Oameni în parcDiscutau verzi și înflorite despre cît de frumoasă este primăvara în parc, despre cît de important este să ai în viață momente de liniște atît la propriu cît și la figurat și alte lucruri asemenea care se discută în parc.
Ușor, ușor au ajuns la concluzia că există un anumit gen de discuții care se poartă în parc sau și mai exact există un anumit gen de discuții care nu se face să îl porți în parc.
Este bine știut faptul că atunci cînd discută despre lucruri urîte, oamenii devin ei înșiși urîți.
Atunci cînd intri în parc, în natură deci, îți intră natura în tine de fapt și devii puțin mai bun, mai conciliant, mai zîmbitor, mai liniștit.
Intr-un parc civilizat în care îți este permis să te așezi pe iarbă ar trebui puse plăcuțe în care să fie interzise discuțiile despre lucrurile urîte precum criza de exemplu. Sau România, ar adăuga subversiv unii mai cîrcotași.
Nu și pentru mine întrucît România e un subiect
Asta pare să se întîmple cu toți cei plecați, nici nu ajung să-și desfacă toate bagajele că și încep să înțeleagă.
La un moment dat liniștea le-a fost tulburată de un alt cuplu care a binevoit să stea și el în parc la cîțiva metri distanță de ei.
Acest cuplu era puțin mai neobișnuit pentru că doar ea s-a așezat pe iarbă, el preferînd să rămînă nepoliticos înăuntru, în poziția șezut. Imediat ce s-a facut comodă, ea a început să cînte la comanda lui o melodie francezo-maghrebină cu o voce foarte puternică, groasă, aproape masculină.
Cuplul ăsta era format dintr-un om și o mașină.
Adică dintr-un el care a venit însoțit de o ea, o mașină luată pe persoana fizică pe care a condus-o să stea direct pe iarba din parc ca să poată sta apoi comod deasupra și fundul lui de persoană fizică .
Practic mașina era o extensie artificială a fundului, un accesoriu aflat mereu la purtător, sub fund, care se asorta mereu cu acesta. Sunt absolut sigur că acel om, pentru că era un om pînă la urmă, nu-și mișca fundul pînă în mașină ci își băga mașina direct sub fund.
Cuplul era practic un trio om-fund-mașină, în care mașina îi conducea pe ceilalți doi.
El era de origine arabă, second-hand iar mașina era un Golf de naționalitate germană avînd cetățenie franceză. Sau o fi fost invers, mașina era second hand, nu mai rețin exact ca nu mă prea pricep la mașini. Ca dovadă, ne-am cumpărat Toyota.
El nu știu dacă avea cetățenie franceză, știu doar că nu avea civilizație franceză.
Probabil că acel om vroia sa își marcheze teritoriul din parc într-un mod cu puțin mai civilizat decît ar fi făcut-o acasă la mama lui și totodată să iși etaleze poate apartenența la:
a) un curent muzical
b) o naționalitate
c) o religie
d) o ne-simțire
e) o ne-educatie
f) o ne-civilizație
Intrucît nu era chiar genul nostru de muzică și nici de masină am ales să ne mișcăm posterioarele puțin mai civilizate în partea cealaltă a parcului.
Cam așa arata de acolo panorama parcului, unghiul fiind ales astfel încît copacul central din prim plan să se suprapună exact peste mașina care încă se mai afla în același loc.
Puțini oameni în parc
Privind retrospectiv în urmă(unde altundeva) dacă aș fi avut spirit civic și nu aș fi fost atît de slab de înger, i-aș fi făcut o poza splendorii patrupede din iarbă cu tot cu proprietarul biped dinăuntru, poză care ar fi fost cu mult mai interesantă decît un peisaj cuminte și curat fără nici un mesaj care să iasă în evidență.
La vremea respectivă pur și simplu mi-a fost frică să îndrept aparatul foto către acel cuplu și asta nu pentru că aparțin unui a) alt curent muzical, b) unei alte naționalități sau c) unei alte religii.
Mi-a fost frică pentru ca instinctual am simțit că acel om este rău. Sunt sigur că și aparatul foto a simțit la fel că și el e slab de înger și delicat ca și mine.
Instinctul nu știe de civilizație, religie, moralitate etc., el știe de bine și rău, de fugă sau de înfruntare. Si aici am vorbit în numele instinctului meu, nu știu al altora cum e.
Post factum aș spune pe un ton rațional că mi-a fost teamă că acel om nu este educat, nu este civilizat si cu bun simț și in barbaria lui o sa înceapă să mă alerge prin parc...cu mașina. După care m-ar fi atîrnat cu cureaua de la aparat de un copac.
Iar bicicleta mea deși are 7 viteze față de cele 5 ale mașinii, eu am doar un inginer supraponderal putere față de cei 90 de cai ai mașinii.
Si nu trebuie sa fii inginer să faci corect calculele matematice cu două zecimale exacte ca să realizezi că pînă să mă urc pe bicicletă și să schimb prima viteză, m-aș fi plimbat prin parc cu tot cu bicicletă, pe capotă.
Cazul nu este izolat pentru că la nici 10 minute distanță și-a facut apariția un alt cuplu om-mașină.
