Rețeta fericirii și retorica iubirii

 

Vreți să fiți fericiți ? Mănînci calule ovăz ?

Mă sperie studiile despre fericire deși știu că sînt făcute pe baze științifice iar psihologia fericirii este o ramură esențială în buna noastră funcționare interioară.

Pe mine mă sperie rețeta fericirii deși înțeleg binișor setul valoric, congruența între cele 3-5 lucruri tari, lista de 5-7 comportamente și definiția psihologică a fericirii și a sensului în viață.

Am citit cîteva mici lucruri despre asta și am înțeles o mică parte din ele.
Rețeta fericrii se eliberează pe bază de ordonanță de la psihologul vostru de familie dar tratamentul nu se găsește în farmacii. Nu încă, dar corporațiile farmaceutice lucrează la asta intens pentru că acționarilor lor le pasă de împăcarea noastră sufletească și de starea noastră de fericire.

Vai de capul nostru dacă întră pastila drogului fericirii pe mîinile lor.

S-a terminat cu fericirea. 

Deocamdată avem noroc și nu există farmacii ale sufletului dar există medicamente împotriva depresiei.

Noi am făcut cîteva ședințe de terapie cu psihologul nostru de cuplu ca să ne (re)găsim fericirea.

Nu merge bine tratamentul nostru pentru că nu e adaptat cazului nostru, dar terapia de cuplu e genială.

 
Ascultați un om bătrîn și înțelept dar naiv și fără mare experiență în viață.

Nu există rețeta fericirii tot așa cum nu există piatra filozofală, elixirul tinereții, dumnezei și îngeri, leacuri ezoterice și alte superstiții pseudo-științifice.

Dați-le foc !

Nu există alchimiști ai fericirii dar există căi și metode practice, există o psihologie a fericirii și o filozofie a fericirii și mai ales o neuroștiință a fericirii și o terapie a fericirii.

 
Pentru cei care nu au fost iubiți necondiționat în primii ani din viață și pentru cei care poartă în ei rănile abandonului emoțional și afectiv, ei bine pentru toți oamenii ăștia și mulți alții asemenea, fericirea și iubirea sînt o luptă continuă de supraviețuire.

Oamenii abandonți afectiv și care nu și-au primit porția zdravănă de iubire maternă în primii ani nu știu ce este iubirea și nu știu ce este fericirea « adevărată ».

Ei nu cred în fericire și iubire  pentru că sînt sabotați de inconștientul lor care le dictează un model de viață bazat pe neîncredere în ei înșiși și în cei din jur, un model dominat de frica de abandon și frica de trădare, frica de umilire și frica de rejectare.

Pentru mine rețeta fericirii e simplă : iubire.

Luați porții mari de iubire încă din stadiul de foetus și continuați să fiți înconjurați de iubire din primele zile de viață pînă în ultimele zile ale vieții.

Ce frumos și liniștitor trebuie să fie să mori înconjurat de cei dragi și de iubire.

Ascultați un om naiv, nu aveți nevoie de nimic altceva.

Eu unul am avut parte de asta și nu am nici un merit. Meritul este al familiei mele, părinți, soră, bunici, unchi și mătușe, verișori și apoi al tuturor prietenilor mei, mici și mari.

Meritul este al tuturor celor care mi-au dat puțină iubire și fericire din sufletul lor fără să îmi ceară niciodată nimic înapoi.

Iar acum a venit rîndul meu să le ofer același lucru pentru că eu i-am abandonat pe mulți dintre ei.

Am făcut asta din iubire pentru cineva drag și acum încerc să înțeleg de ce am făcut asta și de ce sînt așa cum sînt. Eu mă laud că sînt generos și sensibil și înțelegător cu toată lumea, dar cum se face că cei apropiați suferă mult din cauza asta ?

Am primit doze mai mici sau mai mari de iubire și am primit înțelegere atunci cînd am greșit. Nu a fost întotdeauna ușor că nu am trăit în puf plin de iubire și afecțiune nemărginită.

Și nu mi-a cîntat nimeni în fiecare noapte noapte bună puișor pînă să adorm liniștit și nu a stat nimeni la curul meu zi de zi să-mi sufle în pînze și să mă apare de orice pală de vînt mai puternică și nu am fost mereu marele prinț și copilul rege.

Mama și bunicul au avut grijă să mă pună repede la punct atunci cînd deveneam un copil insuportabil și de o insolență crasă.

Un singur cuvînt aspru  și un gest din sprînceană din partea lor și încetam pe loc să mă comport ca un copil rege și tiranic.

Jar mîncam altfel, dar nu mîncam bătaie. Cuvintele și expresia facială erau jarul.

Iar tovărășa noastră învățătoare a avut grijă să anihileze în noi orice urmă de bunătate și iubire necondiționată.

A măturat pe jos cu încrederea noastră în noi înșine și ne-a umilit. A dat cu palma și cu rigla și cu arătătorul în noi ca să ne îndrepte și să ne călească iar eu visam noaptea că o luam la bătaie și mă trezeam cu dinții scrășnind și pumnii mei mici încleștați.

Dacă un învățător ar face a zecea parte din ceea ce făceau unii profesori acum 30 de ani, ar fi călcați în picioare.

I-aș dojeni cu cuvinte violente și priviri ucigătoare pînă și-ar cere iertare în genunchi.

Dar cine avea curajul ăsta atunci în fața autorității supreme ?

Nu am nevoie de nimic altceva înafară de mici porții de iubire și afecțiune și înțelegere și aș putea să trăiesc cu salariul mediu pe economie dacă nu aș fi obsedat de cămăși și nu aș fi ahtiat după băutură, distracție și femei.

Întrebarea care mă macină pe mine e alta. 

Vreți să fiți iubiți ?

Asta e întrebarea și mai ales this is the question.

Mă ușurez fără nici o problemă în fericirea mea, nu e mare scoafală cu ea și nu înțeleg de ce aleargă toată lumea după ea ca nebuna.  

Dar eu am ce am cu iubirea.

Cum facem să fim iubiți pentru ceea ce sîntem și cum facem să îi iubim pe ceilalți pentru ceea ce sînt cu adevărat în interiorul lor dar nu reușesc să-l exploreze ?

Cum facem cu iubirea ?

Cum facem fraților cu retorica iubirii ?