficient, mai aveam încă vreo 3 corcoduși în grădina dinspre pîrîu, care nu se lăsau nici ei mai prejos și făceau cîteva zeci de mii de corcodușe ce trebuiau strînse.
Cred că au trecut în jur de 20 de ani de cînd nu am mai mîncat corcodușe.
Dacă aș fi primit un leu pentru fiecare corcodușă strivită pe care am cules-o, acum aș fi fost cu siguranță boier, undeva La curte, pe Coasta de Azur.
Acum că stau să mă gîndesc, aș fi avut o copilărie puțin mai fericită dacă în locul celor 5-6 corcoduși ar fi fost meri și peri. Și nici nu ar mai fi trebuit să fur mere și pere de prin grădinile oamenilor.


Ograda bunicilor

Intrarea în ogradă nu este păzită, cîinele de pază este în fapt un cățeluș de pluș  mai docil decît o oaie. Cînd ne-a văzut, a început să dea puternic din coadă ridicînd tot praful din grădină. Aceasta este arma lui de apărare, așa își alertează stăpînul, ridicînd praful în aer 3 metri de-asupra casei.
Nu a lătrat, doar a tușit puțin, probabil din cauza prafului.

Atenție: cîine cuminte

In spatele casei, în grădina de lîngă nucul cel bătrîn, stă trăsura bunicului.
- Iți mai aduci aminte cînd te luam cu trăsura cu mine și mergeam cu poșta la Ghigoiești?
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.


Trăsură ruginită plină de amintiri prăfuite

Peste amintirile de atunci s-a depus praful, dar îmi sînt suficiente cîteva minute de răscolit praful și de a da viață amintirilor.
Imi revin astfel în minte frînturi de imagini de cînd aveam 5-6 ani și mergeam cu trăsura cu bunicu, care era factor poștal.
Din cînd în cînd primeam de la oamenii pe la care treceam cîte o bucată de ciocolată sau o napolitană, un măr sau o pară. Ei își primeau pensiile, iar eu eram cel care primeam cîte o mică recompensă în schimb.
Îmi aduc aminte de niște cireșe mari și cărnoase primite de la o doamnă în vîrstă din Ghigoiești. Au fost cele mai bune cireșe pe care le-am mîncat vreodată. Trebuie să fi fost niște cireșe făcute de un cireș bătrîn și înțelept, genul de cireș de legendă care trăiește două sute de ani și a cărui faimă depășește granițele satului.
- Iți mai aduci aminte ce cireșe ultoane am mîncat la doamna .....
- Da bunicule, îmi mai aduc aminte, îi spuneam.

Peste trăsura bunicului s-a depus demult rugina. Din păcate, pentru a îndepărta rugina și pentru a da viață trăsurii sînt necesare mult mai mult decît cîteva minute de răscolit rugina.
Acum că privesc atent imaginea asta dureroasă, așa cum nu am mai privit-o niciodată pînă acum, știu ce am de făcut.
Bunicul și-a întreținut întreaga familie cu această trăsură. Mi-am promis că o să ajut să punem din nou pe roate trăsura bunicului.

Cîteva case mai încolo, viața își continuă cursul ei natural.
- Nenea, îmi faceți și mie o poză?

Fetița de pluș

Mi-ar fi plăcut să fac o sută de poze.
Eu nu știu să fac poze copiilor, dar abia aștept să învăț.

- Nenea, ne faceți și nouă o poză împreună?

Fetițe de pluș

Ar fi trebuit să le întreb "-Ale cui sînteți voi măi?" și "-Cum vă cheamă?" și "-Cîți ani aveți?" și multe altele așa cum eram întrebat atunci cînd eram mic și mă plimbam pe ulițele satului.
- Al cui ești tu măi?
- Sînt a lui Neculai Vacaru. Poștașul.

Eu nu știu să pun astfel de întrebări copiilor, dar abia aștept să învăț.
Nu am pus nici o întrebare.
Nu doar răspunsurile, ci și unele întrebări se învață.
Le-am promis că data viitoare o să le aduc pozele. Știu ce am de făcut.

Dacă recunoștința adusă bunicilor și promisiunile făcute copiilor mai au valoare, ar trebui să pun următoarele întrebări vara viitoare :
 - Iți mai aduci aminte bunicule cînd mă luai cu trăsura cu matale și mergeam la Ghigoiești?
- Vă mai aduceți aminte că v-am făcut niște poze anul trecut și că v-am promis că vi le aduc?

Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, nu o să poată să îmi răspundă, dar dacă ar putea ar spune "Să îți dea Dumnezeu sănătate" așa cum îmi spunea de fiecare dată cînd îi aduceam la cîmp apă rece de la fîntînă.
Sînt sigur ca fetițele nu au uitat promisiunea, un copil nu uită niciodată o promisiune care i-a fost făcută.
Pînă anul viitor cele două întrebări rămîn niște promisiuni retorice boierești.

Uneori uităm că bunicii și copiii au atîtea răspunsuri bune de dat și primesc atît de puține întrebări.
Știu ce am de făcut, am de onorat cîteva promisiuni boierești .
Și să nu uit să o sun mîine pe bunica să o întreb ce mai face.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Doar un Bonjour să-ți mai spun


- Bonjour.
- Monsieur, vous avez un petit accent est-européen.
 (bine că ești tu deștept, îmi zic, așa, ca pentru mine)

Nici "Bonjour" nu pot să dau fără să nu-mi dau de gol originile mele est-europene moldovene.
 Din momentul în care am intrat adormit pe ușa principală a spitalului și pînă cînd ies în fugă pe aceeași ușă, dau "Bonjour" în medie  cam de patruzeci și patru de ori pe zi. Cinci zile pe săptămînă.
Dau politicos "Bonjour" tuturor celor ce poartă halat alb sau verde sau tuturor celor ce plimbă țanțoș un dosar important pe culoar. Pînă cînd să ajung la birou și să îmi trag puțin sufletul și să îmi încarc bateriile de "Bonjour", deja am dat vreo șase-șapte bucăți. Iar ziua e lungă și nu a făcut decît să înceapă.

In timp, am învățat să dau Bonjour cu accent pe "r", sa vorrbesc grraseiat, frranțuzeste.

- Bonjourr.
- Monsieur, vous avez un petit accent...

Oricum, e puțin mai bine așa.

- Țrrr, sună telefonul ! Aici pînă și telefonul sună cu accent graseiat pe r.
- Service informatique, bonjour.
- Liviu, écoute, j'ai un problème avec l'imprimante...
(...merde, de unde știe cine sînt?!  îmi zic, tot asa, ca pentru mine)

Disperat, ca să-i păcălesc, atunci cînd sună telefonul nu mai spun decît - Oui.

- Trrr!
- Oui.
- Aah....c'est bien le service informatique?
- Ouui..
- Ecoutez, j'ai un problème avec l'imprimante...
- Ouuui...

Ultima oara cînd am fost la frizer, am fost forțat de împrejurare să deschid gura ca să explic că vreau un tuns simplu, repede și pierdut pe la spate. Și să nu care cumva să o apuce talentul artistic sauvage pe părul meu rar, că eu chem poliția.
Nimic mai complicat.

- Aah, vous avez un très joli accent anglais, monsieur... îmi spune politicoasă frizerița.

E incredibil cît de mult înseamnă o vorbă bună spusă cuiva aflat la ananghie. Dintr-o dată fața mea crispată și angoasată s-a luminat, sprîncenele mi s-au arcuit, colțurile gurii s-au îndepărtat unul de celălalt și în locul unde era înainte o privire speriată și o gură închisă ermetic, a apărut un chip vesel, aproape uman, pe care se scălda liniștit un..zîmbet laaarg.

- Est-ce que vous pouvez répéter s'il vous plait?
- Oui, donc je disais que je vais couper un petit peu ici et après...
- Non, non, non...avant ça..