Același scenariu, mașina era tot pe persoană fizică, el tot de origine arabă și a început să dea ture cu aceasta prin parc, braț la braț. Două ture mai exact, accelerînd-o de fiecare dată cînd ajungea pe porțiunea dreaptă de cîteva zeci de metri de la baza parcului.
Cele doua cupluri s-au întîlnit, ei s-au salutat iar mașinile și-au claxonat politicos, cea mai nouă aflată în mișcare salutînd prima regulamentar.
Apoi ei au polemizat probabil pe tema nesimțirii cu care nu îi băgau în seamă doi batrîni care stăteau liniștiți în banca lor și doi romani cu bicicletele aferente care erau deja în partea cealaltă a parcului.
Ele nu știu pe ce temă au discutat pentru că așa cum am mai spus nu mă pricep la masini, dar ceva îmi spune ca se turau pe ele de rîs cînd au vazut bicicletele noastre mici și amărîte.
Dupa ce și-au terminat de vorbit, cel de-al doilea cuplu a demarat către un loc de joacă de unde și-a recuperat copilul de cîțiva ani care se juca acolo și a plecat probabil sa manifesteze împotriva rasismului și nationalismului francez de ultimă speță șovină. Si mai nou, română.
Suntem prieteni cu alți doi oameni, arabi și ei, oameni cu facultate, civilizați care nu s-ar comporta niciodată astfel, ba mai mult, unul din ei, spre deosebire de noi, cred ar fi luat atitudine și ar fi înfruntat situația ca de la om la om și nu ar fi ales calea mereu facilă a evitării problemei și apoi a dezbaterii inutile pe seama ei.
I-ar fi explicat poate regulile de circulație cu masina în parc unde civilizația are întotdeauna prioritate de dreapta în fața nesimțirii grosolane.
Vechiul avertisement "Nu călcați iarba" ar fi trebuit înlocuit în cazul de față cu "Nu încălcați iarba" cu trimitere strictă la incălcarea regulilor de civilizație în parc.
La marginea acelui parc era un drum asfaltat pentru proprietarii care aveau casă lîngă parc. Nu știu dacă la intrarea în parc era un semn care interzicea accesul mașinilor cu excepția riveranilor, dar oricum asta nu schimbă cu nimic fondul problemei. De multe ori atitudinea e cea care contează și nu doar simpla încălcare a unei reguli. Cu atît mai mult cu cît aceasta este o regulă de bun simț pentru care nu s-a inventat încă un indicator rutier.
Eu unul am fost educat să nu intervin în situațiile cînd văd pe cineva că încalcă regulile și nu sunt cel lezat în mod direct.
Am fost educat să le ignor, să le las în pace, să nu ma amestec în treburile greșite ale altora și implicit să nu iau atitudine.
Adică să nu te bagi maică acolo unde nu-ți fierbe oala, că o sa dea în clocot și o să te opărești.
Si mi-e ciudă.
Se pare că respect întocmai ceea ce am fost educat, ba chiar am pretenția să o numesc educație și civilizație.
In fond ce mi-au făcut oamenii ăia? Nu m-au jignit, nu m-au bătut, nu m-au lezat în nici un fel. Si-au văzut de treaba lor făcută prost, cu fundul. Parcul, un spațiu public al tuturor, era implicit și terenul lor de joacă. Si al mașinilor lor. Pe persoană fizică.
Faptul că mi-a fost puțin teamă este cît se poate de subiectiv și irelevant iar teama mea poate a fost puțin amplificată și de frica prietenei de lîngă.
Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Si dacă se comportă astfel într-un parc, oare cum s-or comporta în rest?
Un factor foarte important a fost faptul că oamenii păreau a fi genul acela de arabi cu care nu vrei să ai de-a face. Iar faptele o confirmă.
Si eu deși spun că am doi prieteni arabi, nu le înțeleg la fel de ușor mimica feței și limbajul non-verbal și am prejudecăți că arabii sunt oameni răi. Oare ar fi cazul să nu mai stau la televizor și la Internet atît de mult și să încep să trăiesc în schimb?
Dacă ar fi fost francezi poate nu i-aș fi catalogat instinctual drep răi, poate ar fi fost doar niște nonconformiști ciudați și puțin simpatici.
Bătrînii care au ales să plece și ei de acolo poate că au plecat doar pentru că se apropia ora somnului de după-amiază. Poate lor nu le-a fost teamă și ar mai fi rămas să asculte muzica aceea chiar dacă nu era întocmai o romanță de Charles Aznavour.
Poate le-a fost doar un pic silă. Sau somn.
Poate folosesc prea des cuvîntul poate. Poate.
Da, asta trebuie să fi fost, mult zgomot pentru nimic.
Oricum ceea ce știu sigur e că în ziua aceea au fost puțini oameni în parc.
Morale de două parale:
Mintea de pe urmă a românului e profundă și nu ajută la nimic.
Despre mintea dintîi circulă zvonuri că ar fi aproape la fel de sclipitoare. Si la fel, nu ajută aproape cu nimic.
