sâmbătă, 31 martie 2012

Viața este afară


Cînd eram mic, viața era afară.
Știam instinctiv lucrul acesta, era înscris în codul genetic de copil.
De fiecare dată cînd eram înăuntru, fie că eram în casă sau în clasă, nu mă simțeam în largul meu.
Întors de la școală, abia așteptam să îmi fac neglijent tema de casă pentru ca apoi să ies afară măcar o oră  și să mă joc.

Atunci nu era nimic mai trist decît să vezi un copil stînd la geam uitîndu-se la ceilalți cum se joacă.
- Hai, nu vii afară?
- Nu pot, nu mă lasă mama, mai am de învățat.

Jocul era mereu afară, în casă stăteau doar cei care aveau părinți cicălitori și teme de făcut.
Copilăria și pubertatea mi-am petrecut-o afară.


Adolescența, în schimb, mi-am petrecut-o în casă refuzînd să mai ies afară. Apăruse un altfel de partener de joacă cu care eu nu știam să mă joc. Apăruseră fetele.
Viața continua să fie afară, însă regulile jocului se schimbaseră iar eu nu știam să îl mai joc.
Rămăsesem copil.

Perioada maturizării a continuat în același registru de inadaptare, dar apăruse în schimb un altfel de viață la care m-am adaptat repede.
Apăruse viața virtuală cu o grafică mai mișto.
Viața se mutase înăuntru iar eu nu mai eram copil.

Am jucat acest joc al vieții virtuale mult timp și probabil că l-aș mai fi jucat ani buni dacă nu aș fi cunoscut-o pe M. și nu aș fi venit în Franța.

In Franța urmez acum un tratament de recuperare și reeducare pe bază de ieșiri repetate în natură, program ce poartă numele "Viața este afară".

Imediat cum s-a anunțat la știri că a venit primăvara, ne-am scos de la naftalină biciletele, le-am curățat lanțurile de rugină, le-am împachetat în portbagaj și am plecat cu ele să ne plimbăm pe malul rîului Escaut.

Biciclete pe malul rîului Escaut

Desigur, ne-ar fi plăcut ca să fie 3 sau mai multe biciclete, dar despre oameni și locuri cu o altă ocazie.
Pînă una-alta a trebuit să ne mulțumim cu compania cîtorva lebede, care după ce au auzit că sîntem români s-au grăbit să-și ia zborul, deși sincer nu ne era foame deloc.

Lebădă decolînd

Oscilăm mereu între viața de afară și cea de dinăuntru, între real și virtual, între a ne deschide sufletul și a-l ține închis.
În ceea ce mă privește, de fiecare dată cînd am stat înăuntru cu sufletul închis într-o realitate virtuală, nu am trăit de fapt nimic.
Cînd eram mic știam că viața este afară și acum încerc să învăț lucrul ăsta.

duminică, 4 martie 2012

Reperul spiritual al triunghiului de conifere


Îmi place senzația de umilitate pe care o am atunci cînd mă aflu în preajma unor arbori înalți.
Mă liniștește și deși îmi este frică de înălțime, îmi dă imboldul de a mă urca pînă sus și de a vedea lumea din vîrful copacului.


Templul verde al triunghiului de conifere

Am stat în preajma lor minute în șir tot privind în înaltul celor trei vîrfuri care păreau să se întîlnească undeva sus, de-asupra norilor, spre Soare.
Mi s-a părut interesant faptul că fiind foarte aproape unul de celălalt, niciunul nu avea crengi pe partea dinspre ceilalți doi confrați. Aveau deci  jumătate de coroană pe mai bine de două treimi din înălțime, doar partea superioară avînd o coroană completă cu crengi de jur împrejurul trunchiului.

La fel de umil mă simt și cînd mă aflu în apropierea unei catedrale impozante în stil gotic, cum e cea din Köln de exemplu.
De data aceasta însă, spectacolul grandios din fața ochilor mă neliniștește revoltează și îmi dă imboldul de a mă...îndepărta.

Domul din Köln. Templul gri al celor două turle.

Pentru mine, utilitatea acestor catedrale somptuoase este aceea de a servi drept punct de reper fizic atunci cînd ai nevoie să te orientezi într-un oraș pe care nu îl cunoști.
Golită de conținut, de semnificații și de simboluri, catedrala rămîne doar o dovadă a iscusinței arhitecților contrastînd puternic cu vanitatea celor care au dispus ridicarea ei.

In timp ce arborii caută încontinuu lumina soarelui cu frunzele lor și apa ploilor cu rădăcinile lor, catedralele "sădite" de oamenii acelor vremuri se degradează cu fiecare rază de soare și cu fiecare picătură de ploaie.
Pentru mine, copacii aceia divini  au fost adevăratul punct de reper spiritual, așa cum probabil că erau acum cîteva mii de ani în urmă, înainte ca oamenii să înceapă să "sădească" astfel de edificii.

Nu am putut să mă sui în copaci și nici nu am intrat în catedrală, dar dacă ar fi să fiu nevoit vreodată să aleg între "copacul vieții" și "catedrala morții", sper să am înțelepciunea să fac alegerea cea bună.
Filozofia vieții pare a fi simplă pentru un om umil și naiv ca mine : să nu ai încrede în nimic care se degradează la soare și la apă.