I-am lăsat 4 euro bacșis ca un mare patron ce sînt și am plecat de acolo sărind în sus de bucurie de pe un picior pe altul. In România de 4 euro mă tund și îmi mai rămîne rest și de doi covrigi calzi. Dar no, frizura franțuzească cu cheltuială se ține.
La vie est belle avec un petit accent anglais.

Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, doamna profesoară de franceză I. din școala generală Nr. 3 îmi spunea Liviuț atunci cînd era în toane bune.
- Liviuț, qu'est-ce que t'as préparé pour aujourd'hui?
- Pour aujourd'hui j'ai préparé la leçon proprement_dite.
- Quelle est la leçon proprement_dite?
- La leçon proprement_dite est...


Lecția propriu-zisă de limba franceză

Proprement_dite acesta era de fapt un singur cuvînt, era ca un fel de Bonjour. Il spuneam fără să stau prea mult pe gînduri, fără să îmi pun întrebări și nici nu cred că știam să-l scriu corect.

Alintat cu Liviuț...ora de franceză, una din orele "cele mai interminabile" din toată școala generală, curgea repede ca Bistrița cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul.
I-am urît întotdeauna pe profesorii care îmi spuneau Vacàriu, cu accent pe a doua silabă, că cică așa era corect, academic, deontologic și educativ. Eu nu vroiam să mă cheme așa cum era deontologic, eu vroiam să mă cheme așa cum mă chema mama acasă atunci cînd începea Dallas-ul.
Ciudat, nu am știut niciodată care era numele ei mic.
Profesorii din scoala generala nu aveau prenume și doar cei mai buni dintre noi aveau prenume. Cei ca mine, care îngroșau rîndurile mediocrității aveau doar nume de familie. Cu accent pe a doua silabă.

Doamna profesoară de franceză era înaltă, slabă, cu părul lung, negru, lins si cărare pe mijloc, fața ovală și ochii negri ca doi tăciuni, tenul gălbui-închis și purta niște ochelari mari cu ramă neagră.
Venea îmbrăcată de fiecare dată într-o fustă lungă, de culoare închisă, de parcă era într-un doliu continuu.
Avea degetele lungi, osoase și îmi dădea impresia că nu se farda niciodată.
Era o sperietoare de copii, era Cruella Deville iar noi eram cei 31 dalmațieni.
Nimeni nu scoatea nici un accent fără voia ei, nimeni nu mișca în front fără ordinul ei prealabil, florile de pe pervaz își închideau petalele atunci cînd intra pe ușă, soarele se ascundea după perdea iar bureții tremurau ca un jeleu atunci cînd punea mîna pe ei.
Da, era singura profesoară care își ștergea tabla, deși mai mereu se găseau băieți galanți și inimoși gata oricînd să sprinteze să o șteargă în locul ei, chiar cu prețul riscului de a rămîne la tablă și de a fi ascultați. Pentru că mai avea obiceiul ăsta sadic.
Niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru a-i intra în grații.
Atunci cînd un băiat naiv se îndrepta cu avînt să o ajute să șteargă tabla, se întorcea și îi arunca o privire care îngheța sîngele în vine unui rînd întreg de bănci. Si asta nu era nimic, privirea asta îndrăcită se înăsprea de zece ori atunci cînd o fată îndrăznea să se ridice din bancă pentru a face același gest.
Pîna la noi ordine, fetele rămîneau întotdeauna la locul lor.

Si cu toate astea, îi iertam orice exces și orice exigență pentru că, din cînd în cînd, găsea bunătatea să îmi spună - Liviuț.
Imi spunea Liviuț pentru că eram firav și sensibil, iar de la Liviuț la Liviuța nu mai era decît un pas, că oricum eram rușinos ca o fată mare. Si mai aveam și părul lung.
In spatele imaginii de doamnă de fier simțeam că se ascunde o față umană, un suflet cald, dar eram prea mic și nepriceput ca să pot reda în cuvinte ceea ce simțeam.
Si mai era ceva.
Acum că încerc să dau timpul înapoi și să resimt emoțiile de atunci, realizez că unul din motivele pentru care o îndrăgeam era faptul că era mai blîndă cu noi, băieții și mult mai dură cu fetele.

Da, doamna de fier discrimina în funcție de lungimea părului, eufemistic vorbind.
Nu accepta uniforma cu fustiță scurtă, părul lung, lăsat liber, fără să fie prins în panglică. In fapt, daca nu aveau panglica, fetele puteau la fel de bine să se tragă singure de o ureche și să iasa din clasa de bună voie, pentru că oricum ar fi fost trimise acasă după panglică.
Eram pur și simplu fascinat de forfota din clasă înaintea orei de franceză, toate fetele vorbeau, gesticulau, se agitau, se aranjau între ele trăgîndu-și fusta de la uniformă după nivelul genunchiului, strîngîndu-și părul sub panglică, verificînd să nu aibă urme de ojă pe unghii, sau, vai mon Dieu, urme de machiaj.
Colega mea de banca mă întreba agitată înainte de oră:
- Cum îmi stă părul?
- Mmm, e strîns bine.

 Nu, nu m-a întrebat niciodată dacă îi stătea bine fusta și mai bine că nu a făcut-o că aș fi explodat pe loc de rușine.

Ora de franceză era un spectacol la care aveam bilete gratuite în antepenultima bancă din rîndul din mijloc, de două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, un spectacol pe care nu l-aș fi ratat nici pentru o oră de sport.
Da, îmi plăcea că era dură cu fetele, savuram fiecare supliciu la care le supunea, rîdeam mulțumit la fiecare cuvînt franțuzesc dur pe care îl adresa fetelor, chicoteam la fiecare corecție verbală aplicată, eram satisfăcut de fiecare notă mai mică pe care le-o dădea.
Atunci cînd cineva greșea, avea obiceiul să întrebe ironic :
- Ți-a trecut un glooonț ....prin cap?... ducînd sugestiv degetul arătător în dreptul tîmplei.

Era singurul profesor care ne discrimina pozitiv pe noi, băieții. Noi eram mereu ciuca bătăilor și a notelor mici iar ea reușea să îndrepte puțin lucrurile. Si ce bine mai era!
Liberté, égalité, garçonité !

Si-apoi mai avea o vorbă, o vorbă doar pentru noi, băieții, o vorbă pe care eu nu o înțelegeam și pe care o repeta mereu atunci cînd eram deja în ultimul an de scoală generală. 
Inainte de a începe lecția ne spunea că putem veni la ea să îi spunem că nu ne-am învățat lecția pentru că sîntem îndrăgostiți.  
Aceasta era singura scuză pe care o accepta.
Uneori, atunci cînd ne împleticeam limba în verbele neregulate de grupa a treia, ne întreba dacă nu cumva sîntem îndragostiți.
 - Liviuț, ești îndrăgostit? T'es amoureux ?
Nici nu știam cum se scrie cuvîntul asta franțuzesc, probabil că tulburat de întrebarea asta intimă aș fi pus un accent foarte, foarte grav pe undeva.
Si oricum, decît să recunosc, mai bine aș fi repetat anul din cauza unei corigențe la franceză.
Ce joc perfid juca Cruella cu inimile noastre inocente, știa foarte bine că niciunul dintre noi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului așa ceva. Am fi preferat să fim pedepsiți să învățăm toate conjugările verbelor de la sfîrșitul manualului decît să recunoaștem o asemenea ofensă rușinoasă.
Eram condamnați să mințim și să ne auzim sentința eliberatoare:  
 - Quatre. Stai jos.

Mi-ar plăcea să îi pun o întrebare naivă care să o trimită cu cincizeci de ani în urmă, atunci cînd era și ea elevă, ca noi, și aș ruga-o să îmi povestească experiențele ei din copilărie. Si, cine știe, poate că și dînsei tot de acolo i s-ar fi tras toate.
Satisfacția mea privind micile favoruri acordate băieților în detrimentul fetelor precum și complexele mele de atunci îmi apar în altă lumină, acum că înțeleg anumite lucruri.

Am învățat limba franceză ca pe o poezie, fără să îi înțeleg corect regulile. Doamna profesoara I. avea uneori obiceiul să ne pună să învățăm pe de rost toată lecția. Cuvînt cu cuvînt. Ca pe o poezie. Ca pe tabelul lui Mendeleev.
Iar apoi ne punea să închidem cărțile și începea să ne asculte de la rîndul întîi de la fereastră și ne întrerupea brusc în mijlocul propoziției pentru a continua apoi cu cel din spate și tot așa. Recitam lecțiile de franceză ca pe o poezie de Baudelaire și cînd era să vorbim, vorbeam limba franceză fluent....ca o moară stricată prin care curge un rîu secat.
Dacă o comisie din exterior ne-ar fi ascultat cu ce intonație recitam lecția și cît de frumos sunau accentele grave, circumflexe și mai ales cele ascuțite din gîturile noastre de viitori francofili, ar fi putut jura că asistă la o lecție de limba maternă într-o școală din troisième arrondissement de Paris.
Iar noi, dragii de noi, imediat ce se termina la leçon proprement dite, abia știam să încropim o conversație pe o temă la liberă alegere. Ne rupeam gîtul în conjugările verbelor avoir și être, în le plus que parfait, în accentele fără noimă care te scoteau din minți și, în general, în toate capcanele limbii franceze.
Aveam impresia că limba franceză a fost inventată de niște vînători războinici care au pus peste tot capcane fonetice și gramaticale pentru ca niciun elev est-european să nu le poată desluși vreodată regulile pe deplin.
Dar, bat în lemn și scuip în sîn, se putea și mult mai rău, e suficient să ridic acum privirea pe hartă, puțin mai sus, mai la nord și să descopăr minele lingvistice antipersonal îndreptate împotriva latinității, puse acum multe sute de ani de triburile barbare vikinge și germanice.
Pe lîngă masacrul și genocidul fonetic nordic, scandinav și german deopotrivă, limba franceză e o simplă bătaie gramaticală la fund.

Si, uite cum se-ntoarce roata peste 20 de ani.
Acum îmi doresc să fi fost și mai dură cu noi și să ne fi pus să mîncăm mai abitir conjugări și pronunții corecte pe pîine, să mă fi învățat să pronunț "Service informatique, bonjour" fără să știe cel de la celălalt capăt al firului că sînt tipul ăla cu un petit accent est-européen.
Si, dacă s-ar putea, să fi continuat să mă strige din cînd în cînd Liviuț, așa cum nici măcar mama nu mă chema atunci cînd începea Dallas-ul.

Ii mulțumesc doamnei profesoare de franceză I. pentru toate emoțiile și transpirațiile prin care am trecut, pentru toate emoțiile la care am fost părtaș privindu-mi colegele de suferință, pentru toate regulile de bună purtare și de bun simț pe care ni le-a dat, pentru toate lecțiile de franceză pe care ni le-a predat.
Si, nu în ultimul rînd, pentru faptul că ne-a avut la suflet mai mult pe noi, băieții. 

Chapeau bas, madame le professeur!

Revin la Bonjour-urile mele de zi cu zi și la problemele pe care le am cu politețurile și cu fasoanele franțuzești. Acesta este doar vîrful icebergului, asta e încă o fandoseală sentimentalistă de-a mea, un prilej de a mă cufunda din nou într-o lume a amintirilor, o lume care îmi este dragă și pe care încerc să o redescopăr și să o înțeleg înainte de a nu fi prea tîrziu.
Problema mea nu este accentul est-european cu care pronunț cuvintele, nici greșelile gramaticale pe care le fac și nici accentele pe care le pun după bunul meu simț artistic.
Problema, ca mai mereu, se află undeva la un nivel mult mai profund și de fiecare dată cînd încerc să explic francezilor care e de fapt problema mea de fond și încep prin -Oui, mais... îmi dau seama că nu o să pot niciodată să le explic toate astea.
Abia pot sa îmi explic mie și iubitei mele ceea ce simt... emoții, amintiri.

Si-apoi cine mai are astăzi timpul și răbdarea să mai asculte povești despre amintiri și despre emoții.
Cîți sînt cei care își mai permit luxul să piardă timpul cu astfel de fleacuri melancolice, utopice,  acum cînd lumea trebuie salvată, cînd totul pare că se duce de rîpă, cînd trebuie acționat ferm și eficient.
Da, sînt un om foarte norocos că îmi permit acest lux și trebuie să conștientizez asta în fiecare zi. Pentru că nu toți au șansa asta și chiar dacă am dreptul meu ipohondric de a mă plînge, măcar să o fac cu demnitate.
Vorba unui prieten:
- Vacariule, iar te plîngi mă?
Măcar el pune accentul pe a treia silabă, așa cum îmi place.

Dar despre problemele mele reale de integrare, mai mult sau mai puțin ipohondrice, că despre asta este vorba în fond, cred că e mai bine să scriu cu ocazia unei alte amintiri. 

Cel mai simplu mod de a nu spune nimic este de a da Bonjour cu un accent franțuzesc perfect. Poate că e bine să le spun oamenilor ceea ce vor să audă și ceea ce sînt pregătiți să înțeleagă.
 - Hai bonjour!

joi, 29 noiembrie 2012

Piatra Neamt. Primul respir. Prima rasarire. Primele cuvinte. Singurele amintiri.


150 de secunde miraculoase la Piatra Neamt. Nu e nimic miraculos in ele, este doar un oras pe care noi il vedem frumos. Pentru ca-i al nostru.



Unul din comentariile care au strins cele mai multe aprecieri apartine unui pietrean plecat cu treburi pe alte meleaguri. Ca si mine.

Intr-un moment de nostalgie creatoare, inspirat de cele 150 de secunde miraculoase, pietreanul se destainuie, citez :
"offff...orasul meu minunat! aici am facut primul respir,aici am vazut prima rasarire,primul apus,aici am simtit prima picatura de ploaie,prima raza de soare...cate amintiri... te am in gand in fiecare clipa si nu o sa te uit niciodata! sa stii ca nu te-am parasit,si intr-o zi o sa ma intorc! PIATRA NEAMT TE IUBESC!

Sensibil la genul asta de amintiri si comentarii, amintiri pe care le cultiv, in secret, cu mare grija, imi dau seama ca odata cu trecerea timpului amintirile limbii romane incep sa ma lase si, incet, incet, voi calca inevitabil pe urmele lui. Asta daca nu am inceput sa calc deja.

Stiu din surse sigure ca amintirile punctuatiei limbii romane incep sa ma lase. Nu-i mare paguba, imi zic, oricum le puneam dupa urechea dreapta, dupa bunul meu plac.
Amintirile diacriticelor ma lasa si ele. La fel, nu-i mare paguba, si-apoi am o scuza destul de buna, nu mai am loc de diacritice pe tastatura din cauza accentelor frantuzesti. Pe care, tot asa, le pun dupa aceeasi ureche, ca nu par sa aiba vreo regula. Ba dimpotriva.

In timp o sa ma lase acordurile, timpurile verbelor, diatezele, sintaxa si toate cite mai erau. La fel, nu-i mare paguba, nu am fost niciodata vreun priceput al gramaticii limbii romane, ci mai degraba un mediocru notoriu.

Ceea ce o sa fie grav insa, va fi momentul in care o sa ma lase amintirile cuvintelor. Stiu ca amintirile dor, am invatat asta pe propria mea piele.
Imi sint suficiente 10 minute cu mine singur ca sa ma podideasca amintirile si sa incep sa scriu genul ala de comentariu plin de naivitati inlacrimate, dureri nostalgice, promisiuni desarte si iubire platonica.
Sint nostalgic si melancolic la cap si nu pot sa rezist amintirilor din copilarie.

Nu imi inchipuiam insa ca si amintirile cuvintelor ar putea sa ma doara. Ma gindesc cu groaza ca intr-o buna zi o sa inceapa sa ma doara amintirile cuvintelor uitate si o sa incep sa ma tavalesc pe jos de durerea rasaririi, plingind incontinuu pina cind o sa mi taie respirul.

"aici am facut primul respir, aici am vazut prima rasarire"
S u b l i m. Su b l i m i n a l. S u b t i l. S u b t e x t u a l. S u b c o n s t i e n t.

Ceea ce cred ca vrea de fapt sa spuna este : aici am facut, aici primul, aici respir, aici am vazut, aici prima, aici rasar, aici rasare, aici rasarire. Aici totul.

Prima rasarire de soare. Apusul este masculin si pentru mentinerea echilibrului rasarirea trebuie sa fie feminina. Yin si Yang in varianta filozofiei romanesti, fortele primordiale si complementare.
In filozofia chinezeasca Yin este elementul intunecat, feminin si corespunde noptii.
Yang este elementul luminos, masculin si corespunde zilei.
Nu am stiut niciodata care e El si care e Ea din Yin si Yang si oricum nu are nici o importanta. 
Si chinezii la fel, nu stiu care e Yin si Yang din El si Ea.
De ce ar avea  importanta genul unui substantiv, al unui cuvint?

Ele, cuvintele. 
- Ce este intr-un cuvint?

Ana are mere.
Ele fac cafele.
Astea sint propozitiile care mi-au marcat copilaria.
- Oare o sa le uit si pe astea?
"Ele fac cafele" citit de la coada la cap arata ca ele fac tot cafele. Si tot asa.
Cind tovarasa invatoare I. ne-a invatat propozitia asta in clasa intii, mi-am zis ca scoala trebuie sa fie cel mai frumos loc de facut cafele din lumea asta. In plus, tovarasa noastra invatatoare mirosea de fiecare data a cafea dupa ce se intoarcea din cancelarie dupa Recreatia Mare. Mereu ma gindeam ca acolo, in cancelarie, locul unde nu am calcat decit o singura data in viata mea de elev (atunci cind am fost de serviciu pe scoala), acolo deci, invatatoarele faceau cafele.
Mai tirziu, aceeasi invatatoare ne-a invatat cum sa luam bataie daca nu scriam frumos cuvintele, daca nu intelegeam bine cuvintele si virgulele si partile de propozitie si toate celelalte. 
Si atunci am renuntat la cuvinte si am inceput sa detest cafeaua.
Jocul de cuvinte pe care ni-l aratase se transformase intr-o bataie de cuvinte, intr-o bataie de joc. Si acum mi-e frica sa nu gresesc cuvinte, si acum stau cu dexonline.ro deschis ca sa caut conjugari si forme de plural și cîte și mai cîți.

Comentariul pietreanului, in aparenta, nu este despre cuvinte, este despre stari, despre tot felul de stari care nu au nici o legatura cu cuvintele. Este un comentariu neslefuit, scris dintr-o bucata, fara sa aiba dexonline.ro deschis in fata, fara sa aiba frica de cuvinte nepotrivite.
Pentru mine amintirile sint simple iar comentariul respectiv este ipocrit pentru ca descrie amintiri false, inchipuite, prefabricate.

Amintirile nu au nici o legatura cu picaturile de ploaie, cu primele raze de soare, primul apus, primul respir si prima rasarire. Amintirile  nu sint facute din astfel de stari filozofice primordiale si complementare.

Amintirile mele apar atunci cind aud cuvintele ele si cafele intr-un interval scurt de timp si apoi ma gindesc imediat ca "ele fac cafele" si apoi parcurg in minte propozitia de la coada la cap ca sa redescoper un lucru pe care l-am invatat cu mult timp in urma si care intre timp a devenit amintire.
Amintirile mele sint despre oameni, despre imagini familiare si familiale, despre gusturi, despre jocuri, despre cuvinte, despre trecut, despre stari si despre toate sinesteziile dintre ele.
Amintirile mele nu sint despre primul respir, ci despre primele momente care mi-au taiat respiratia.

Da, la Piatra Neamt am respirat prima oara, acolo am vazut primul rasarit si acolo am invatat primele cuvinte. Si tot acolo imi sint toate amintirile.

Poate ca sint cam dur cu amintirile celorlalti, poate ar trebui sa continui sa imi cultiv in liniste propriile amintiri si sa las celorlalti dreptul la propriile lor cuvinte si amintiri.

 Pietricica
Pietricica.
- Ce este intr-un cuvint?
- O amintire.

duminică, 30 septembrie 2012

Parapante pe aripile Rinului. Fotografii de pe mal.


   In apropierea orașului Boppard, pe Valea Superioară a Rinului Mijlociu, Rinul se arcuiește într-o buclă ce încercuiește dealurile domoale de pe malul său drept, dînd impresia formării unei insule.
   Aceasta buclă poartă numele de Bopparder Hamm, este cea mai vastă zonă viticolă de pe Valea Rinului Mijlociu și este una dintre cele mai pitorești zone de pe Valea Rinului.

 Bopparder Hamm - vedere spre "insula" de pe malul drept al Rinului

   Cîteva sute de metri mai departe, liniile pantelor dealurilor intersectează silueta sinuoasă a fluviului, tăind-o în patru părți, creînd astfel impresia unui lanț de patru lacuri. Locul acesta poartă numele de Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri.

Vierseenblick - Panorama celor patru lacuri

De pe vîrful dealului Hunsrück, parte integrantă a buclei Bopparder Hamm, se poate vedea în dreapta panorama orașului Boppard.

Panorama orașului Boppard

Aflat  la aproximativ 400m altitudine, vîrful acestui deal constituie locul de decolare pentru pasionații de parapantă din această zonă.


Toate pînzele sus - I

Toate pînzele sus - II

Toate pînzele sus - III
Parapanta, ca și deltaplanul, trebuie să fie o experiență de a zbura mult mai profundă și mai apropiată de zborul natural decît celelalte forme de zbor.
A te lăsa purtat de curenții de aer, a fi în bătaia vîntului și a simți pe propia piele fiecare rafală, trebuie să fie o experiență extraordinară.
În ceea ce mă privește, judecînd după numărul de fire de păr alb de după, orice zbor cu avionul mă îmbătrînește cam cu vreo două luni.
Pentru parapantiști, fiecare zbor cred că îi întinerește și nu m-ar mira ca la șaptezeci de ani, o parte din ei să mai zboare de-asupra Văii Rinului, în timp ce eu voi putea să mă aplec cu greu să-mi ridic proteza dentară de pe jos.

I-am privit pe parapantiști pregătindu-și cu meticulozitate parapantele, alegînd rafala de vînt propice care urma să-i ridice de la sol și apoi decolînd pe aripile Rinului.

Pe aripile Rinului - I

Pe aripile Rinului - II

Pe aripile Rinului - III

Sînt sigur că de acolo de sus, din parapantă, Rinul și valea se văd altcumva, se văd într-un fel în care nu o le văd niciodată, indiferent de unghiul, poziția si lumina din care voi fotografia aceste locuri.
Fotografiile de pe aripile Rinului trebuie să fie mult diferite de cele făcute de mine de pe malul lui.

Si-apoi viața însăși se vede altfel de pe aripile Rinului pentru că genul ăsta de zbor trebuie să îți dea o senzație intensă de libertate pe care puține experiențe ți-o pot da.
Parapanta este o stare de spirit, un mod de a vedea și a simți viața, o vibrație intensă și rapidă. Privită de pe mal, viața are un alt ritm, o altă intensitate, o altă vibrație.

Văzută astfel, fotografia înseamnă să înțelegi modul cum vibrează lucrurile și oamenii din jur și să reușești să le surprinzi această vibrație.

duminică, 23 septembrie 2012

Vechiul Nokia - spărgătorul de nuci franțuzești


Cînd eram mic, pentru că de colo mi se trag toate, nucile românești se găseau în cei trei nuci bătrîni din curtea bunicilor și nu costau nimic. Acum nucile franțuzești se găsesc la Auchan sau Carrefour și costă 5,99 euro kg.

Stiind cît de mult îmi plac nucile și cît de zgîrcit sînt atunci cînd văd cît de scumpe sînt unele lucruri care acasă se găsesc pe toate drumurile, M. îmi face o surpriză și îmi cumpără 1kg de nuci.
Ajuns acasă și văzînd nucile în coș, apuc că scot un -Ooof, dar nu trebuiaaaa! și încep să caut repede ciocanul. În cîteva minute îmi dau seama că nu avem ciocan în casă neavînd dreptul să batem nici măcar un cui în pereții pe care i-am închiriat. Deschid sertarul cu scule și văd un set de șurubelnițe de precizie, de 2-3mm, pe care le-am cumpărat pentru a demonta laptopul atunci cînd am vărsat ciorbă pe el. De atunci m-am învățat minte să nu mai citesc niciodată știrile din România în timp ce mănînc felul întîi. A fost cea mai scumpă ciorbă de fasole pe care am mîncat-o vreodată, m-a costat un set de șurubelnițe și un laptop nou.

Dezamăgit de cît de dotat este sertarul meu de scule, dau buzna în bucătărie știind că la capitolul ăsta stăm mult mai bine. Deschid sertarul din bucătărie și pun mîna pe polonic, cel mai mare obiect care mi-a sărit în ochi, dar nu apuc să dau mai mult de 3 lovituri. 
- Ce faci cu polonicul ăla?

Spartul nucilor cu polonicul este o pedeapsă bună pe care o s-o dau data viitoare cînd mai jucăm cărți. Nu îl recomand decît celor cu o rezistență la durere ridicată.

Rezistența la durere îmi aduce aminte că băieții cei mai virili din sat spărgeau nucile în podul palmei strivindu-le una de cealaltă, rîzînd apoi de noi, ăștia de la oraș, care nici măcar nu știam cum se ține o coasă în mînă.
 Băieții aceia aveau mîinile muncite de la sapă, furcă și coasă și ar fi putut la fel de bine să bată cuie în pereți cu ele.
Imi privesc cu milă degetele de plastilină de artist și îmi dau seama că alături de ochi îmi sînt cel mai de preț bun al meu, fără ele nu aș putea să îmi fac munca de tastator.
Abandonez bucătăria și mă îndrept plin de speranță către dulapul de la intrare în căutarea unui pantof mai zdravăn. Cu ocazia asta constat că acum pantofii nu doar că sînt mai moi decît cei de altădată, dar cei mai sensibili din ei chiar respiră. De frică să nu le blochez căile respiratorii și să înceapă să tușească de la șocurile suferite și conștient de faptul că m-au costat o avere,  îmi îndrept atenția către schiuri și apoi imediat către clăparii din dulapul de sus.

Mă întind să îi iau și atunci simt în buzunarul de la pantaloni un obiect dur și plat.
Vechiul și bunul meu telefon Nokia, telefon robust, dintr-o bucată, care nu m-a lăsat niciodată la greu nici după ce a căzut pe scări de vreo 3 ori și nici după ce am călcat pe el cu clăparii, anul trecut.

Vechiul Nucia - spărgătorul de nuci

Vechiul Nucia și-a făcut și de data asta datoria și după ce am terminat de spart nucile am putut să-mi sun prietenii ca să mă laud cu performanțele telefonului.

Ce-i drept, pe la 19:30 telefonul a sunat într-un mod foarte, foarte iritant. Era alarma de dimineață, fixată pentru 7:30. Probabil că de la atîtea bătăi la cap efectele secundare au început să-și facă simțită prezența și ceasul lui electronic intern s-a dereglat puțin.
Nu încercați așa ceva acasă decît dacă aveți un Nokia mai vechi de 5 ani și nu vă deranjează să fiți sunat de două ori pe zi, la interval de 12 ore, ca să mergeți la serviciu.
 
Din ce am înțeles, noul iPhone 5, proaspăt lansat în tîrg, încă nu are o astfel de aplicație care permite spargerea unui kg de nuci în 5 minute.
La cît de zgîrcit sînt, îmi voi cumpăra un iPhone atunci cînd va costa cît un kg de nuci românești din curtea bunicilor și va avea cel puțin aceleași performanțe de spart nuci ca eternul meu Nokia.


duminică, 22 iulie 2012

Vacanță alb-albastră în Ellada. Suvenire și simțire.


Revenit de două săptămîni din vacanță,  două săptămîni în care a plouat în fiecare zi, privesc melancolic în urmă și încerc să mă încălzesc cu fotoamintiri, scriind cîteva rînduri naiv-emfatice.

- Cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
Cu toții plecăm în vacanță ca să simțim altceva. Apa, nisipul, verdele, liniștea, căldura. Vacanța înseamnă libertate și simțire.
Orașul ne ține închiși între ziduri și nu mai simțim nimic. Bunicii mei au fost o singură dată în concediu, la băile Felix. Le-au placut mult apele termale, dar apoi nu le-a mai trebuit că au stat mai mult într-un spațiu închis, așa că au preferat să rămînă la sat, în cîmp deschis.

Intrucît Grecia a devenit o destinație turistică obișnuită, ne-am hotărît ca anul acesta să mergem într-un loc mai deosebit pentru că am ținut mortiș să ne simțim deosebit de bine.
Așadar, am ales Ellada.
Ellada este un nume melodios, călduros, foarte feminin spre deosebire de Grecia care este un nume ascuțit, greoi și rece.

Transpusă în culori, Ellada înseamnă alb-albastru.

 Ellada alb-albastră

 Locuim într-o comună din nordul Franței în care vara nu-i ca vara și în care vara aceasta, temperatura maximă a zilei nu a depășit niciodată temperatura minimă nocturnă la București.
 Să nu mă plîng prea tare, putea să fie și mai rău, putea să fie Belgia.

Norii și ploaia ne-au făcut să ne umplem repede bagajele cu toate cămășile cu mînecă scurtă din șifonier și să plecăm fugim în vacanță.
Ca și bunicii mei, noi am plecat în vacanță la tratament. Un tratement pe bază de băi de soare, de nisip fin și de mare albastră.
Ca să ne tratăm de toate zilele ploioase pe care le-am îndurat, am stat la soare în fiecare zi de dimineață pînă seara, cu o singură pauză de o ora pentru masă.
La amiază nu am urcat în cameră ca să profităm de răcoare și de așternuturile albe și moi, așa ceva avînd și la noi în comună, din belșug. Am stat pitiți sub umbreluțe și ne-am încălzit la foc mic fiecare oscior, pe ambele părți.

Tolănit pe șezlong sub o umbră deasă, cu simțul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, mi-am dat seamă că factorii politico-economici principali care au dus la situația grea în care se află Grecia trebuiau să fi fost aceeași care duceau la situația foarte bună în care mă aflam : Marea Mediterană, căldura și cerul mereu senin. Am avut această scurtă tresărire în momentul în care  răsucindu-mă pe cealaltă parte am dat peste cîteva din pietrele de mare pe care le strînsesem. Mi-a fost atît de lene să mă ridic încît am preferat să rămîn cu ele înfipte între coaste și mi-am continuat indolent siesta ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Atunci cînd pur și simplu nu mai poți de bine, nu mai știi de fapt cît de rău stai.
Salvarea grecilor nu poate veni decît din cer, și asta doar dacă se schimbă cumva sensul curenților de aer anticiclonici ca să le aducă mase de aer rece și timp ploios care crează condițiile propice unor producții record de bunuri și servicii la hectarul de birouri.

Altfel, noi am dus-o bine, cu picioarele cînd în nisip, cînd în apă și cu gîndurile mereu undeva departe, duse de valuri.
Si-apoi e interesant de văzut cum marea îți aduce înapoi gîndurile, la mal, după care le arunci iar cît vezi cu ochii, în larg. Si tot așa.
Jocul acesta de-a gîndurile duse de valuri nu poți să-l joci mult timp, valurile te hipnotizează, pleoapele iți devin grele, mîinile și picioarele devin nisipoase și începi să te scurgi printre găurile extrem de fine ale țesăturii șezlongului, ca printr-o sită.
Privești agale cum îți scapă nisipul printre degete, și abia atunci simți că viața este acolo și nu în altă parte, așa cum avem senzația din ce în ce mai des în restul timpului.

Simțind nisipul


Simțind apa

Intr-un final, m-am ridicat, mi-am scos pietrele dintre coaste și am pornit agale spre cameră.
Momentul cel mai neplăcut a fost atunci cînd a trebuit să luăm pietrele șlefuite de mare și să le punem în geamantan.
Văzusem cîndva o emisiune despre o mică insulă în formare undeva pe coasta bretonă și unul din cercetătorii acestei insule încerca să educe vizitatorii să nu ia pietre de acolo.
Asta îmi aduce aminte de un motto foarte prețios la care revin mereu : Take nothing but photos, leave nothing but footprints.
Deși devin foarte scrufulos atunci cînd vine vorba de motto-uri și prințipuri, nu am putut să mă abțin, dar am avut grijă ca măcar să nu las nimic altceva în urmă. Si uite așa, în fiecare an, cîteva tone de pietre de mare și alte cîteva tone de scoici iau drumul locurilor unde vara nu-i ca vara.

Păstrăm într-un colț, pe o etajeră, suvenire de peste vacanțe, pietre de rîu, scoici, conuri de brad, ghinde, căsuțe, figurine, mori de vînt, bărcuțe și altele.

 Colțul cu suvenire. Pietre de mare.

Odată cu trecerea anilor, cred că vom uita numele locurilor pe unde am fost și de unde exact am luat pietrele de rîu și de mare și celelalte lucruri.
Nu o sa uităm niciodată oamenii cu care am fost, așa cum nu o sa uităm niciodată cum ne-am simțit în această vacanță de vară elenă. Restul sunt doar suvenire.
Secretul unei vacanțe reușite rămîne acela de a merge cu oamenii care îți sunt dragi, oricare ar fi destinația.

- Si deci, cum a fost în vacanță, cum v-ați simțit?
- Ne-am simțit liberi, ne-am simțit cu toții mai apropiați unii de ceilalți și parcă mai apropiați de lucrurile care contează mult în viață.Ne-am simțit noi și ne-am simțit noi înșine.

Vă mulțumim tuturor pentru această vacanță alb-albastră în Ellada!

marți, 19 iunie 2012

Noptea luminilor - metamorfoza unui oraș pustiu


Maubeuge este genul de oraș în care se întîmplă ceva doar o singură dată pe an. Anul acesta s-a întîmplat în perioada 30 Mai - 3 Iunie și a fost vorba, ca de fiecare dată de altfel, de festivalul Les Folies.
In cadrul festivalului au avut loc parade, concerte, spectacole în aer liber  și s-au amenajat cîteva parcuri tematice, toate reunite în jurul unui element central - lumina, de unde și numele festivalului din acest an - Nuits des lumières.

Punctul culminant al festivalului l-a constituit o proiecție de lumini pe clădirea Porte de Mons, urmată apoi de un foc de artificii.
Această clădire este clasată monument istoric și este una dintre puținele care au supraviețuit incendiilor devastatoare din al doilea Război Mondial ce au distrus aproape în totalitate centrul vechi, lăsînd în urmă un oraș schilodit, fără repere și fără conținut.

Proverbul "cine nu are bătrîni, să-și cumpere", aplicat unui oraș, devine simplu, "cine nu are un centru istoric, să-și facă". Un oraș fără centru istoric este un oraș al nimănui.

Istoria orașului de altădată se ascunde acum între zidurile de apărare ale sistemului de fortificații realizat de marele arhitect Vauban la sfîrșitul sec. al XVII-lea.
In spatele acestor fortificații  se află clădirea Porte de Mons, parte integrantă a sistemului de apărare, ea însăși datînd din aceeași perioadă.
Piața din fața acestei clădiri poartă numele ilustrului său arhitect și este locul în care se desfășoară majoritatea evenimentelor importante ale orașului. 
Deși orasul nu are un centru propriu-zis, Piața Vauban poate fi considerată piața centrală a orașului. Cu o istorie îngropată între zidurile unor fortificații impunătoare, mărturie a atacurilor continue la care a fost supus, aflat mereu pe scenele de luptă de la granița de Nord a Franței,  Maubeuge a fost adesea un oraș de sacrificiu.
Acum este un oraș lipsit de farmec și lipsit de viață, fără puls, dovadă fiind piața care este mai mereu pustie.


Porte de Mons. Piata Vauban. Pustiu.

Francezii, politicoși cum le este felul, mai în glumă, mai în serios, spun despre Maubeuge că este un oraș liniștit.
Preiau acest discurs politicos și îl traduc liniștit mai departe. Pe românește, Maubeuge este un oraș pustiu.

Festivalul Les Folies este deci singura dată pe an cînd orașul se animă, începe să vibreze și să-și recapete pulsul.
Este momentul în care piețele și străzile orașului prind viată, sunet și culoare. Este momentul în care se pot vedea mai mult de 5 oameni pe același trotuar sau la aceeași terasă.

Mi-a plăcut în mod deosebit proiecția de lumini care a metamorfozat clădirea Porte de Mons în diverse forme, transformîndu-se în final într-o poartă simbolică spre viitor.

Les Folies - Nuits des lumières

Casa desenelor animate

Casă tetrisificată

Poartă în flăcări

Casa groazei

Ploaie de artificii

 Focul  a asediat din nou Porte de Mons, de data aceasta fiind doar un foc de artificii și nu focul incendiator din 1940 ale căror urmări se mai văd încă pe străzile și piețele pustiite ale orașului.

 Porte de Mons sub asediul unui foc continuu. De artificii.

Focul este un element regenerator și poate că orașul va reuși să renască din propia cenușă. Viitorul lui sunt tinerii care aleg să rămînă aici.
Noi nu am făcut încă o alegere definitivă și continuăm să privim în fiecare zi Porte de Mons, Piața Vauban, Pustiul, Liniștea.

luni, 11 iunie 2012

Vaca-domnului Vacariu



Mise en scène - vaca-domnului Vacariu

Povestea imaginii este simplă. M-am aplecat să fotografiez margareta și am observat o buburuză alături, stînd pe pămînt. Am urcat-o pe un deget și apoi am lăsat-o să se așeze pe floare.
Fotografia este deci o mică punere în scenă.
Cum buburuzei i se mai spune și vaca-domnului, iar numele meu are origini "domnești", titlul are și el o poveste la fel de simplă.

joi, 10 mai 2012

O zi de pelerinaj la Keukenhof


Paradisul este un loc pe Pamînt.