Pentru că o minte sclipitoare cu o atitudine de lehamite este o minte de lehamite.
Adică o lehaminte.
Somnul rațiunii naște monștri. Somnul atitudinii naște monstri care-i mănîncă pe primii la micul dejun.
Capra vecinului, eterna meteahnă a românului, atîta timp cît e șchioapă de-un picior și de-o ureche, rîioasă, fără lapte și de rasă arabă poate să traiască sănătoasă pînă la adînci batrîneți. De revenit asupra acestei idei.
Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce ar fi făcut românul din mine dacă în acea mașină s-ar fi aflat țigani români și ar fi ascultat în mașină un concert pentru pian de Claude Debussy.
Intrebarea e, m-aș fi dus la ei să le spun cu mîndrie s-o dea mai tare sau cu frică s-o dea mai încet? Păi stai să mă răzgîndesc puțin...
Pentru că dacă ar fi ascultat manele, ipocrit și las cum sunt, răspunsul îl știu deja.
M-aș fi mutat în partea cealaltă a parcului zicîndu-i prietenei mele pe un ton grav, vizibil afectat și suficient de tare cît să mă audă și cei doi bătrîni hipoacuzici de pe bancă:
- Ooh les roumains, on y va ma cherie?
Semn clar că mai am mult de lucrat la etaloanele mele de civilizație si corectitudine.
Păstrînd registrul (auto)ironic și logica precară de mai sus, mes chers camarades mi-ar fi furat întîi bicicleta și abia apoi m-ar fi alergat prin parc cu mașina. Pentru că au și ei o minte dintîi sclipitoare, că doar sunt de-ai noștri.
Asta îmi aduce aminte de momentul în care eram în metroul din Paris și au intrat doi muzicanți vizibil români și au început să cînte gălăgios cu ajutorul unui instrument ingenios pe roți care avea atît tobe, casetofon încorporat cît și clopoțele. Un fel de orchestră ambulantă pe roți.
I-am recunoscut după acordeon. Păreau soț și soție.
Nu am apucat să termin de zis în gînd "să vezi că ăștia sunt româ.." că s-au și închis ușile care era totodată și semnalul de începere al melodiei.
Erau la doar un metru în fața noastră, față în față cu noi.
S-au apucat de cîntat și din cînd în cînd ne dădeau tîrcoale cu privirea în speranța că am fi făcut acel gest, mereu fîstîcit, în care scoți o monedă de undeva din buzunarul jachetei, de fiecare dată ultimul.
Au cîntat Marina - de Rocco Granata (aveam să aflu după de cine este cîntată piesa) într-o variantă remixată italiano-română cum rar mi-a fost dat să aud.
Nu au apucat să ajungă la refren că deja mi se urcase tot sîngele la cap, m-am înroșit și apoi înverzit pe loc și abia am avut puterea să privesc cu coada ochiului înspre prietena mea la fel de roșie ca și pepenele de mine.
Nu am scos amîndoi absolut nici un sunet, practic și de respirat respiram amîndoi complice în franceză, mîinile îmi erau transpirate, fiecare semiton cîntat fals dura o veșnicie sau chiar mai multe și sunt sigur că dacă aș fi îndrăznit să o întreb ceva în româna, în cel mai bun caz ea mi-ar fi răspuns în franceză. Asta dacă nu mi-ar fi dat drumul la mînă spunîndu-mi răspicat că nu mă cunoaște și că să vină poliția. Evident, în limba franceză.
A fost prima oară cînd mi-a fost rușine că sunt român.
Dar Rușine, nu rușinică. Numai noi am putea diminutiva rușinea.
Cînd îi vezi pe stradă, îi ocolești și le poți zîmbi fals, refuzîndu-i politicos. Ai libertate de mișcare. Noi eram prinși în incinta vagonului față în față cu realitatea dură de care fugeam.
Atunci mi-a fost și mai teamă decît în parc, teamă de ridicol.
Si atunci am adoptat aceeași atitudine lașă și am tăcut pe românește, dar nu am mai avut puterea să ne eschivăm și să plecăm în altă parte, arătîndu-le spatele.
Am avut noroc că la următoarea stație au coborît. Că altfel am fi coborît noi și l-am fi luat pe următorul. In orice direcție numai diferită să fie.
Pur și simplu erau prea mulți români în metroul parizian.
Iar noi cînd ne vedem, fugim unii de alții.
Rușine să ne fie!
Intrebarea pentru premianți care mă roade e ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi descoperit că acea domnișoară înroșită și pepenele înverzit din fața lor fugeau de același lucru ca și ei?
Variantele sunt triste:
a) ar fi tras semnalul de alarmă imediat și ar fi fugit lăsînd în urmă orchestra ambulantă
b) ar fi întrebat cît costă kilogramul de pepene și cîte kilograme are
c) ne-ar fi întrebat politicos dacă avem să le schimbăm mărunt o bancnotă de 250 de euro
d) ne-ar fi întrebat care e repertoriul nostru și dacă nu vrem sa cîntam în cvartet Marina
e) ne-ar fi cîntat în continuare pe datorie înca 4 stații cît mai erau pînă la destinație
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu