Sînt un trîntor !!!

În școala generală, prin clasa a 2-a sau a 3-a, probabil la una din orele de Compunere sau Scriere, doamna învățătoare I. mi-a scris pe caietul de teme următoarea propoziție - Ești un trîntor !!!
A scris sentința asta cu cerneală roșie, așa cum o făcea mereu, cu 3 semne de exclamație la sfîrșit. Trei. !!!.
Puteam mirosi acea cerneală roșie. Nu știu ce se punea în ea, dar mirosea diferit față de cea albastră cu care scriam noi, elevii de rînd.

Mă întrebam adesea, oare roșul miroase diferit față de albastru?

Era o doamnă bine aranjată și mereu parfumată, iar mirosul ei îl asociam uneori cu mirosul cernelei roșii. Mirosea a roșu.
Cînd capul ei aplecat să îmi corecteze tema se afla în dreptul capului meu, îi puteam simți respirația rece. Era rece ca sufletul ei și îi simțeam mirosul de cafea. Mirosea a maro.
Avea o caligrafie impecabilă iar sentința parcă era puțin îndulcită de faptul că îmi scrisese atît de frumos.
A scris-o pe pagina din dreapta a caietului, în partea din stînga sus a foii. Parcă pot vizualiza și acum cu ochii minții acea pagină. Eram în banca a doua sau a treia pe primul rînd de la perete, în partea dreaptă. Nu mai știu cine îmi era coleg(ă) de bancă.
Dînsa avea un anumit mod de a scoate un sunet puternic de undeva din străfundul gîtului, ca și cum ar fi înghițit în gol. Mie îmi părea un tic nervos și mă scotea din minți. Nu o să uit acel sunet niciodată.

"Ești un trîntor!!!" este un calificativ deosebit față de celelalte obișnuite, Foarte bine, Bine, Satisfăcător și Nesatisfăcător. Acestor calificative li se mai adăugau, după gust, un semn minus(-) sau plus (+), pentru o diferențiere mai fină, care era menită să accentueze extremele, de cele mai multe ori . Foarte bine cu plus era maximul pe care cineva îl putea obține, era excelența însăși, iar Nesatisfăcător cu minus era dezastrul de la polul opus. Nu am luat Foarte bine cu plus niciodată.
În cazul meu niciunul din calificativele astea nu erau suficient de precise pentru a descrie tema pe care o făcusem.
"Ești un trîntor!!!" este mult mai mult decît un calificativ aplicat cu roșu pe caietul de teme, calificativ care în mod normal reprezenta o evaluare a unei simple teme ce nu conta pentru nota din catalog.
"Ești un trîntor!!!" reprezintă un adevăr dureros despre sine, direct în plex. Era o lecție simplă de viață, iar eu l-am perceput atunci ca pe o rușine uriașă.
Drept consecință firească în momentul în care l-am văzut scris m-am înroșit imediat. Roșeam foarte repede și faptul că îmi conștientizam această stare mă determina să roșesc și mai tare, într-un efect de avalanșă.

Semnele acelea de exclamație parcă erau 3 săgeți înfipte în mintea mea. Nu am putut să îmi mai ridic ochii din caiet și simțeam că învățătoarea încerca să îmi fixeze privirea. Îi simțeam răsuflarea rece, maronie în gulerul de la uniformă și îi puteam auzi acel sunet din gît, amenințător. Nu vroiam să ridic capul din caiet, vroiam să îmi consum rușinea în liniște, privind cît de frumos îmi scrisese acele cuvinte urîte. În acel moment mi-aș fi dorit ca toată lumea din jur să dispară și să rămîn doar eu și cu caietul meu și să stăm puțin de vorbă.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb, ia spune-mi, că tu mă știi cel mai bine, chiar sînt un trîntor?

Am închis imediat caietul după ce dînsa a plecat să corecteze temele celorlalți.
Acum nu mai era vorba doar despre note mici, despre obrăznicii, despre teme nefăcute, despre poezii neînvățate. Acum era vorba despre mine, despre caracterul meu.

Și trebuia să iau o decizie în privința asta.

Sentința roșie din caiet, rușinea că fusesem descoperit, toate trebuiau șterse. Mai ștersesem note proaste, mai rupsesem foi din caietul umplut pînă la refuz de sîngele roșu al cernelei corectoare.

Nu eram începător. Știam ce aveam de făcut. Repede.
Decizia fusese luată.

Acum mă gîndesc că nu aveam cum să le șterg, nu o puteam nega, acolo eram eu. Cum aș fi putut să mă șterg pe mine însumi? Dacă ștergeam acele urme ar fi rămas oricum amintirile, ar fi rămas adevărul, ar fi rămas cauza. Degeaba ștergi toate efectele, cauza e cea care trebuie analizată și îndepărtată, de la rădăcină.
Dar atunci nu gîndeam în termenii ăștia. Aveam să o fac, așa cum îmi este obiceiul, mult după.
La 8 ani nu ai amintiri, nu ai multe remușcări introspective, nu problematizezi. Ai doar lucruri de făcut. Repede.
Acea foaie înroșită cu rușinea mea trebuia să dispară, acel caiet trebuia să dispară cu totul. Nimeni nu mai avea voie să-mi vadă caietul de teme.

- Ce ti-a pus ?
Asta era întrebarea pe care ne-o adresam unii altora ca să aflăm ce calificative a primit celălalt.
- Mi-a pus Bine, am luat Nesatisfăcător, cam astea erau raspunsurile mele atunci.

Calificativele, notele în mod special nu spuneau nimic în mod direct despre om, despre caracterul său, ci erau folosite în mod indirect pentru a-i judeca și eticheta pe ceilalți, pentru a-i așeza confortabil într-o ierarhie a valorilor.
Eu eram atunci pe la mijlocul clasamentului și aveam să rămîn așa mult timp.
Atunci puteam număra pe un deget cîți FB luasem la Compunere. Nu îmi păsa atît de mult de cîți FB luasem, așa cum se întîmpla cu multe fete din clasă, ci îmi păsa de cîți NS luasem. Fetele își numărau cu invidie FB-urile, iar noi, băieții, ne lingeam rănile proprii numărîndu-ne unii altora NS-urile.

- Ce note ai luat azi, ce ai făcut azi la școală ?
Aceasta era întrebarea pe care ne-o adresau părinții. Nu le puteam arăta părinților că fiul lor iubit și atît de cuminte, cumințenia întruchipată a clasei, era un trîntor.

"Ești un trîntor!!!" spunea în mod direct ceea ce sînt și nu ceea ce știu. E de o mie de ori mai ușor să înveți, să ajungi să știi, decît să schimbi ceea ce ești. Iar oamenii nu vor să se schimbe, cu atît mai puțin să fie schimbați.

Mi-ar fi plăcut să aflu dacă și ceilalți au primit vreodată lovitura asta de imagine, dar nu puteam întreba pentru că m-aș fi dat de gol. Trebuia să tac și să încerc să îngrop în mine acest adevăr usturător. Listei de adevăruri dureroase, care mai cuprindea printre altele bătăile pe care le primeam drept învățătură de minte de la doamna învățătoare, i se adăugase acum cel mai cumplit adevăr.
Deși știam ce înseamnă trîntor, cred că atunci cînd am ajuns acasă m-am uitat imediat în DEX-ul acela cu coperți verde închis, așa cum făceam de fiecare dată cînd citeam un cuvînt nou sau auzeam un cuvînt nou în clasă. Poate că totuși situația nu era atît de gravă, poate erau niște portițe de scăpare, niște interpretări ale cuvîntului trîntor în dicționar.
Nu mai erau!

Acum mi-ar plăcea atît de mult sa regăsesc acel caiet și să-mi aduc aminte că uneori, dar doar uneori, asta sunt ! Un trîntor.
Atunci eram un trîntor deoarece copiam temele de la ceilalți nefiind în stare să mi le fac singur. Eram un trîntor pentru că nu trudeam, ci trîndăveam cît era ziua de lungă. Eram un trîntor pentru că toată ziua mă jucam și atunci cînd îmi făceam temele tot la joacă mă gîndeam.
Mă gîndeam ce să fac ca să mă ascund mai bine la "De-a v-ați ascunselea", mă gîndeam unde să ne mai jucăm cornete și ce strategii să aplic ca să îi împușc pe toți, singur împotriva tuturor, mă gîndeam unde să dau atacul la furat de flori și cireșe, mere și struguri, mă uitam la punga cu cartobele (cartonașele de la cutiile de chibrituri) și la punga cu tăvăluțe (capacele de bere), mă gîndeam cu cine să joc miuța în echipă ca să îi batem pe ceilalți și să rămînem mereu pe teren.
Mă gîndeam să termin repede lecțiile ca să ies în lumea care mă aprecia și adora și care mă aștepta să mă joc cu ea.
Acolo, în lumea jocului, eram mai mereu primul, eram în centrul atenției, toată energia mea acolo era consumată, toată inteligența mea, atîta cîtă era, acolo era investită. Doar acolo luam Foarte bine cu plus.
Acolo nu discutam decît foarte rar despre teme și cărți citite în vacanță, acolo școala era un subiect tabu.
Acolo eu făceam echipele sau eram ales primul, eu dădeam calificative, eu arătam cu degetul către cei mai mici si slabi, acolo eu îmi exersam sunetul acela atotputernic din gît.
Eu hotăram cine vine cu noi să "dăm atacul la bancă". A da atacul la bancă însemna a da atacul la grădina de meri din fața băncii din cartierul nostru.
Acolo nu eram trîntor, acolo eram copilul intransigent care semnala fiecare greșeală și își vărsa inconștient frustrările de la școală pe cei mai mici.

Acolo nu eram trîntor, acolo eram tartor.

Anii au trecut și am reușit, încet, încet, să mă schimb. Am început să trudesc și au ajuns să copie alții temele de la mine.
Nu mai eram un trîntor.

Se mai întîmplă însă ca, din cînd în cînd, să redevin un trîntor.

Nu e nevoie să îmi dau palme după cap sau să mă dau singur cu capul de tablă cum se mai întîmpla în școala generală. Oare pentru că am făcut toate astea la timpul lor ? Sper că nu.

Acum mi-am format deci reflexul de autoanaliză și nu după mult timp realizez faptul că devin un trîntor. Acum îmi scriu singur cu roșu - Ești un trîntor !!!

De cînd am ajuns în Franța am început, încet dar sigur, să devin un trîntor. Franța este locul ideal pentru a trîndăvi. Totul este frumos, totul este liniștit aici în comuna Maubeuge și e atît de plin de trîntori că aici mă simt în siguranță că nu o să fiu descoperit, că nu o să ies în evidență.
Acum în loc să muncesc mă uit pe fereastră printre florile de pe pervaz care tocmai au înflorit, aproape că le pot vedea cum cresc. Au crescut sub ochii mei, am trîndăvit sub frunzele lor. Curios cum florile de la pervazul din dreptul mesei la care stau au crescut mult mai mult decît cele de la pervazul din spate.
Oare pentru că am fost eu lîngă ele, s-or fi hrănind și din bioenergia mea de trîntor?
Acum în loc să muncesc citesc bloguri și tot citind mi-a venit și mie pofta de scris și nicicînd nu e mai prolific să scrii decît în timpul programului de așa-zisă muncă.
Interacțiunea prin intermediul blogului și mai nou a Facebook-ului e un substituent pentru lipsa comunicării și socializării directe cu ceilalți. Și mai e și un substituient ideal pentru muncă.
Mediile astea de socializare își găsesc în mine trîntorul perfect care să umble în zig-zag din blog în blog.

Acum în loc să muncesc mă gîndesc să comentez ce au scris alții, să scriu tot ce îmi bîzîie prin cap, să dau formă unor jumătăți de idei, de cele mai multe ori unor amintiri. Acum port în cap discuții și comentarii cu alții în loc să mă concentrez la ceea ce am de lucru.
Metoda de a trîndăvi a evoluat enorm față de cea din copilărie.
Atunci cele două erau bine determinate în spațiu, nu puteau fi confundate. Munca era înăuntru, joaca era afară. Ceea ce le separa era o ușă bine definită și o cheie bine legată la gît.
Acum munca și trîndăveala sînt periculos de apropiate, doar un simplu click le mai desparte, totul e la o fereastră depărtare. Totul se defășoară înăuntru.
Atunci nu te-ai mai fi dat adus înăuntru, acum nu te mai dus afară. Odată prins înăuntru cu greu mai scapi.

Reușind să ies afară am imortalizat mai jos un bondar în diferite ipostaze. Inițial l-am privit ca pe un trîntor care frunzărește niște flori. Observîndu-l mai atent am înțeles că nu stătea nicicum pe trîndăveală și îsi lua munca foarte în serios.
Părea că muncește și nu cred că o facea doar pentru că se simțea filmat la locul de muncă.

Adevăratul trîntor din pozele astea sunt eu, evident.

Bondărind

Bondar muncindu-se

Bondar ducîndu-se

Ce mi-ar fi plăcut să mi se fi scris - Ești un bondar!!! Tare mîndru aș mai fi fost de mine, așa drăgălaș și ștrengar.

Dar eu sunt sigur că și aici în Franța există trîntori în sensul consacrat, figurat, al cuvîntului și abia aștept să îi cunosc și să facem un schimb prețios de experiență în acest domeniu.
Pentru asta trebuie să mai aștept pentru că încă nu am început să lucrez în sistemul public francez de trîndăvit și încă lucrez de la distanță în sistemul privat românesc .
Așa politicoși și simandicoși cum sunt francezii, o să-i iau pe ocolite și o să-i întreb inocent, în franceza mea aproximativă:
- Monsieur, nu vous supărați, îmi stă sur limbă cuvîntul, comment se spune en français atunci quand stai toute la ziua și nu faire mai nimic.
Nu de alta, dar acolo, de unde vin eu, i se spune mai mereu muncă.

Și acum, ca și atunci, cuvintele, fie ele scrise caligrafic ireproșabil cu o cerneală roșie care nu se duce niciodată, nu sînt suficiente. Sunt doar necesare.
Dacă despre gîndurile proprii nu poți scrie decît tu însuți, și e chiar indicat să o faci, despre faptele proprii cred că e bine să-i lași pe ceilalți să o facă.
Chiar dacă scrisul pare a fi cel care rămîne, pînă la urmă faptele sunt cele care contează.