Cuvîntul "paradis" provine din termenul persan pairidaeza (sursa : wikipedia), care înseamnă "spațiu închis" și care desemna o grădină înconjurată de ziduri care să o protejeze de vînturile uscate și arzătoare ale deșertului. Imaginea paradisului este o imagine a fericirii așa cum și-o imaginau oamenii acelor locuri aride și era un loc plin de verdeață, de apă și de păsări. 
O oază plină de viață într-un ocean de nisip.

In timp, acest simbol al fericirii absolute a fost împrumutat și de alte civilizații și religii, iar Paradisul a evoluat și a fost suit treptat, treptat, în cer, unde a rămas pînă în zilele noastre.
In timp ce filozofii acelor vremuri se chinuiau să găsească fericirea aici, pe Pămînt, luptîndu-se cu bucuriile iluzorii, frivole ale vieții, religia a rezolvat repede această problemă și a cocoțat fericirea eternă sus în cer ca să nu mai poată să ajungă nimeni la ea.

Nefiind filozofi și mai degrabă frivoli, noi am găsit imaginea Paradisului într-un pliant în care scria simplu :
Keukenhof - Le plus beau jardin printanier du monde.
Ceea ce ne-a convins să vizităm grădina de primăvară din Keukenhof nu au fost cuvintele, ci imaginile care le însoțeau.

Imediat cum am intrat pe poarta grădinii ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaarg pe chipurile noastre.
De fapt, nu, mint, ca să fiu sincer, ni s-a pus așa, din senin, un zîmbet laaaaaarg pe chipurile noastre încît am pus repede mîna la gură să nu care cumva să ne vadă cineva.

- Incredibil !
- Incredibil !

Apoi am luat mîna de la gură cînd am realizat că la fel de tare zîmbeau și cam la fel trebuiau să fi spus și celelalte sute de persoane care asistau pentru prima oară sau pentru a zecea oară la acest minunat spectacol floral de primăvară.
Keukenhof impresionează prin alternanța de frumusețe studiată și frumusețe naturală a aranjamentelor florale, prin diversitatea tematică a grădinilor, prin exploziile de culoare ale florilor, ale lalelelor în principal, prin combinațiile inedite de nuanțe, toate acompaniate de ciripitul  încîntător al păsărilor.
Keukenhof este mai mult decît o grădină frumoasă de primăvară, este, poate, unul din cele mai frumoase locuri de pelerinaj din lume. Ceea ce mă face să cred lucrul acesta este faptul că toată lumea zîmbește laaaaaarg și toată lumea este fericită. 
Am văzut zîmbind pînă și cîțiva fotografi încrîncenați care de obicei crîșneau din dinți și își încruntau fruntea de fiecare dată cînd se interpunea cineva în cadrul lor special ales și intens analizat în prealabil. Iar asta, e mare lucru.
Am făcut cîteva sute de fotografii, una mai încrîncenată decît alta, iar mai jos sunt cîteva din cele mai îndîrjite, mai crîșnite din dinți și mai încruntate din frunte.
Sfatul meu este să nu vă luați după ele, că sunt făcute de un diletant, și să mergeți să vizitați această grădină în perioada aprilie-mai.


Primăvară

Keukenhof

Floare curgătoare

Flori, fete și băieți


Lalele incandescente

Margaretă

Petaledelalele

Familie de lalele

Cîmp în flăcări

Lumină florală

Pelerinajul este o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfînt.
După cugetări din ce în ce mai sforăitoare la ore din ce în ce mai tîrzii, încep să cred ca singurul lucru rămas sfînt pe acest Pămînt este Natura și că singurele locuri de pelerinaj autentic sunt frumusețile naturale ale lumii.
O zi de pelerinaj la Keukenhof ne-a fost suficient ca să înțelegem că Paradisul a rămas un loc pe Pămînt așa cum era acum cîteva mii de ani în urmă.

Naiv, anacronic și utopic cum mi-e felul, cred în continuare că într-o zi, sinceritatea, tandrețea și naturelețea vor cuceri lumea.
Pentru asta trebuie, poate,  printre altele, să întindem luuung mîinile și să dăm jos fericirea de acolo sus unde a fost strîmb cocoțată și să o aducem cu picioarele pe Pămînt. Acolo unde e locul ei.
Și așa vom trăi cu toții fericiți pînă la adînci bătrîneți.

duminică, 22 aprilie 2012

Jocul ielelor


"În mitologia românească ielele sunt niște făpturi supranaturale feminine descrise ca niște fecioare zănatice cu o mare putere de seducție și cu puteri magice.
Ielele apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, maluri de riuri, sau chiar în văzduh), dansînd goale, numai cu sînii goi, cu părul despletit,  înfășurate în voaluri transparente.
Ielele apar rareori cu trup, în majoritatea cazurilor sunt doar năluci imateriale, acorporale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezintă tinere și frumoase, voluptuoase și seducătoare, nemuritoare, zburdalnice pînă la delir, vindicative și rele, fără a fi totuși structural malefice. 
 Foarte importantă în sistemul lor de seducție este îmbrăcămintea. Veșmintele lor cel mai adesea sunt vaporoase, de mătase ori din in, de obicei translucide, străvezii, prin care li se zăresc sînii. Intîlnirea cu Ielele este în asemenea condiții extrem de periculoasă pentru oameni.
Oamenii care au călcat locul bătătorit de Hora Ielelor (în această situație cei vinovați sînt prinși în horă, într-un dans demențial care îi duce la nebunie) pot muri în mod misterios sau sînt paralizați sau schilodiți.
In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea Ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". "Iele" nu este un nume, ci pronumele personal feminin "ele", rostit popular.
Numele lor real, tainic și inaccesibil este înlocuit  cu Iele, Dînse, Drăgaice, Rusalii,  Vîntoase sau Domnițe, Măiestre, Frumoase, Mușate, Fetele Codrului, Impărătesele Văzduhului."
Sursa:  http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Rusaliile/rusaliile.html


Aflate la confluența dintre superstiții și supranatural, Ielele reprezintă un semn al prejudecății care decurge din credința primitivă în forțe supranaturale, în spirite bune și rele.
Ielele reprezintă deci o încercare de a înțelege lumea cu toate nenorocirile ei, o încercare de a da un sens  semnelor care preced aceste nenorociri și de a prezice evenimentele care vor succeda, în încercarea de a le evita.


Ceea ce mă atrage în Hora Ielelor este reprezentarea  ispititoare pe care Ielele o au și contextul în care apar. Ele sunt mereu niște fete tinere, seducătoare, îmbrăcate în haine vaporoase, străvezii, prin care li se pot zări sînii și apar în special noaptea la lumina lunii rotindu-se în horă, în locuri retrase.
Jocul ielelor poate să fie interpretat drept un joc al ispitelor, ielele sunt ispitele. Ele, ispitele, nefastele ispite.
Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Ielele sunt nenorocirile care se abat celor care se lasă purtați de ispite.

Jocul ielelor în lumina înșelătoare a lunii este un joc al minții și al percepțiilor, totul se petrece doar în mintea celui care, aflat singur într-un loc izolat, departe de sat, visează cu ochii deschiși că a intrat în horă. Noaptea, într-o lumină diafană, jocul umbrelor copacilor și dansul norilor sau al fumului ieșind din hornurile caselor din depărtare pot descrie siluete ciudate, supranaturale, pe care dorința le poate transforma ușor în fetele din horă, îmbrăcate în haine de in, albe, vaporoase. 
E suficient să fi auzit de ele, să-ți fi făcut în prelabil o reprezentare vizuală a lor și să crezi în ele, pentru că mai departe autosugestia și teama vor înlocui gîndirea lucidă și logică.
Bătaia puternică a vîntului, foșnetul ascuțit al crengilor și mișcarea în plan vertical a trunchiurilor copacilor, amplificate de sentimentul de frică, pot crea ușor senzația de vertij, de amețeală, de lipsa echilibrului, aceeași pe care o resimți și în horă.
Așa s-ar putea explica mărturiile celor care au fost părtași la Jocul Ielelor. 
Hora era cu siguranță  un element central al vieții satului, fiind mai mult decît un simplu joc care se juca la nunți și la sărbători populare. 
"Hora poartă o importanță socială majoră pentru că în horă sunt acceptați doar cei care au respectat preceptele morale ale comunității, ceilalți fiind respinși. Cercul horei se deschidea pentru a primi fetele de măritat și feciorii și pe cei care ieșeau din doliu." (sursa http://www.britannica.com/)
"Este de remarcat sacralitatea horei, care este un cerc în care nu sunt primiți decît cei mai curați oameni."(sursa http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Hora/hora.html). In acest context, pentru cei care se știau atinși de păcat, hora poate fi asociată temerii de a fi respins de comunitate.

