sâmbătă, 25 septembrie 2010

Aranjament de scoici melancolice


Scoici melancolice - Mise en scène

Urmele lăsate pe nisip arată cît se poate de clar că este vorba de o "mise en scène".
Sunt urmele mîinilor mele încercînd să ascundă urmele picioarelor mele.

Cînd eram mic strîngeam scoici în ultima zi de stat la mare. Ultima zi mereu.
Erau scoicile care trebuiau să îmi aducă aminte de mare pînă în anul următor.
Ultima zi de stat la mare era evident cea mai dureroasă, iar scoicile strînse în acea zi erau scoicile durerii, ale melancoliei zilelor ce trecuseră atît de repede.
Le culegeam, le puneam într-o pungă și cînd o deschideam odată ajunși acasă, sentimentele erau mai mereu confuze. Tristețe amestecată cu bucuria de a mai simți încă o dată nisipul fin în mînă.

Le aranjam pe covor, alegeam cîteva mai frumoase și le așezam în vitrină sau pe rafturile bibliotecii.
Îmi aduc aminte că am scris cu creionul pe spatele unor scoici anul în care le-am strîns. După care nu îmi mai aduc aminte nimic.

Scoicile din fotografie le-am cules de pe plaja Pléneuf-Val-André. Atunci cînd le-am strîns nu am simțit nimic special, nu am avut nici o tresărire melancolică.
Le-am luat pentru că mi s-au părut frumoase și ajungînd în dreptul frînghiei înverzite și avînd aparatul foto legat la gît trebuie să mă fi trecut un fior artistic. Sau poate două doi.

Mi-ar fi plăcut ca, asemenea madeleinelor lui Proust, odată ce le-am luat în mînă să fi simțit un fior melancolic și să fiu teleportat pe loc douăzeci de ani în urmă. Nu am fost.

Explicația trebuie să fie aceea că, fiind niște scoici ale tristeții, ale ultimei zile de mare, ele au fost scoase din memoria mea afectivă.
Pentru că noi fugim de tristețe.

Singurii care par a nu fugi de tristețe, ba dimpotrivă, par a se hrăni din ea, cred ca sunt artiștii artriștii.

După ce am făcut poza, mi-am luat scoicile și am plecat acasă în pași de artist, mîndru de prima mea mise en scène.

3 comentarii:

  1. ...Prin mai, la Pleneuf n-am strâns scoici, am băut un cidru bun într-o zi ce anunţa vara, într-o pauză din plimbarea pe falezele bretone. Dar scoicile tale au fost acum madeleinele mele, pentru săptămâna bretonă care mi-a adus multe legende şi culori... Dar, faptul că acum, revăzând fotografia, ţi-ai regăsit scoicile ultimei zile de la mare, nu e oare tot glasul madeleinei ?

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-adevar, glasul madeleinei nu inceteaza sa murmure, iar o fotografie iti da in fapt ragazul sa il asculti. "Esuati" pe tarmuri straine, pe faleze bretone, fotografiile pot deveni porti catre trecut, porti catre noi insine...asa cum eram cindva.

    RăspundețiȘtergere
  3. O sa radeti ,dar m-am copilarit si eu anul acesta la Marea Adriatica,am cules scoici...mi-am adus un saculet de scoici pe care le-am aranjat intr-un fel aparte in ghivecele de flori de acasa,ele imi amintesc de Italia,de soare,de veselia,de implinirea pe care am avut-o acolo...

    RăspundețiȘtergere