Oricare ar fi explicațiile acestui mit al Jocului Ielelor, cred că ele trebuie căutate prin analiza psihologică a temerilor și a dorințelor oamenilor acelor vremuri.

Cîteva mii de ani mai tîrziu,  în vremurile noastre, în timp ce ne plimbam prin Mechelen, am descoperit în curtea unei clădiri numite "De cellekens" o grădină "secretă" în care se poate vedea imortalizat Jocul Ielelor. Povestea succintă a clădirii și a grădinii poate fi găsită aici http://toerisme.mechelen.be  

 Jocul ielelor


Domnițele

Interzisă publicului păcătos, grădina pare a fi Raiul pe Pămînt. Sculpturile artistei Mariette Teugels reprezintă jocul unor tinere dezinhibate care afișează o senzualitate ludică. Este interesant de observat jocul mîinilor desprinse de corp care par că plutesc în aer precum și jocul expresiv al degetelor care par că dictează ritmul muzicii.
 Măiastra

Scena pare să redea momentul în care una dintre tinere - Măiastra - se desprinde din cerc și își întoarce corpul înspre exterior. Cercul este rupt, degetele nu se mai ating și privirile uimite ale Ielelor de lîngă ea, aflate încă în joc,  concentreză atenția spre Măiastră.
Ielele din grădină nu seduc prin vestimentație, ci prin lipsa ei, și, mai mult, prin expresivitatea zîmbetului candid, prin mișcarea brațelor și prin jocul degetelor care par că se caută încontinuu.

Jocul ielelor din poienile retrase și cel din grădina "secretă" reprezintă un joc al ispitelor și o invitație la joc.
În primul caz este un joc confuz al superstițiilor, al temerii, al percepțiilor înșelătoare, în cel de-al doilea este un joc al talentului artistic, al dorinței de frumos, al candorii.

Toți cei care intră în Hora Ispitelor nu mai pot ieși întregi la minte de acolo.
Norocul meu a fost că intrarea în grădină era protejată de zăbrelele de fier ale unei porți.
Și, la final, un scurt moment liric cu rimă simplă, ludică, pentru a acompania dansul ielelor.

Jocul ielelor

Gînduri ascunse
De patimi pătrunse
In nopți de tăcere
Inecate-n durere

Iluzii deșarte
Vin de departe
Se-aștern pe frunte
In vise mărunte

O lume de vise
Te-ndeamnă să crezi
Sunt lumi  interzise
Nu poți să le vezi

Te cheamă la iele
Te-mbie la joc
Sunt lumi paralele
Ești prins la mijloc

Dansează mereu
Iți intră în minte
Le reziști cu greu
Cînd vor să te-alinte

Incerci să refuzi
Nu vrei să cedezi
Ajungi să te-amuzi
In iele nu crezi

Dorința e oarbă
Ispitele-s grele
Ajung să te-absoarbă
In vraja din iele

Cu ochii deschiși
Visezi in neștire
............

Privești sus pe cer
Te-atrage ceva
Invăluită-n mister
Te cheamă la ea

O vezi cum coboară
Dansează în zbor
Atingerea-i domoală
Te-alintă ușor

Orbit de lumină
Ai vrea s-o oprești
Dar ea te animă
Cu nurii celești

O faci să dispară
C-un ultim efort
Fără ea viața-i amară
Cu ea...ești mort

miercuri, 11 aprilie 2012

Jocul de-a poezia în imagini


Pe malul Sambrei, la cîțiva km de Namur, am descoperit un peisaj interesant în spatele unei ferme de vînzare - La ferme blanche.
Peisajul este unul aparent dezolant, împînzit  de zeci de crengi și de trunchiuri de arbori căzuți la pămînt.

Crengi inanimate

Decăzuți, dezgoliți de frunze, arși de soare, mîncați pe dinăuntru, arborii aceștia mi s-au părut estetici, crengile și trunchiurile scheletice descriind niște forme întortocheate, suprarealiste.

Arbori scheletici

Arbore decăzut

Arbore găunos ars de soare

Aceste imagini, fără a fi spectaculoase și nici măcar inedite, par a vorbi despre estetica urîtului.
Estetica urîtului o asociez florilor de mucigai argheziene și poeziei sale testamentare greoaie cu imagini și simboluri confuze pe care nu am înțeles-o, și pe care, probabil, nu o voi înțelege prea curînd.
- Oare ce a vrut să spună poetul ?
Estetica urîtului în poezie pare să exprime efortul de a crea noi sensuri plecînd de la o materie primă neconvențională, "din bube, mucegaiuri și noroi", din "antimaterie".
In fotografie, nimic mai simplu, convertești imaginea în tonuri de gri, în "anticuloare", și....
- No, acum să vă văd, oare ce a vrut să spună pozașul?

După ce mi-am terminat sesiunea de fotografiat estetica urîtului în obituarul vegetal, ne-am continuat la pas, pe biciclete, drumul către cetatea Namurului.
Aflată pe o colină, la confluența Sambrei și a Meusei, fortăreața Namurului este unul din locurile noastre preferate de plimbare cu bicicleta.
Parcul castelului Namur, aflat în cel mai înalt punct al cetății, ne-a oferit un moment de răgaz după ce dealul pe care se află cetatea a scos tot sufletul și jumătate din untul din noi. 

În parc peisajul s-a schimbat și în locul florilor de mucigai au apărut florile de măr.
Spun flori de măr, așa, poetic, pentru că arborele cu o coroană aplatizată ca de ciupercă și cu niște crengi dese și lungi ca de salcie, numai mere nu cred că face. Sau dacă face, trebuie să fie niște mere tare sălcii, pe care eu unul nu o sa țin să le gust la vară, cînd vom mai trece pe acolo.

Un copac cu flori

Flori de .... măr

Copacul cu flori și florile de ... măr îmi aduc aminte de poeziile idilice și jucăușe ale lui Topîrceanu și de rimele lor simple, curate, sentimentale.

Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)
Stau gata să se-nalţe din tulpini
Spre cerul primăverii...
(Aprilie, de G. Topîrceanu - sursa agonia.ro)

Și în fotografie, ca și în poezie, fotografii încearcă să găsească echilibrul între profunzimea esteticii urîtului și simplitatea esteticii frumosului pentru a transmite un mesaj.

Pentru că gîndesc în imagini și am o memorie preponderent vizuală a lucrurilor, pentru mine, fiecare poezie are neapărat, pe lîngă muzicalitate și simbolistică, și cîteva imagini asociate.
In joaca de-a poezia în imagini am făcut exercițiul invers și am asociat o poezie unor imagini. 
Cînd mă apucă cîte-o rimă simplă, sentimentală, neapărat în ceas de seară, îmi vine să iau un creion și să desenez o poezie. O floare de măr.
Mă sperie gîndul că, îmbătrînind, m-or apuca rimele întortocheate și angoasante și o să-mi vină să iau un creion și să desenez o altă poezie. O floare de mucigai.